Am mai prezentat aici o carte a Profesorului de la
Universitatea de Stat a Moldovei din Chișinău, Ion Ţurcanu: excelentul album
bilingv Basarabia 1918, rod al
colaborării D-Sale cu cercetătorul şi editorul Mihai Papuc, redactorul şef al
Editurii Ştiinţa din Chişinău.
Universitatea de Stat a Moldovei din Chișinău, Ion Ţurcanu: excelentul album
bilingv Basarabia 1918, rod al
colaborării D-Sale cu cercetătorul şi editorul Mihai Papuc, redactorul şef al
Editurii Ştiinţa din Chişinău.
![]() |
Ion Ţurcanu |
D-l Profesor Ion Țurcanu (foto) se numără printre acei oameni al
cărora cursus honorum este de
o mobilitate fără astâmpăr. Am avut onoarea să-l cunosc și eu, într-o
împrejurare livrescă, la Salonul național de carte al Bibliotecii Naționale a
Republicii Moldova, ediția 1994. D-l Țurcanu era atunci, și nu prea de mult
timp, venind, cred, de la Editura Cartea Moldovenească, directorul Editurii
Universitas din Chișinău, iar eu, redactorul șef al Editurii Verva din Câmpina,
al căreia director era tatăl meu, Teodor Onea, de la nașterea căruia se vor
împlini în curând 100 de ani. Contractasem cu directorul de dinaintea sa, D-l
Iurie Colesnic, publicarea comună a cărții D-lui Alexandru Ligor, Vechi tipărituri în limba română și
unitatea națională, Editura Verva Câmpina, Editura Universitas
Chișinău, 1994 (eu, lector al cărții, redactoră fiind D-na Lora Bucătaru, de la
Universitas). Acum cartea apăruse și se afla în rafturile Salonului național de
carte, deschis la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, când se afla, și
de unde dispărea una-două, și tot așa, cu o iuțeală de mână prestidigitatoare,
care depășea băgarea de seamă, chiar și a noastră, interesați ca lumea să o
vadă. Nu figura în programul manifestărilor. Și nu fiindcă nu ar fi meritat.
(De altfel, avea să primească și un premiu adhoc: Simbol.) Dar, la un moment dat, a fost băgată în seamă în mod
oficial. Când, Directorului Editurii Universitas venindu-i rândul să-și
prezinte propria carte, Dumnealui a anunțat că renunță în favoarea cărții D-lui
Ligor. Atunci, deodată am văzut și eu efectul Fenomenului smirna: cât ai clipi din ochi, toată mățăraia aia de
cabluri, camerele de luat vederi ca niște televizoare, instalate pe trepieduri
solide, microfoanele de pe masă, oamenii cu căști la urechi și genți butonante
încovoindu-le grumajii, dispăruseră ca prin farmec, de parcă nici n-ar fi fost.
Și fără să se fi auzit comanda: smirna!
Lăsând în urmă o sală curată, ca linsă cu mopul. Și lăsându-le, celor rămași în
sală, să vadă mai bine statura omului care oficia la catedră. În fața căruia,
și pălăriile de pe statuile lui I.L. Caragiale ar trebui să se ridice.
cărora cursus honorum este de
o mobilitate fără astâmpăr. Am avut onoarea să-l cunosc și eu, într-o
împrejurare livrescă, la Salonul național de carte al Bibliotecii Naționale a
Republicii Moldova, ediția 1994. D-l Țurcanu era atunci, și nu prea de mult
timp, venind, cred, de la Editura Cartea Moldovenească, directorul Editurii
Universitas din Chișinău, iar eu, redactorul șef al Editurii Verva din Câmpina,
al căreia director era tatăl meu, Teodor Onea, de la nașterea căruia se vor
împlini în curând 100 de ani. Contractasem cu directorul de dinaintea sa, D-l
Iurie Colesnic, publicarea comună a cărții D-lui Alexandru Ligor, Vechi tipărituri în limba română și
unitatea națională, Editura Verva Câmpina, Editura Universitas
Chișinău, 1994 (eu, lector al cărții, redactoră fiind D-na Lora Bucătaru, de la
Universitas). Acum cartea apăruse și se afla în rafturile Salonului național de
carte, deschis la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, când se afla, și
de unde dispărea una-două, și tot așa, cu o iuțeală de mână prestidigitatoare,
care depășea băgarea de seamă, chiar și a noastră, interesați ca lumea să o
vadă. Nu figura în programul manifestărilor. Și nu fiindcă nu ar fi meritat.
(De altfel, avea să primească și un premiu adhoc: Simbol.) Dar, la un moment dat, a fost băgată în seamă în mod
oficial. Când, Directorului Editurii Universitas venindu-i rândul să-și
prezinte propria carte, Dumnealui a anunțat că renunță în favoarea cărții D-lui
Ligor. Atunci, deodată am văzut și eu efectul Fenomenului smirna: cât ai clipi din ochi, toată mățăraia aia de
cabluri, camerele de luat vederi ca niște televizoare, instalate pe trepieduri
solide, microfoanele de pe masă, oamenii cu căști la urechi și genți butonante
încovoindu-le grumajii, dispăruseră ca prin farmec, de parcă nici n-ar fi fost.
Și fără să se fi auzit comanda: smirna!
