Lectura NU dăunează grav sănătăţii

Odiseea prizonieratului la ruşi

Experienţa carcerală complexă a lui Radu Marculescu (1915-2011) de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial dar şi după terminarea acestuia este relatată amplu, cu lux de detalii pitoresti, îmbrăţişând întreaga paleta a de culori a sufletului uman. Primul său volum memorialistic „Patimiri si iluminari din captivitatea sovietică”1 se axează asupra captivităţi în URSS iar în cel de al doilea volum Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din Gulagul Românesc Radu Mărculescu descrie experienţa din sistemul represiv grefat în România de ocupantul sovietic.  Primele memorii se împart net în două faze distincte: cea de până la cădrea în robie şi care se axează asupra încleştării din zona Stalingradului din noiembrie 1942  şi apoi prizonieratul la sovietici (1942-1950) o perioadă foarte lungă şi, în consecinţă, bine reprezentată în materia cărţii. În spaţiul cultural românesc nu au apărut foarte multe evocări şi mărturii despre  tragedia armatelor române din arealul Stalingradului de aceea cartea lui Radu Mărculescu trebuie aşezată în primul rând ale acestei dureroase pagini a istoriei noastre militare, care, ulterior, s-a transformat într-una politica prin aservirea României puterii sovietice, ieşită victorioasă net în acea confruntare. 

Radu Mărculescu, sublocotenent TR într-o baterie de obuziere, prezintă  multe detalii inedite despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în zona Cotului Donului şi stepei kalmuce. Ordialul autorului şi al altor zeci de  mii de militari români2 a început în ceţoasa dimineaţă de 19 noiembrie când a fost declanşată ofensiva sovietică iar pentru bateria lui Radu Mărculescu a durat până la 24 noiembrie când a căzut prizonier.  Secvenţele zugrăvite în acele momente dramatice  dovedesc complexitatea acelor clipe pentru militarii români ( foarte mulţi dintre ei TR-işti) laşitatea dar şi eroismul lor. Poziţia artileriştilor români a fost atacată de un tanc T 34. Ofiţerii, constatând că obuzele tunurilor românesti chiar dacă îl ating nu-i produc nicio pagubă, hotăresc să formeze trei grupuri de vânători de tancuri, o practică adoptată curent în cel de al Doilea Război Mondial de către trupele de infanterie, care nu aveau sprijinul artilerie antitanc. Acum chiar unităţile de artilerie trebuiau să recurgă la acest efort disperat. Unui camarad de-al lui Mărculescu, îi revine prima „şansă” dupa ce au tras la sorţi care. După ce şi-a aruncat grenadele într-un T-34, fără rezultate notabile, de nervi, s-a căţărat pe tanc şi a început să-i îndoaie ţeava mitralierei, izbind cu putere cu un baros în carcasa de oţel, înnebunindu-i de groază pe tanchişti, determinându-i să se retragă. Înainte ca tancul să ajungă în liniile sovietice, a reuşit să sară de pe el, revenind în liniile româneşti. O altă secvenţa fabuloasă evoacată de autor a constituit-o  lupta unui pluton de infanterie care a adoptat aproximativ aceeaşi metodă de a ataca tancurile T-34 cu sticle de benzină, băgate în snopi de secară, aprinse şi strecurate sub rezervorul de benzină al tancului, scoţând din luptă „18 care din cea mai avansată tehnică a timpului”. Însă nu a fost suficient căci Armata Roşie avea mii de astfel de tancuri şi nişte strategi inteligenţi.

