Se împleteau de minune cele două dimensiuni: cea de reeducare sau, daca nu, de exterminare a elementelor contrarevoluţionare dar şi cea economică, menită a face/ aduce profit statului bolşevic tocmai de către cei care-l urau. La jumătatea deceniului 1920, SLON a început treptat să se extinda în Karelia sovietică. Occidentul fusese informat de teribilele condiţii existente aici prin cartea unui fost deţinut.3 Pentru a contracara această propagandă proastă4, autorităţile sovietice l-a adus într-o vizită chiar pe Maxim Gorki, în 1929 care s-a fotografiat împreună cu fiul şi nora sa (ambii cu destine staliniste tragice) şi ofiţerii lagărului şi care a negat caracterul represiv al lagarelor. La începutul anului 1927 departamentul special al OGPU (continuatoarea CEKA) controla doar 30.000 de deţinuţi, adică 10% din populaţia închisorilor sovietice dar în 1930 cifra era spectaculoasă: 300.000, OGPU preluând această problematică de la alte organe de stat, astfel încat OGPU a început să administreze şi milioane de strămutaţi speciali (eufemism pentru cei deporaţi, uneori, fără permsiunea de a mai reveni vreodată în ţinuturile de baştină, una din modalităţile folosite pentu a popula imensele spaţii deşertice ale Uniunii Sovietice). De regulă această forţă de muncă era folosită la exploatarea resurselor din Siberia şi, mai ales, la exploataţiile forestiere. În acest context, occidentalii au aflat despre folosirea muncii deportaţilor, declanşându-se o campanie de presă care denunţa această muncă sclavagistă ce oferea un avantaj net produselor exportate de sovietici. Doar chemarea la boicot a produselor (şi, mai ales, a chibritelor) din URSS a putut modifica puţin percepţia lui Stalin căci în contextul Primului Cincinal, URSS avea nevoie disperată de devize pentru achiziţionarea de echipament occidental performant. „În martie 1931, Molotov, pe atunci Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, era deja convins că nu mai rămăseseră prizonieri care lucrau în industria foresteiră sovietică- sau cel puţin aceştia nu mai erau vizibili – şi i-a invitat pe toţi străinii interesaţi să vină şi să se încredinţeze cu propriii lor ochi.” Cativa o şi făcusera : doi ziarişti americani pro-sovietici „tovarăşul Durant şi tovarăşul Wolf colaboratori americani la TASS”. Însă protestele occidentale nu au putut aduce atingere însăşi naturii represive a regimului sovietic in care Gulagul era coloana vertebrală. După doar şapte luni de proiectare şi prospecţii, în septembrie 1931 (!), tocmai când în Nord îşi fac apariţia primele semne ale iernii, s-au început lucrările la Canalul Marea Albă, menit a face legătura între aceasta şi Marea Baltică, prima construcţie de amploare şi primul canal stalinist. Dictatorul resimţea o atracţie deosebită pentru aceste „realizări” una psihanalizabilă, ele fiind o joacă de-a Dumnezeu. Proasta organizare ar fi fost apoteotică iar aceasta se traducea printr-o foarte mare rată a mortalităţii în rândul deţinuţilor care, de cele mai multe ori, erau nevoiţi să sape…cu mâinile goale (la propriu!). Erau dispensabili. Se estimează că mai mult de 25.000 de omeni au murit, o cifră aproximativă, ca tot ce era sovietic – doar moartea comunistă era sigură! “Construcţia Canalului de la Marea Alba a fost ieşită din comun din mai multe puncte de vedere: haosul de-a dreptul copleşitor, graba extremă cu care s-a lucrat şi importanţa sa în ochii lui Stalin. Nemaîntâlnită însă a fost retorica utilizată pentru descrierea sa: Canalul de la Marea Alba a fost primul, ultimul şi singurul proiect al Gulagului scos vreodată la lumina zilei de către propaganda sovietică, atât în ţară, cât şi în străinătate.” Omul care s-a ocupat cu acest proces important, de marketing ideologic avant la lettre, nu era nimeni altul decât acelaşi Maxim Gorki. “După triumfala călătorie cu vaporul a lui Stalin pe canalul terminat în august 1933, Gorki a condus o delegaţie de 120 de scriitori sovietici într-o călătorie similară. Scriitorii au fost (sau cel puţin s-au prefăcut a fi) atât de încântaţi de această călătorie, încât abia şi-au putut ţine în mâini caietele de notiţe. Degetele lor tremurau de emoţie.(…) Chiar şi pentru standardele extrem de joase ale realismului socialist, cartea care s-a născut din eforturile lor, Kanal imeni Stalina (Canalul numit Stalin) este o mărturie grăitoare a coruperii scriitorilor şi a intelectualilor din societăţile totalitare.” Ca şi multe alte astfel de întreprinderi megalomane, canalul nu şi-a justificat construcţia, fiind puţin folosit de atunci încolo.
3 “Un bagne en Russie Rouge” de Raymond Duguet, 1927.
4 Din foarte multe motive,-expansiunea declarativă la nivel internaţional, mesiansmul acestei pseudo-religii etc.- bolşevicii au fost sensibili la presa proastă din Vest.