Lăsând în urmă o sală curată, ca linsă cu mopul. Și lăsându-le, celor rămași în
sală, să vadă mai bine statura omului care oficia la catedră. În fața căruia,
și pălăriile de pe statuile lui I.L. Caragiale ar trebui să se ridice.
Anterior albumului recenzat, D-l Ţurcanu a editat un
volum Sfatul Ţării: Documente (I).
Procesele-verbale ale şedinţelor în plen, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de
Ion Ţurcanu, Ed. Ştiinţa, 2016, 824 p. Citez din Descrierea de pe site-ul
Editurii: „În scopul transmiterii cât mai exacte a informației ce se conține
în ele, acestea [documentele, O.O.] au fost reproduse după originalul în limba
rusă a vremii, cu puține ajustări ortografice. Fiecare document este însoțit de
note și comentarii, care înlesnesc și completează datele și mesajul acestuia.
volum Sfatul Ţării: Documente (I).
Procesele-verbale ale şedinţelor în plen, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de
Ion Ţurcanu, Ed. Ştiinţa, 2016, 824 p. Citez din Descrierea de pe site-ul
Editurii: „În scopul transmiterii cât mai exacte a informației ce se conține
în ele, acestea [documentele, O.O.] au fost reproduse după originalul în limba
rusă a vremii, cu puține ajustări ortografice. Fiecare document este însoțit de
note și comentarii, care înlesnesc și completează datele și mesajul acestuia.
La
textul de bază sunt anexate trei tabele cu liste ale membrilor Sfatului Țării,
acestea conținând o serie de date despre originea socială, vârsta, studiile,
apartenența politică și activismul deputaților.
textul de bază sunt anexate trei tabele cu liste ale membrilor Sfatului Țării,
acestea conținând o serie de date despre originea socială, vârsta, studiile,
apartenența politică și activismul deputaților.
Volumul
include un amplu studiu introductiv, care caută să arate ce a fost Sfatul Țării
ca fenomen istoric și ce rol i-a fost hărăzit în angrenajul complicat al
evenimentelor în care a fost antrenată Basarabia în anii 1917 – 1918.”
include un amplu studiu introductiv, care caută să arate ce a fost Sfatul Țării
ca fenomen istoric și ce rol i-a fost hărăzit în angrenajul complicat al
evenimentelor în care a fost antrenată Basarabia în anii 1917 – 1918.”
Acest studiu introductiv stă la baza cărții D-lui Ion
Țurcanu, Sfatul Țării – Istoria
zbuciumată a unei importante instituții basarabene din anii 1917–1918,
Chișinău, Editura Arc, 2018, 428 p. cu ilustrații, pe care o comentez acum.
Supărările lui Neagoe Basarab, cum ar fi zis cineva. Nemulțumirile unui
istoriograf perfecționist față de sine însuși, cum rezumăm noi. Reacțiunea
Istoriei de acum, din 2018, față cu Istoria de adineaori, din 2016.
Țurcanu, Sfatul Țării – Istoria
zbuciumată a unei importante instituții basarabene din anii 1917–1918,
Chișinău, Editura Arc, 2018, 428 p. cu ilustrații, pe care o comentez acum.
Supărările lui Neagoe Basarab, cum ar fi zis cineva. Nemulțumirile unui
istoriograf perfecționist față de sine însuși, cum rezumăm noi. Reacțiunea
Istoriei de acum, din 2018, față cu Istoria de adineaori, din 2016.
Clamează D-l Țurcanu însuși. „Lecturarea ulterioară a
acestui studiu avea să-mi dea pe alocuri un sentiment de insatisfacție, fie din
causa că documentarea acestuia era insuficientă, fie a unor formulări
incomplete, mai mult sau mai puțin confuze, sau chiar a unor simple dar
supărătoare inexactități, apărute pe parcursul redactării grăbite a textului.
Drept urmare, am decis să-i fac o serie de îmbunătățiri și să-l completez,
pentru a putea pretinde, prin informația în cea mai mare inedită pe care o conține, la statutul unei lucrări complete
și relevante despre un important fenomen istoric, și anume Sfatul Țării și
contribuția sa la unirea Basarabiei cu România. Pentru realizarea acestui
obiectiv, am examinat documentele publicate asupra subiectului respectiv, am
cercetat numeroase alte documente din arhive, am urmărit unele scrieri care au
anumite tangențe cu această temă și care, fie că nu au fost utilisate deloc în
studiul anterior, fie că nu au fost valorificate îndeajuns. Studiul astfel
refăcut se deosebește esențial de varianta sa anterioară.” D-sa spune că „la
textul de bază” a adăugat „biografiile succinte ale celor mai cunoscuți și mai
activi deputați ai Sfatului Țării și membri ai Guvernului Republicii
Democratice Moldovenești” și „două tabele cu numele membrilor Sfatului Țării”.
acestui studiu avea să-mi dea pe alocuri un sentiment de insatisfacție, fie din
causa că documentarea acestuia era insuficientă, fie a unor formulări
incomplete, mai mult sau mai puțin confuze, sau chiar a unor simple dar
supărătoare inexactități, apărute pe parcursul redactării grăbite a textului.