În ambele perioade (lupta disperată şi prizonieratul) se disting atât lumini cât şi umbre.  Căpitanul bateriei sale de obuziere care, teoretic, ar fi putut lupta de la egal la egal cu tancurile, nu  si cu cele sovietice T-343 un birocrat care stătea departe de linia frontului, în timpul retragerii iniţiale, a preferat să se urce într-un camion german care se îndrepta către vest, către iluzoriul pod de la Kleţkaia, abandonându-şi tunurile şi oamenii, lăsându-le sub comanda autorului, totuşi un biet sublocotenent în rezervă, într-o situaţie dramatică. Cei doi s-au reîntâlnit după două zile în care bateria a luptat din greu împotriva tancurilor sovietice, în ceea ce se profila a fi încercuirea trupelor romane, camionul nemţesc consumându-şi aiurea benzina, ocupanţii fiind nevoiţi să meargă pe jos. Mărculescu îi oferă capitanului calul pe care-l abandonase cu atâta uşurinţă şi, în semn de camaraderie, îi oferă ofiţerului german care-l luase pe căpitanul român posibilitatea de a-l transporta într-o căruţă. Acesta, chiar dacă vizibil epuizat, a refuzat să-şi abandoneze oamenii! O altă imagine care l-a izbit pe autor a fost aceea cu extraordinarii cai germani de tracţiune, mari, frumoşi, fala Wehrmachtului, morţi îngheţaţi şi datorită efortului în timp ce „mizerabilii” cai ai Armatei Regale Române, mici, încăpăţânaţi şi rezistenţi, trageau fără probleme la furgoane şi atelajele obuzierelor, mulţumindu-se cu licheni şi zăpadă. Observând cu atenţie cele întâmplate, Mărculescu scrie că “Din toate naţiunile participante la această nefericită campanie, italienii au dat morţii obolul cel mai ridicat, cu toate că echipamentul lor, căptuşit cu blănuri, era mai călduros decât al celorlalţi şi de invidiat pentru noi, românii” Timp de patru zile s-au retras, la un moment dat nemaiavând obuze să tragă fiind fortati să-şi distruga tunurile, cu speranţa deşarte de a găsi podul de la Kleţkaia în mâinile Axei “Eram cu toţii frânţi de oboseală şi de presiunea nervoasă a evenimentelor, precum şi în cea mai deplină nesiguranţă, încât, punându-mi capul pe raniţă, drept rugăciune atât am putut să spun <Doamne, fă Tu ce nu mai putem face noi. Că puterea Ta în slăbiciunea noastră se arată>”. Implicarea Armatei Române la Stalingrad rămâne şi acum o rană deschisă, un amplu subiect de dezbatere. „Afirm, fără teama de a fi contestat că faţă de aliaţii lui occidentali, din această catastrofală campanie de iarnă, fie şi nemţi, unguri ori italieni, deşi în vădită inferioritate ca echipament şi alimentaţie, le-au fost totuşi net superir ca rezistenţă fizică, supravieţuind geruruilor, viscolelor, foamei, setei, eforturilor supraumane. Această rezistenţă a ostaşului român este o realitate de care nu trebuie să se abuzeze”. Însă la 24 noiembrie unitatea condusă de Radu Mărculescu a ajuns în acel punct nodal, alături de alte zeci de mii de soldaţi români care încercau să scape. Primul contact cu armata sovietică a constat într-o tradiţională jefuire. Descrierea marşului robiei şi al morţii rămâne cutremurătoare căci timp de douăsprezece zile prizonierii români şi germani au fost siliţi să meargă zeci  de kilometri către o gară îndepărtată, în plină iarna, dormind sub cerul liber,hrăniţi mizerabil (câteva sute de grame de pâine pe zi). Cei slăbiţi şi care ajungeau în urmă erau împuşcaţi de cel care avea să-i bântuie visele tot restul vieţii „un uriaş într-o şubă miţoasă, lungă până la pământ cu o căciulă rusească îmblănită (..) într-o mână ţinea o carabină ce fumega, iar în cealaltă o lesă de care trăgea năbădăios un câine pitic, un teckel cu laţe roşcate şi picioare strâmbe, ca să linga de pe zăpadă o dungă de sânge. “Sângele militarilor români împuşcaţi de stapân.

