Asaltul cabinetelor medicale pentru obţinerea avizelor necesare efectuării orelor de educaţie fizică, caracteristic lunii septembrie este bine cunoscut. În final, rezultă două concluzii: apt sau scutit de a efectua aceste ore.
Dacă luăm însă în consideraţie principiile educaţiei moderne, anemic prezente chiar şi în legislaţia în vigoare, orele de educaţie fizică ar trebui efectuate de TOŢI elevii, indiferent chiar de prezenţa unor dizabilităţi şi de gradul acestora. Educaţia fizică din şcoli, ar trebui să însemne dezvoltarea unor aptitudini prin activităţi adaptate posibilităţilor copilului şi afecţiunilor cronice pe care acesta le poate avea. Mă refer la boli ca astmul bronşic, rinită alergică, hepatita cronică sau deformările coloanei vertebrale. “Suflul sistolic”, de exemplu, este doar un pretext, încă frecvent invocat pentru scutirea totală de educaţie fizică, deşi nu reprezintă deloc o afecţiune cardiacă – dacă ar exista cu adevărat, aceasta ar purta o cu totul altă denumire.
Dorinţa scăzută a copiilor de a afectua orele de educaţie fizică, îndeosebi după clasa a V-a, are o explicaţie complexă care începe cu modul de viaţa al părinţilor şi se termină cu spaima că nota de la educaţie fizică să nu scadă media generală. Aici intervine în mod esenţial atitudinea profesorului de specialitate.
Activitatea fizică supravegheată este foarte importantă pentru dezvoltarea oricărui copil, dar, în mod deosebit, se reflectă în evoluţia unor afecţiuni ca cele enumerate mai sus. Copiii cu astm pot desfăşura activităţi fizice de performanţă chiar, cu condiţia unei încălziri prelungite în prealabil. Sportul este important pentru evoluţia acestei afecţiuni în aceeaşi măsura cu tratamentul corect efectuat pentru că dezvoltă o capacitate pulmonară de rezervă , cu care copilul suportă mai bine inevitabilele expuneri la alergeni. La fel, adenoidita cronică (polipii) sau rinita alergică, evoluează mult mai bine la copiii sportivi, datorită creşterii mai bune a calibrului căilor respiratorii prin educarea unei respiraţii nazale corecte. În fine, deformările coloanei vertebrale sau ale piciorului nu au nici o şansă de redresare fără o activitate fizică intensivă şi corectă.
Rolul medicului este de a preciza în adeverinţa eliberată tipul de activităţi contraindicate copilului – de exemplu, cei cu defecte de vedere nu trebuie să efectueze sărituri sau jocuri sportive în care ochelarii ar putea fi deterioraţi, iar cei cu boli ale ficatului sau rinichilor nu pot efectua proba de rezistenţă, care presupune efort intensiv prelungit.
De-a lungul timpului, m-am confruntat cu dificultăţi în explicarea acestor lucruri, rezultatul fiind înţelegerea copilului şi părinţilor sau solicitarea mult-doritei scutiri la alt cabinet pentru că micuţul “pur şi simplu nu poate”, iar părintele vrea să-i protejeze media. Etic vorbind, acest lucru are şi un impact psihologic negativ asupra unui elev, atât timp cât la alte discipline, cum ar fi matematica sau chimia, cei care “pur şi simplu nu pot“ sunt lipsiţi de posibilitatea de a obţine o scutire de la disciplina respectivă.
În fine, toate argumentele mele sfârşesc tragic în faţa unor atitudini ca: ”La mine nu merge aşa, fetiţo! Ori eşti scutită de tot, ori nu !” cu care un profesor de sport a primit o adeverinţă a unei adolescente cu contraindicaţie de a efectua anumite probe. Datorită răspunsurilor de acest gen, cu mare neplăcere am emis de mai multe ori scutire totală unor copii cu dorinţa de a participa la aceste ore şi nevoia de a desfăşura o activitate fizică supravegheată.
Îmi exprim speranţa că în viitor aceste atitudini, care déjà sunt o excepţie, să dispară în totalitate, iar orele de educaţie fizică să fie peste tot ceea ce ar trebui să fie: o posibilitate pentru fiecare copil de a-şi păstra sau îmbunătăţi sănătatea .