Drept urmare, am decis să-i fac o serie de îmbunătățiri și să-l completez,
pentru a putea pretinde, prin informația în cea mai mare inedită pe care o conține, la statutul unei lucrări complete
și relevante despre un important fenomen istoric, și anume Sfatul Țării și
contribuția sa la unirea Basarabiei cu România. Pentru realizarea acestui
obiectiv, am examinat documentele publicate asupra subiectului respectiv, am
cercetat numeroase alte documente din arhive, am urmărit unele scrieri care au
anumite tangențe cu această temă și care, fie că nu au fost utilisate deloc în
studiul anterior, fie că nu au fost valorificate îndeajuns. Studiul astfel
refăcut se deosebește esențial de varianta sa anterioară.” D-sa spune că „la
textul de bază” a adăugat „biografiile succinte ale celor mai cunoscuți și mai
activi deputați ai Sfatului Țării și membri ai Guvernului Republicii
Democratice Moldovenești” și „două tabele cu numele membrilor Sfatului Țării”.
„Și încă o remarcă necesară. Lucrarea de față este
scrisă, în cea mai mare parte, pe materiale necunoscute sau – ceea ce e același
lucru – necercetate până acum. Dar ea nu pretinde” – dar, din nou acest dar
– ea nu pretinde „că ar fi găsit răspunsurile potrivite la toate întrebările
legate de fenomenul Sfatul Țării. Rămâne în sarcina cercetărilor viitoare să
continue și să completeze ceea ce s-a realizat aici și mai cu seamă să facă
lumină deplină în chestiunile privind constituirea acestui original și foarte
interesant organism de stat, atmosfera politică de la sfîrșitul anului 1917 și
începutul anului 1918, pregătirea unirii Basarabiei cu Regatul Român și – lucru
extrem de important – atitudinea opiniei publice din ambele teritorii față de
acest proces.”
scrisă, în cea mai mare parte, pe materiale necunoscute sau – ceea ce e același
lucru – necercetate până acum. Dar ea nu pretinde” – dar, din nou acest dar
– ea nu pretinde „că ar fi găsit răspunsurile potrivite la toate întrebările
legate de fenomenul Sfatul Țării. Rămâne în sarcina cercetărilor viitoare să
continue și să completeze ceea ce s-a realizat aici și mai cu seamă să facă
lumină deplină în chestiunile privind constituirea acestui original și foarte
interesant organism de stat, atmosfera politică de la sfîrșitul anului 1917 și
începutul anului 1918, pregătirea unirii Basarabiei cu Regatul Român și – lucru
extrem de important – atitudinea opiniei publice din ambele teritorii față de
acest proces.”
Așadar, ne putem aștepta la noi clarificări – lucru
dealtfel firesc în Știința Istoriei – și, de ce nu?!, la o nouă revoltă a D-lui
Țurcanu însuși. La care l-aș ruga să adauge și revolta mea personală, privitoare
la ajustarea ortografică a lui â din
a, literă ce ar trebui folosită
peste tot, afară de începutul și de sfîrșitul cuvîntului și de casurile în care
î provine dintr-un i latinesc: lumînare/ luminaria, rîpă/ ripa, rîs/ risus, rîu/ rivus, sîn/ sinus, vestmînt/ vestimentum etc., sau, când, în
flexiunile unui cuvînt, există alternanța i/î: cuvînt/
cuvinte,
jurămînt/ jurăminte, legămînt/ legăminte, mormînt, mormînturi/ morminte
etc. În această privință, a păstrării lui î
din i, chipurile pentru că litera
aceasta este o invenție românească – de parcă â din a nu este în
aceeași măsură tot invenție românească! – D-l Țurcanu nu este un călăreț
singuratec, ci face parte din cruciada apărătorilor sfântului legămînt al
lingvisticii românești cu I.V. Stalin, căruia de nu s-ar fi grăbit să ia ortul
popii (rușii niciodată nu dau, ci iau), i-ar fi fost dedicată reforma
ortografică a Academiei Republicii Populare (devenite deodată) Romîne. Dar, ce
va fi, va fi. Să vedem ce este acum. Cuvîntul la D-l Țurcanu.
dealtfel firesc în Știința Istoriei – și, de ce nu?!, la o nouă revoltă a D-lui
Țurcanu însuși. La care l-aș ruga să adauge și revolta mea personală, privitoare
la ajustarea ortografică a lui â din
a, literă ce ar trebui folosită
peste tot, afară de începutul și de sfîrșitul cuvîntului și de casurile în care
î provine dintr-un i latinesc: lumînare/ luminaria, rîpă/ ripa, rîs/ risus, rîu/ rivus, sîn/ sinus, vestmînt/ vestimentum etc., sau, când, în
flexiunile unui cuvînt, există alternanța i/î: cuvînt/
cuvinte,
jurămînt/ jurăminte, legămînt/ legăminte, mormînt, mormînturi/ morminte
etc. În această privință, a păstrării lui î
din i, chipurile pentru că litera
aceasta este o invenție românească – de parcă â din a nu este în
aceeași măsură tot invenție românească! – D-l Țurcanu nu este un călăreț
singuratec, ci face parte din cruciada apărătorilor sfântului legămînt al
lingvisticii românești cu I.V. Stalin, căruia de nu s-ar fi grăbit să ia ortul
popii (rușii niciodată nu dau, ci iau), i-ar fi fost dedicată reforma
ortografică a Academiei Republicii Populare (devenite deodată) Romîne. Dar, ce
va fi, va fi. Să vedem ce este acum. Cuvîntul la D-l Țurcanu.