Rata mortalităţii a fost uriaşă, autorul aproximând din cele văzute că dintr-o coloană de 10.000 de prizonieri nu ar fi ajuns la destinaţie decât 2-3.000. Îmbarcaţi în bou-vagoane, ofiţerii au fost despărţiţi de restul trupei din motive evidente „Separţi de noi, ofiţerii, soldaţii noştri, în cea mai mare parte, au fost mânaţi în lagăre de munci de exterminare, în mine, fie dincolo de Cercul Polar, fie în Urali sau în Siberia unde peste tifosul exantematic şi foamea endemică ce constituiau fundalul permament al prizonieratului, se adăuga clima năprasnic geroasă a acestor pustietăţi blestamte.” Încă din primele zile de captivitate ofiţerii români au înfruntat marele duşman al deţinutului sovietic din Gulag: foametea. „ea constituia timbrul de fond al tuturor chinurilor noastre. Ni se dădea ca hrană peşte sărat şi pesmeţi uscaţi dar fără apă, sau apă pe sponci, la soroace, ceea ce provoca o sete oribilă şi de nesuportat. Sub presiunea foamei, care în final ajunge să întunece chiar şi mintea, astfel de dereglări comportamentale (furtul raţiei –n.m) aveau să-şi facă apariţia mai târziu şi în lagăr, tulburându-ne existenţa, îndeosebi în primul an de captivitate petrecut sub semnul precumpănitor al foamei.” În lagărele şi captivitatea sovietică au existat patru mari categorii de prizonieri români: (1) cei căzuţi în robie în anul 1941, în plină ofensivă româno-germană, în urma unor acţiuni individuale (puţin numeroşi) care credeau în victoria finală (2) cei luaţi prizonieri în mod masiv, în zona Cotului Donului şi Stalingradului în noiembrie-decembrie 1942 “tragic destin de generaţie” şi pentru care deja victoria finală era o iluzie (3) ofiţerii şi soldaţii capturaţi de sovietici în mai 1944, în Crimeea care însă aveau un moral şi o constituţie fizică mai ridicate pentru că făceau parte din diviziile de vânători de munte, divizii de elită ale Armatei Regale Române şi (4) cei căzuţi după 23 august 1944 care nu mai aveau nici iluzii şi nici speranţe, care erau debusolaţi şi nu înţelegeau de ce “aliatul sovietic” se comportase astfel. În mod pradoxal, Mărculescu scrie că torţa rezistenţei în captivitatea sovietică fost aprinsă şi transmisă succesiv de la prima categorie de prizonieri către celelalte.  Cartea ofera şi o reflecţie filosofică a suferinţei în comunism alături de un mesaj anticomunist total, bazat pe experienţa autorului. După ce subofiţerul Ciutea (pentru că şi rememorarea numelor acestor eroi îşi are importanţa sa) cu mult curaj, a îndrăznit să refuze să iasă la muncă, adoptând drept metoda de confruntare cu autorităţile nkvdiste ale lagărului greva foameni, Mărculescu îşi da seamă că „am descoperit că fiinţa omenească îşi dezvăluie doar în situaţii limită adevărata ei natură, ca şi grama posibilităţilor ei primordiale, dar latente, infint superioară cele omologate în situaţii de viaţă obişnuită. Omul mi s-a revelat atunci ca o fiinţă necunoscută (A. Carell) care, în situaţii-limită, dacă se conectează prin concentrare la valoarea supermă, este capabil de performanţe ce frizează miracolul”4 Credinţa creştină, trebuie subliniat, l-a ajutat şi pe autor să supravieţuiască. 