Dacă luăm însă în consideraţie principiile educaţiei moderne, anemic prezente chiar şi în legislaţia în vigoare, orele de educaţie fizică ar trebui efectuate de TOŢI elevii, indiferent chiar de prezenţa unor dizabilităţi şi de gradul acestora. Educaţia fizică din şcoli, ar trebui să însemne dezvoltarea unor aptitudini prin activităţi adaptate posibilităţilor copilului şi afecţiunilor cronice pe care acesta le poate avea. Mă refer la boli ca astmul bronşic, rinită alergică, hepatita cronică sau deformările coloanei vertebrale. “Suflul sistolic”, de exemplu, este doar un pretext, încă frecvent invocat pentru scutirea totală de educaţie fizică, deşi nu reprezintă deloc o afecţiune cardiacă – dacă ar exista cu adevărat, aceasta ar purta o cu totul altă denumire.
Dorinţa scăzută a copiilor de a afectua orele de educaţie fizică, îndeosebi după clasa a V-a, are o explicaţie complexă care începe cu modul de viaţa al părinţilor şi se termină cu spaima că nota de la educaţie fizică să nu scadă media generală. Aici intervine în mod esenţial atitudinea profesorului de specialitate.
Activitatea fizică supravegheată este foarte importantă pentru dezvoltarea oricărui copil, dar, în mod deosebit, se reflectă în evoluţia unor afecţiuni ca cele enumerate mai sus. Copiii cu astm pot desfăşura activităţi fizice de performanţă chiar, cu condiţia unei încălziri prelungite în prealabil. Sportul este important pentru evoluţia acestei afecţiuni în aceeaşi măsura cu tratamentul corect efectuat pentru că dezvoltă o capacitate pulmonară de rezervă , cu care copilul suportă mai bine inevitabilele expuneri la alergeni. La fel, adenoidita cronică (polipii) sau rinita alergică, evoluează mult mai bine la copiii sportivi, datorită creşterii mai bune a calibrului căilor respiratorii prin educarea unei respiraţii nazale corecte. În fine, deformările coloanei vertebrale sau ale piciorului nu au nici o şansă de redresare fără o activitate fizică intensivă şi corectă.
Rolul medicului este de a preciza în adeverinţa eliberată tipul de activităţi contraindicate copilului – de exemplu, cei cu defecte de vedere nu trebuie să efectueze sărituri sau jocuri sportive în care ochelarii ar putea fi deterioraţi, iar cei cu boli ale ficatului sau rinichilor nu pot efectua proba de rezistenţă, care presupune efort intensiv prelungit.
De-a lungul timpului, m-am confruntat cu dificultăţi în explicarea acestor lucruri, rezultatul fiind înţelegerea copilului şi părinţilor sau solicitarea mult-doritei scutiri la alt cabinet pentru că micuţul “pur şi simplu nu poate”, iar părintele vrea să-i protejeze media. Etic vorbind, acest lucru are şi un impact psihologic negativ asupra unui elev, atât timp cât la alte discipline, cum ar fi matematica sau chimia, cei care “pur şi simplu nu pot“ sunt lipsiţi de posibilitatea de a obţine o scutire de la disciplina respectivă.
În fine, toate argumentele mele sfârşesc tragic în faţa unor atitudini ca: ”La mine nu merge aşa, fetiţo! Ori eşti scutită de tot, ori nu !” cu care un profesor de sport a primit o adeverinţă a unei adolescente cu contraindicaţie de a efectua anumite probe. Datorită răspunsurilor de acest gen, cu mare neplăcere am emis de mai multe ori scutire totală unor copii cu dorinţa de a participa la aceste ore şi nevoia de a desfăşura o activitate fizică supravegheată.
Îmi exprim speranţa că în viitor aceste atitudini, care déjà sunt o excepţie, să dispară în totalitate, iar orele de educaţie fizică să fie peste tot ceea ce ar trebui să fie: o posibilitate pentru fiecare copil de a-şi păstra sau îmbunătăţi sănătatea .
Dr. Minerva Stanciu
Medic pediatru -Medi,s Camp
Medic pediatru -Medi,s Camp