La 20 Octombrie 1917 s-a întrunit la Chișinău „Congresul
militarilor moldoveni care, după o săptămână de desbateri, adoptă o serie de
rezoluții revoluționare, printre care se afla și Declarația cu privire la
autonomia teritorială și politică a Basarabiei în componența Rusiei democratice
și federative. În scopul realisării acestei sarcini, Congresul a hotărît ca,
pentru «ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul
Țării». Aceasta nu era o declarație cu caracter propagandistic, una
neangajantă, ce ar fi făcut abstracție de realități și de problemele din acel
moment al Basarabiei, – dimpotrivă, Congresul statua foarte clar că era vorba
de instituirea unui organ de stat suprem, reprezentativ, autoritatea căruia,
«până la alcătuirea Adunării Întemeetoare basarabene», urma să se răspândească
asupra întregii societăți și a tuturor instituțiilor pe care aceasta le avea:
«Toate așezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului
Țării. Îndată ce se va înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia
capătă un caracter curat profesional și n-au dreptul de a se amesteca în
treburile publice».”
militarilor moldoveni care, după o săptămână de desbateri, adoptă o serie de
rezoluții revoluționare, printre care se afla și Declarația cu privire la
autonomia teritorială și politică a Basarabiei în componența Rusiei democratice
și federative. În scopul realisării acestei sarcini, Congresul a hotărît ca,
pentru «ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul
Țării». Aceasta nu era o declarație cu caracter propagandistic, una
neangajantă, ce ar fi făcut abstracție de realități și de problemele din acel
moment al Basarabiei, – dimpotrivă, Congresul statua foarte clar că era vorba
de instituirea unui organ de stat suprem, reprezentativ, autoritatea căruia,
«până la alcătuirea Adunării Întemeetoare basarabene», urma să se răspândească
asupra întregii societăți și a tuturor instituțiilor pe care aceasta le avea:
«Toate așezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului
Țării. Îndată ce se va înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia
capătă un caracter curat profesional și n-au dreptul de a se amesteca în
treburile publice».”
„Sfatul Țării are o bibliografie relativ bogată, dar de
aici deloc nu rezultă că am fi destul de informați despre el și mai ales că am
fi informați corect. Dimpotrivă, în pofida faptului că pe parcursul unui secol
el a constituit subiectul preocupărilor multor scriitori de istorii și de
mărturisiri memorialistice, adevărata lui fizionomie continuă să fie tot atât
de necunoscută ca înainte de a se fi făcut aceste eforturi. Dincolo de
insuficiența generală a cunoștințelor în chestiunea respectivă, care evident că
nu poate fi nici ea ignorată, explicația de principiu a acestei situații
paradoxale constă în faptul că Sfatul Țării a fost un organism care și-a asumat
o importantă misiune istorică ce a afectat și continuă să afecteze simpatii și
interese diametral opuse. Drept urmare, o parte a acelora care au scris despre
el l-a lăudat necondiționat, în timp ce altă parte l-a blamat tot atât de
tranșant. Cele două abordări se deosebesc esențial prin originea și natura lor.
Cea dintâi este rodul convingerii sincere că Sfatul Țării a fost instituția de
care aveau nevoe românii basarabeni în momentul prăbușirii țarismului pentru a
se salva de dominația străină și a realiza unirea Basarabiei cu România.” Că „Sfatul
Țării a fost instituția care simbolizează ideea românismului basarabean, drept
care se susține, fără drept de apel, că din momentul apariției sale și până la
lichidare a avut un singur obiectiv: unirea Basarabiei cu România. Altfel spus,
asta a fost chemarea sa, însăși rațiunea lui de a exista.” De exemplu, trimite
D-l Țurcanu în notă, amplul studiu, „mai degrabă patriotic decât științific”,
din tratatul academic de Istoria
românilor, vol. VII, tom 2, București, 2010, p. 480-498. „Cea de-a doua abordare este produsul
reflecției în conștiința unei anumite categorii de istorici a intereselor
Rusiei față de teritoriul pe care aceasta l-a stăpânit cândva, precum și al
respingerii categorice a ideii că Basarabia este pământ românesc și că, prin
urmare, trebue să facă parte din România. În acest cas nu mai e vorba de o
convingere sinceră, ci pur și simplu de o tendință care urmărește cu obstinație
să nu admită apropierea prea mare a Basarabiei de România și, în final, unirea
celor două spații românești.” Viziunea aceasta, „la fel de unilaterală și
ireconciliantă, îl prezintă ca pe un organism politic antipopular, care nu doar
că nu urmărea să se pună în serviciul populației basarabene, ci era de-a
dreptul ostil intereselor acesteia, fiind antirusesc și antisovietic (acesta
este, de fapt, reproșul prost ascuns al mesajului) și având din start scopul de a vinde ținutul României regale.