Traseul său în burta chitului (Gulagului) sovietic aşa cum se prezenta el in timpul si dupa cel de al Doilea Razboi Mondial (cu o rată a mortalităţii foarte mare) este unul remarcabil, transformându-l într-un adevărat Ulise în căutarea Ithacăi. Iniţial întemniţat alături de floarea ofiţerimii române care rezistase marşului morţii în lagărul de la Oranki, apoi mutat într-un fost schit ortodox, dezafectat şi tranformat în închisoare de înaltă siguranţă de lângă Oranki apoi transferat în lagărul de la Monastirka „un lagăr de bordeie care, vazut de sus, de pe colinele pe unde ne ducea drumul, se dezvăluia privirilor noastre ca un ţarc de muşuroaie de cârtiţă” De aici, un grup mai refractar adică anticomunist a fost transferat  la Uscioara sau Gaura Dracului unde s-a organizat o nouă grevă a foamei5 pentru ca ofiţerii să nu fie scoşi la munca istovitoare din afara lagărului (la taiatul şi căratul copacilor în taiga), obligându-i pe sovietici, până la urmă, să îi excepteze de la muncă, aceasta fiind considerată un privilegiu al omului noi, ofiţerii români fiind doar nişte reacţionari. Odiseea grupului avea să continue în lagărul de la Morşansk. Pe drumul între cele două locaţii, fiind păcăliţi de sovietici că vor fi eliberaţi, prizonerii romani au trecut prin Kazan. În monumentala gară din Kazan, autorul a fost şocat de contrastul între măreţia edificiului ţarist şi sărăcia, mizeria (celebrul bufet cu rafturi goale) celor care treceau prin ea. Extrem de curios din fire, Mărculecu a scurtat umanitatea sovietică îngrămădită în măreaţa gara ţaristă, în căutarea omului nou. Regăseşte un haos uman de nedescris, iar noii oamenii „întinşi pe pardoseală, dormeau adânc, dar prezentau această caracteristică: fiecare dormea cu capul pe fundul altuia. Îndeosebi atenţia ne fu atrasă de un maior sovietic: acesta, descheiat la veston, pe care avea, sub celofan, un purcoi de decoraţii, cu gamela în mână, dormea cu capul pe fundul monumental al unei haziaice grase, care sforăia de rupea pământul.”6 Vorbind în româna, grupul este reperat de o tânără şi frumoasă basarabeancă, deporatată împreună cu părinţii în 1940 şi care pentru a scăpa din deportarea în Urali, după ce ambii părinţi murisera, a făcut un copil. În acel moment se întorcea acasă, în Basarabia, noua RSS Moldovenească. Ofiţerii români au făcut o chetă si i-au oferit orfanei o sută de ruble. Grupului i s-a permis să viziteze de capul lui Kazanul, în aşteptarea unei legături feroviare atemporale „Kazanul, la doi ani de la terminarea războiului, arăta cenuşiu, şters şi neinteresant. Bulevardele erau goale. Puţinii pietoni-şi aceia prost sau sărăcăcioşi îmbrăcaţi(..)în goana maşinii n-am putut distinge nici stilurile şi nici posibila frumuseţe a edificiilor. Doar atât am reţinut, o mâzgă murdar-cenuşie, tipică regimului sovietic” Din mersul trenului, autorul observă patru femei înhămate la grapă „mi-a rămas ca imagine-emblemă a întregii Uniuni Sovietice, cu ifosele ei umaniste sub care rânjesc cele mai înjositoare degradări ale naturii şi demnităţii omeneşti”