Evident că cea de-a doua atitudine reprezintă interesele geostrategice ale
Rusiei și simpatiile prorusești și antiromânești.”
aici deloc nu rezultă că am fi destul de informați despre el și mai ales că am
fi informați corect. Dimpotrivă, în pofida faptului că pe parcursul unui secol
el a constituit subiectul preocupărilor multor scriitori de istorii și de
mărturisiri memorialistice, adevărata lui fizionomie continuă să fie tot atât
de necunoscută ca înainte de a se fi făcut aceste eforturi. Dincolo de
insuficiența generală a cunoștințelor în chestiunea respectivă, care evident că
nu poate fi nici ea ignorată, explicația de principiu a acestei situații
paradoxale constă în faptul că Sfatul Țării a fost un organism care și-a asumat
o importantă misiune istorică ce a afectat și continuă să afecteze simpatii și
interese diametral opuse. Drept urmare, o parte a acelora care au scris despre
el l-a lăudat necondiționat, în timp ce altă parte l-a blamat tot atât de
tranșant. Cele două abordări se deosebesc esențial prin originea și natura lor.
Cea dintâi este rodul convingerii sincere că Sfatul Țării a fost instituția de
care aveau nevoe românii basarabeni în momentul prăbușirii țarismului pentru a
se salva de dominația străină și a realiza unirea Basarabiei cu România.” Că „Sfatul
Țării a fost instituția care simbolizează ideea românismului basarabean, drept
care se susține, fără drept de apel, că din momentul apariției sale și până la
lichidare a avut un singur obiectiv: unirea Basarabiei cu România. Altfel spus,
asta a fost chemarea sa, însăși rațiunea lui de a exista.” De exemplu, trimite
D-l Țurcanu în notă, amplul studiu, „mai degrabă patriotic decât științific”,
din tratatul academic de Istoria
românilor, vol. VII, tom 2, București, 2010, p. 480-498. „Cea de-a doua abordare este produsul
reflecției în conștiința unei anumite categorii de istorici a intereselor
Rusiei față de teritoriul pe care aceasta l-a stăpânit cândva, precum și al
respingerii categorice a ideii că Basarabia este pământ românesc și că, prin
urmare, trebue să facă parte din România. În acest cas nu mai e vorba de o
convingere sinceră, ci pur și simplu de o tendință care urmărește cu obstinație
să nu admită apropierea prea mare a Basarabiei de România și, în final, unirea
celor două spații românești.” Viziunea aceasta, „la fel de unilaterală și
ireconciliantă, îl prezintă ca pe un organism politic antipopular, care nu doar
că nu urmărea să se pună în serviciul populației basarabene, ci era de-a
dreptul ostil intereselor acesteia, fiind antirusesc și antisovietic (acesta
este, de fapt, reproșul prost ascuns al mesajului) și având din start scopul de a vinde ținutul României regale.
Evident că cea de-a doua atitudine reprezintă interesele geostrategice ale
Rusiei și simpatiile prorusești și antiromânești.”
Cu aceste maree în față, pornește la studiu D-l Ion
Țurcanu. Și cu tridentul zeului modern al Istoriei în minte: „atenție mare la informația pe
care o instrumentează, curaj
în formularea observațiilor și concluziilor ce rezultă de aici și sinceritate
cu sine însuși, cu toate datele și impresiile pe care le adună și cu eventualii
destinatari ai investigației sale. Cele trei cerințe constitue motivația și,
totodată, cadrul comportamental pentru acest studiu. Evident că prezenta
lucrare nu poate fi exhaustivă, dar ea încearcă să fie exemplară, în sensul că
dorește să prezinte Sfatul Țării și evenimentele legate de el în lumina cea
adevărată.”
Țurcanu. Și cu tridentul zeului modern al Istoriei în minte: „atenție mare la informația pe
care o instrumentează, curaj
în formularea observațiilor și concluziilor ce rezultă de aici și sinceritate
cu sine însuși, cu toate datele și impresiile pe care le adună și cu eventualii
destinatari ai investigației sale. Cele trei cerințe constitue motivația și,
totodată, cadrul comportamental pentru acest studiu. Evident că prezenta
lucrare nu poate fi exhaustivă, dar ea încearcă să fie exemplară, în sensul că
dorește să prezinte Sfatul Țării și evenimentele legate de el în lumina cea
adevărată.”
Văzând titlul articolului, să nu se închipue că D-l
Ţurcanu a scris despre actualul Sfat al Ţării 2, a cărui istorie încă se
derulează. Sfat care a avut şi o Filială la Ploeşti, înfiinţată în Mai anul
trecut, 2017, dar, nefiind înregistrată oficial, mare parte din membrii ei au
aderat la Filiala Judeţeană Prahova a Asociaţiei Consiliul Unirii, constituită
la 8 Februarie anul acesta, Filiala Judeţeană, aprobată de Judecătoria Ploeşti
la 1 Martie şi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor la 14 Aprilie.
Scopul său fiind Unirea Basarabiei cu România, doritorii să ni se alăture şi să
conlucreze cu noi (suntem mulţi şi deştepţi) ne pot găsi prin bunăvoinţa
redacţiei „Oglinzii”.
Ţurcanu a scris despre actualul Sfat al Ţării 2, a cărui istorie încă se
derulează. Sfat care a avut şi o Filială la Ploeşti, înfiinţată în Mai anul
trecut, 2017, dar, nefiind înregistrată oficial, mare parte din membrii ei au
aderat la Filiala Judeţeană Prahova a Asociaţiei Consiliul Unirii, constituită
la 8 Februarie anul acesta, Filiala Judeţeană, aprobată de Judecătoria Ploeşti
la 1 Martie şi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor la 14 Aprilie.
Scopul său fiind Unirea Basarabiei cu România, doritorii să ni se alăture şi să
conlucreze cu noi (suntem mulţi şi deştepţi) ne pot găsi prin bunăvoinţa
redacţiei „Oglinzii”.
D-l Ţurcanu a scris Sfatul
Ţării – Istoria zbuciumată a unei importante instituţii basarabene din anii
1917–1918, Chişinău, Editura Arc, 2018, a cărei prezentare am început’o
în numărul trecut. Şi o continui acum.
Ţării – Istoria zbuciumată a unei importante instituţii basarabene din anii
1917–1918, Chişinău, Editura Arc, 2018, a cărei prezentare am început’o
în numărul trecut. Şi o continui acum.
„Mai întâi”, zice D-l Ţurcanu, „trebue să observ că,
într’un mod oarecum neobişnuit, acest Parlament a fost produsul aproape
exclusiv al unui mare grup de oameni din popor, aproape toţi fii de ţărani cu
studii modeste şi chiar, unii, cu foarte puţină carte. Când i-a văzut pentru
prima dată pe unii din ei la Iaşi, a doua zi după proclamarea Unirii
Basarabiei, regina Maria avea să observe: «Sunt îndeobşte oameni simpli». Tipul
comun al tuturor acestora era întruchipat poate cel mai reuşit mai ales de
Vasile Ţanţu din Horodişte, judeţul Chişinău, Vasile Gafencu şi Anton Crihan
din Sângerei, judeţul Bălţi, Ion Buzdugan din Brânzenii Vechi, acelaşi judeţ,
Ion Codreanu din Ştefăneşti, judeţul Soroca. Astfel de casuri nu prea se
întâlnesc în istorie. Toată pleiada aceasta de oameni, mai toţi foarte tineri,
în majoritatea lor soldaţi de rând şi cinuri inferioare în armata rusă, treziţi
la viaţă conştientă, activă, de realităţile crude ale răsboiului, însufleţiţi
şi luminaţi de frumoasele idealuri ale revoluţiei, era, după căderea
ţarismului, dispusă în modul cel mai serios să croiască o altă cale de evoluţie
pentru ţinutul lor natal, o evoluţie pe care o voiau cât mai frumoasă”. Iar
„credinţa lor înălţătoare, plină de candoare, pe care au încercat să o
materializeze în instituţia pe care cu atâta suflet şi cu atâta speranţă au
creat’o, Sfatul Ţării, s’a înscris poate ca cea mai nobilă şi mai impresionantă
pagină a istoriei Basarabiei. Şi asta pentru că primul parlament al Basarabiei
a simbolizat trezirea conştiinţei de sine a românilor basarabeni.”
într’un mod oarecum neobişnuit, acest Parlament a fost produsul aproape
exclusiv al unui mare grup de oameni din popor, aproape toţi fii de ţărani cu
studii modeste şi chiar, unii, cu foarte puţină carte. Când i-a văzut pentru
prima dată pe unii din ei la Iaşi, a doua zi după proclamarea Unirii
Basarabiei, regina Maria avea să observe: «Sunt îndeobşte oameni simpli». Tipul
comun al tuturor acestora era întruchipat poate cel mai reuşit mai ales de
Vasile Ţanţu din Horodişte, judeţul Chişinău, Vasile Gafencu şi Anton Crihan
din Sângerei, judeţul Bălţi, Ion Buzdugan din Brânzenii Vechi, acelaşi judeţ,
Ion Codreanu din Ştefăneşti, judeţul Soroca. Astfel de casuri nu prea se
întâlnesc în istorie. Toată pleiada aceasta de oameni, mai toţi foarte tineri,
în majoritatea lor soldaţi de rând şi cinuri inferioare în armata rusă, treziţi
la viaţă conştientă, activă, de realităţile crude ale răsboiului, însufleţiţi
şi luminaţi de frumoasele idealuri ale revoluţiei, era, după căderea
ţarismului, dispusă în modul cel mai serios să croiască o altă cale de evoluţie
pentru ţinutul lor natal, o evoluţie pe care o voiau cât mai frumoasă”. Iar
„credinţa lor înălţătoare, plină de candoare, pe care au încercat să o
materializeze în instituţia pe care cu atâta suflet şi cu atâta speranţă au
creat’o, Sfatul Ţării, s’a înscris poate ca cea mai nobilă şi mai impresionantă
pagină a istoriei Basarabiei. Şi asta pentru că primul parlament al Basarabiei
a simbolizat trezirea conştiinţei de sine a românilor basarabeni.”