Unul din motivele esenţiale ale scrierii acestei cărţi a reprezentat-o necesitatea de a arunca linţoiul uitării, de a recupera figurile a nenumăraţi foşti camarazi anonimi de suferinţa pe care relatarea lui îi în-suflet-eşte, îi învie din morţi, dovedind că lupta şi calvarul lor nu au dispărut  fără urmă, fiind recuperate de memoria naţională (chiar dacă prea puţin asumate.) Mărculescu oferă atât prin aceste portrete dar si prin experientele sale directe, tramuatice, redate cu un talent literar extraordinar radiografia perfectă a ceea ce a fost prizonieratul militarilor romani în Uniunea Sovietică care multora le-a zguduit definitiv existenţa, nu au mai fost niciodată aceeaşi chiar dacă au scăpat cu viaţă. „Cămine, căsnicii, familii întregi, situaţii materiale, toate ni se năruisera în vârtejul timpului. Al acelui timp istoric, vrăjmaş şi impostor, din care noi înşine ne excluseserăm, denunţându-l ca nefiind cel adevărt, al nostru. Dar şi timpul se răzbunase pe noi pentru această sfidare, privându-ne de acţiune, de participare la viaţă şi osândindu-ne la un imobilism vecin cu moartea. Scoşi în afara lui, asistam de la distanţă, spectatori neputincioşi, la mişcarile-i tectonice cu care năruia lumea noastră, ca să scoată în locul ei, din neant, la suprafaţă, o altă lume de forme aberante şi monstroase, care se lăţea necontenit, îmbrâncindu-ne pe noi, izolaţii, către periferia existenţei.” Diabolica putere sovietică acorda dreptul de a scrie familiilor de către prizonierii de război, stipulat prin convenţiile la care aderase prin intermediul Crucii Roşii însă nu garanta decât pe sprânceană şi celor care colaborau dreptul de a mai şi primi răspuns de acasă. Astfel încât Radu Mărculescu nu a primit nici o scrisoare din ţară timp de patru ani de zile. Inevitabil, multe familii nu au rezistat acestei presiuni cum a fost şi cazul lui. Soldaţii care supravieţuiseră unei prime ierni terbile mai aveau o singură şansă de a supravieţui şi ieşi din acel iad: înrolarea în divizia Tradătorilor şi Vânzătorilor, celebra divizie Tudor Vladimirescu. Însă chiar şi în rândul amărâţilor de soldaţi acest proces nu a fost unul masiv, existând destule cazuri când talpa ţării (elita fiind încadrată în diversele grade de ofiţeri) a preferat minele dezonoarei şi trădării. Pentru că divizia a fost constituită în anul 1943, existând şansa ca ea să lupte direct împotriva trupelor Armatei Regale Române (ARR). Autorul a cunoscut mult mai bine procesul achiziţionării sufletelor care devenea moarte (după Gogol) din rândul ofiţerimii şi expune atât cazuri de rezistenţi care au plătit cu viaţa cât şi de cedenţi. Pentru a-i convinge pe ofiţeri, sovieticii au recurs la vechile lor metode: munca grea şi brută la tăiatul copacilor coroborată cu un regim alimentar de exterminare. Regimul de muncă dură a provocat îndârjirea ofiţerilor care ştiau foarte bine prevederile  Convenţiei de la Haga prin care ei erau exceptaţi de la muncile penibile. O trupă de agitatori comunişti, condusă de Ana Pauker a colindat lagărele în care se aflau zeci de mii de militari români pentru a-i atrage de parte URSS. La căminul cultural unde fuseseră adunaţi pentru a li se prezenta situaţia, după cuvântul agitatorilor în rândul cărora se găseau colonei sau maiori care aderaseră, a luat cuvântul căpitanul Popesu-Tudor care a combătut toate minciunile comuniste. Imediat după încheierea reuniuni, el a fost ridicat din dormitor de NKVD. Însa DTV a luat fiinţă ca un „produs monstros al împerechierii dintre teroare şi trădare” formată din toate rebuturile trupei române ( turnători, hoti, corupti)

În iarna lui 1951, după aproape nouă ani, unul din ultimele grupuri format din ofiţeri români luaţi prizonieri la Stalingrad a plecat de la Odessa către ţara mamă, întrând în Republica Populară Română pe la Sighet, unde grupul  a fost preluat de „ un cordon de ostaşi români cu petliţe albastre la guler şi cu baioneta la armă, aşteptând să ne ia sub escortă” Câinii lupi „ne priveau cu o curiozitate ostilă”. În acele momente, cele două armate se priveau faţă în faţa poate pentru ultima oară (dar şi cele două Românii): Armata Regală Română şi Armata RPR creată după model sovietic. „Iată la ce se reducea repatrierea noastră: la o schimbare de lagăr, de gărzi, de câini. (…) Un caporal se apropie ţanţoşi de uşă, pregătindu-şi comanda regulamentară. (…) când desluşi prin semiîntuneric siluetele noastre fantomatice, chipurile emaciate, părul alb al multora, uniformele cârpite şi decolorate pe epoleţii cărora se mai vedeau tresele ofiţereşti ale unei foste armate regale, acest amestec bizar de mizerie şi prestanţă îl descumpăni pe tânărul caporal, făcându-l să ne salute regulamentar şi, pe un ton cuviincios, să ne invite să coborâm şi să ne încolonăm câte patru” Mărculescu ştia la ce să se aştepte căci în prizonierat se ditribuia şi citea presa propagandistică sovietică „După ideea pe care ne-o făcuserăm citind Izvestia (şi din rânduri în rânduri) acum la noi în ţară întregul aparat represiv, maşina modernă de tocat carne omenească, funcţiona ireproşabil şi la cei mai înalţi parametri. Arestările se ţineau lanţ, tribunalele lucrau fără oprire şi umpleau ochi puşcăriile, iar ce dădea pe lături, cimitirele. Totul începea şi la noi să semene cu ceea ce fusese aici, în Rusia anilor revolutiei. Aceleaşi şedinţe, aceleaşi lozinici, aceeaşi mizerie, aceeaşi teroare, aceleaşi scheme, aceleaşi scenarii doar la un decalaj de 20-30 de ani (…)Şi fiindcă veni vorba de peisajul cultural al ţării noastre şi de oglindirea lui în conştiinţa noastră prin mijlocirea presei sovietice, trebuie să spun cât de chinuitoare ne-au fost suferinţele morale pricinuite, şi atunci, şi mai târziu, de capitulările marilor noştri purtători de valori spirituale, poeţi, scriitori, artişti, gânditori- triumfalist anunţate de Izvestia şi Pravda. Operele lor erau larii şi penatii noştri. Din ele ne extrăgeam filtrul subtil, dătător de tărie şi de viaţă, al rezistenţei noastre.” Pentru Marculesu dureroasă a fost mai ales reorientarea lui Arghezi. „Fiecare cădere  a corifeilor culturii noastre, fie că era vorba de Sadoveanu, de Călinescu ori de Camil Petrescu, o primeam ca pe o lovitură de cuţit aplicată pe la spate. Căci fiecare trecere a acestor mari, cu arme şi bagaje, în tabăra vrăjmaşului, ne şubrezea într-un fel propria poziţie.”