![]() |
Sursa foto: wikipedia.org |
S’a pus problema legitimităţii Sfatului Ţării. „Fiind
întrebat în 1919, în cadrul conferinţei de Pace de la Paris, dacă votul unirii
Basarabiei a fost dat de un corp legislativ legal constituit, premierul român
I.I.C.Brătianu a răspuns că actul unirii Basarabiei cu România a fost corect şi
era definitiv tocmai prin faptul că «a emanat de la un corp legal constituit,
ieşit din revoluţie», aşa cum în acea vreme se constituiseră multe alte adunări
naţionale.” Acest răspuns „atrăgea atenţia la faptul că acel corp, adică Sfatul
Ţării, fusese instituţia care exprima voinţa populară. Sfatul Ţării nu a dispus
de importante forţe militare, cum a fost în casul altor instituţii
revoluţionare. Singura lui forţă reală – şi acesta e cel de-al doilea aspect
principal – a fost avantajul de a se fi constituit pe cele mai largi baze
democratice care erau posibile în acel moment istoric extrem de complicat. În
acest scop, Congresul militarilor moldoveni a înfiinţat un Birou de Organizare
a Sfatului Ţării, din 44 sau 45 de persoane, care a trimis invitaţii la un
număr foarte mare de formaţiuni politice, militare, profesionale, culturale,
tuturor minorităţilor etnice, dumelor, zemstevelor etc. de a’şi delega
reprezentanţii lor în viitorul Parlament basarabean. Acest organism cu adevărat
democratic, condus de subofiţerul Vasile Ţanţu a realisat un mare volum de lucru
în doar trei săptămâni, dând dovadă de o eficienţă incredibilă pentru nişte
oameni tineri, în majoritatea lor fii de ţărani, iar în acel moment militari,
fără experienţă politică şi administrativă şi fără ca, cei mai mulţi dintre ei,
să fi avut suficientă pregătire intelectuală. Nu a existat partid, instituţie
sau organizaţie de orice fel, categorie socială, etnică etc., care să fi
solicitat să fie reprezentate în Sfatul Ţării şi a căror cerere să nu fi fost
satisfăcută.” Chiar şi acelea ce, în realitate, figurau numai pe hârtie.
Numărul membrilor Sfatului fusese stabilit la 150. Iar „efectivul – parţial
fluctuant – al deputaţilor… a depăşit în total 200 de membri”.
întrebat în 1919, în cadrul conferinţei de Pace de la Paris, dacă votul unirii
Basarabiei a fost dat de un corp legislativ legal constituit, premierul român
I.I.C.Brătianu a răspuns că actul unirii Basarabiei cu România a fost corect şi
era definitiv tocmai prin faptul că «a emanat de la un corp legal constituit,
ieşit din revoluţie», aşa cum în acea vreme se constituiseră multe alte adunări
naţionale.” Acest răspuns „atrăgea atenţia la faptul că acel corp, adică Sfatul
Ţării, fusese instituţia care exprima voinţa populară. Sfatul Ţării nu a dispus
de importante forţe militare, cum a fost în casul altor instituţii
revoluţionare. Singura lui forţă reală – şi acesta e cel de-al doilea aspect
principal – a fost avantajul de a se fi constituit pe cele mai largi baze
democratice care erau posibile în acel moment istoric extrem de complicat. În
acest scop, Congresul militarilor moldoveni a înfiinţat un Birou de Organizare
a Sfatului Ţării, din 44 sau 45 de persoane, care a trimis invitaţii la un
număr foarte mare de formaţiuni politice, militare, profesionale, culturale,
tuturor minorităţilor etnice, dumelor, zemstevelor etc. de a’şi delega
reprezentanţii lor în viitorul Parlament basarabean. Acest organism cu adevărat
democratic, condus de subofiţerul Vasile Ţanţu a realisat un mare volum de lucru
în doar trei săptămâni, dând dovadă de o eficienţă incredibilă pentru nişte
oameni tineri, în majoritatea lor fii de ţărani, iar în acel moment militari,
fără experienţă politică şi administrativă şi fără ca, cei mai mulţi dintre ei,
să fi avut suficientă pregătire intelectuală. Nu a existat partid, instituţie
sau organizaţie de orice fel, categorie socială, etnică etc., care să fi
solicitat să fie reprezentate în Sfatul Ţării şi a căror cerere să nu fi fost
satisfăcută.” Chiar şi acelea ce, în realitate, figurau numai pe hârtie.
Numărul membrilor Sfatului fusese stabilit la 150. Iar „efectivul – parţial
fluctuant – al deputaţilor… a depăşit în total 200 de membri”.
![]() |
Sursa foto: wikipedia.org |
„Un argument serios în favoarea legitimităţii Sfatului
Ţării îl constitue recunoaşterea lui de către toate categoriile populaţiei
basarabene. În ziua în care şi-a început lucrările, la 21 Noembrie 1917, el a
fost felicitat, cu viu grai sau prin telegrame, de peste 50 de formaţiuni
politice şi militare, uniuni şi societăţi culturale, profesionale,
confesionale, minorităţi naţionale. Acestea reprezentau tot spectrul politic,
social, naţional, profesional şi confesional al Basarabiei şi cele mai multe
din ele şi-au exprimat dorinţa de a colabora cu el. Nici unul din
reprezentanţii acestor formaţiuni, care au luat cuvîntul în acea şedinţă, nu au
pus la îndoială legitimitatea Sfatului Ţării.”
Ţării îl constitue recunoaşterea lui de către toate categoriile populaţiei
basarabene. În ziua în care şi-a început lucrările, la 21 Noembrie 1917, el a
fost felicitat, cu viu grai sau prin telegrame, de peste 50 de formaţiuni
politice şi militare, uniuni şi societăţi culturale, profesionale,
confesionale, minorităţi naţionale. Acestea reprezentau tot spectrul politic,
social, naţional, profesional şi confesional al Basarabiei şi cele mai multe
din ele şi-au exprimat dorinţa de a colabora cu el. Nici unul din
reprezentanţii acestor formaţiuni, care au luat cuvîntul în acea şedinţă, nu au
pus la îndoială legitimitatea Sfatului Ţării.”