De la Sighet grupul de ofiţeri regali a fost transportat pe calea ferată lângă Bucureşti, în fosta tabără militară germană de la Bragadiru, unde a aşteptat trierea şi eliberarea căci dosarele puse cap la cap de către NKVD au fost predate la Sighet Securităţii, astfel încat aceste umbre i-au urmărit toată viaţa. Mărculescu a  avut norocul să întâlnească in noul lagăr de triere un fost coleg de studenţie care se alăturase Cauzei proletare şi care l-a salvat în ultimul moment de la trimiterea la Canal, cum s-a întâmplat cu ceilalţi 22de  colegi de suferinţă şi prizonierat sovietic care au fost trimişi direct acolo, din fericire, toţi supravieţuind (deja experimentaţi cu viaţa în Gulag) până în 1954 când au fos eliberaţi după alţi trei ani de chin. Pentru Radu Mărculescu au  fost nouă ani din viaţă irosiţi. Deocamdată căci patria recunoscătoare şi ocupată avea să-i pregătească şi alte suprize. Soţia nu a avut puterea să-l mai aştepte, refăcându-şi viaţa. Autorul şi-a dat seama de această tristă realitate din scrisorile mamei sale în care erau pomeniţi toţi prietenii şi cunoscuţii săi dar nici un cuvânt despre soţie. Din fericire, am putea spune, pentru Mărculescu, tânăra familie nu avea copii in momentul începerii războiului căci altfel cine ştie dacă nu s-ar fi repetat tragedia trăită de Varlaam Şalamov în momentul întoarcerii de la Kolîma. „În aceşti ani am trăit cu adevărat sau totul n-a fost decât un coşmar?Un coşmar pe fundul căruia mi-am lăsat tinereţea”7 Mare pacat că această experienţă nu a fost scrisă înainte de 1989, transmisă şi tradusă în franceză sau engleză, căci ar fi rivalizat fără probleme cu Soljeniţîn sau Şalamov.

Codruţ CONSTANTINESCU

Note:

1 Editura Humanitas, 2010, cea de a treia editie, prima apărând în 2000 la Albatros şi cea de a doua în 2007 la  Universal Dalsi. Laudabil este efortul Editurii Humanitas de a reedita aceste cărţi importante şi care parcă s-au cam pierdut în entuziasmul publicistic din primul deceniu de regăsire a libertăţii editoriale. La fel a procedat şi cu cele două volume ale Lenei Constante.

2 Răspunderea Înaltului Comandament Român şi în mod direct a Mareşalului nu poate fi eludată la fel de bine cum nu se explică nici inconştienţa combinată cu neputinţa celui german.

3 ca sa nu mai vorbim despre tancurile grele KW de saizeci de tone.

4 pag.345

5 Celebra ramane greva foamei de la Oranki din februarie 1948 care i-a fortat pe sovietici sa repatrieze o buna parte din ofiterii romani (nu si autorul care deja nu s emai afla acolo)

6 pag.473

7 pag.659