„Componenţa legislativului basarabean era destul de
pestriţă, dar datorită clarviziunii şi bunului simţ al celor care au dirijat
activitatea Congresului militarilor moldoveni şi a Biroului de Organizare a
Sfatului Ţării, majoritatea covârşitoare a deputaţilor o constituiau
moldovenii”. „Conform anchetelor personale completate în lunile
Ianuarie-Februarie şi Mai 1918 de către 125 de deputaţi, doar între 30 şi 35 din
ei practicau în acel moment agricultura, dar de fapt din mediul rural erau 107
deputaţi, adică peste 85%. Prin urmare, Sfatul Ţării era un parlament
ţărănesc.” Alături de aceştia erau şi „avocaţii E[vgheni] Koenigschatz, F[edor]
Stanevici, I. Gherman şi V[ladimir] Bodescu şi câţiva reprezentanţi ai
oamenilor de afaceri şi proprietari de imobile evrei, ca N[adejda] Grinfeld şi
V. Grinfeld ş.a., aşa-zişii «socialiţti de sute de mii» (în sensul bogaţi şi
foarte bogaţi), după expresia înaripată a lui I. Buzdugan.” Foarte nimerită şi
în România de azi. Cu o infimă corecţie: „socialişti de milioane şi chiar de
miliarde”!
pestriţă, dar datorită clarviziunii şi bunului simţ al celor care au dirijat
activitatea Congresului militarilor moldoveni şi a Biroului de Organizare a
Sfatului Ţării, majoritatea covârşitoare a deputaţilor o constituiau
moldovenii”. „Conform anchetelor personale completate în lunile
Ianuarie-Februarie şi Mai 1918 de către 125 de deputaţi, doar între 30 şi 35 din
ei practicau în acel moment agricultura, dar de fapt din mediul rural erau 107
deputaţi, adică peste 85%. Prin urmare, Sfatul Ţării era un parlament
ţărănesc.” Alături de aceştia erau şi „avocaţii E[vgheni] Koenigschatz, F[edor]
Stanevici, I. Gherman şi V[ladimir] Bodescu şi câţiva reprezentanţi ai
oamenilor de afaceri şi proprietari de imobile evrei, ca N[adejda] Grinfeld şi
V. Grinfeld ş.a., aşa-zişii «socialiţti de sute de mii» (în sensul bogaţi şi
foarte bogaţi), după expresia înaripată a lui I. Buzdugan.” Foarte nimerită şi
în România de azi. Cu o infimă corecţie: „socialişti de milioane şi chiar de
miliarde”!
Faptul că moldovenii erau majoritari în Sfatul Ţării „a
asigurat acestora un ascendent din start, astfel că, fiind întruniţi, cea mai
mare parte din ei, în Blocul Moldovenesc, au putut promova o politică în
interesul lor naţional. Bineînţeles că la început şi în general aproape
întotdeauna era vorba de interesul naţional al moldovenilor.” „Exponenţii cei
mai insistenţi şi mai consecvenţi ai Blocului erau Ion Buzdugan, Anton Crihan,
Vasile Gafencu, Pan Halippa, Ion Pelivan, Vasile Ţanţu, Nicolae şi Constantin
Bivol, Teofil Ioncu, Gheorghe Buruiană, Mihail Minciună, Gheorghe Mare,
Gheorghe Năstase, Elena Alistar, Gheorghe Tudor, Elefterie Sinicliu, Vlad
Bogos, Vasile Harea, Gherman Pântea. Mai ales primii trei, adică Buzdugan,
Crihan şi Gafencu, îşi afirmau sentimentele lor româneşti ori de câte ori
considerau că erau datori să o facă, cu toată convingerea, sincer, fără nici o
reţinere.” Ceilalţi deputaţi erau: 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2
nemţi, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec.
asigurat acestora un ascendent din start, astfel că, fiind întruniţi, cea mai
mare parte din ei, în Blocul Moldovenesc, au putut promova o politică în
interesul lor naţional. Bineînţeles că la început şi în general aproape
întotdeauna era vorba de interesul naţional al moldovenilor.” „Exponenţii cei
mai insistenţi şi mai consecvenţi ai Blocului erau Ion Buzdugan, Anton Crihan,
Vasile Gafencu, Pan Halippa, Ion Pelivan, Vasile Ţanţu, Nicolae şi Constantin
Bivol, Teofil Ioncu, Gheorghe Buruiană, Mihail Minciună, Gheorghe Mare,
Gheorghe Năstase, Elena Alistar, Gheorghe Tudor, Elefterie Sinicliu, Vlad
Bogos, Vasile Harea, Gherman Pântea. Mai ales primii trei, adică Buzdugan,
Crihan şi Gafencu, îşi afirmau sentimentele lor româneşti ori de câte ori
considerau că erau datori să o facă, cu toată convingerea, sincer, fără nici o
reţinere.” Ceilalţi deputaţi erau: 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2
nemţi, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec.
Ce limbă foloseau aceştia în mod oficial? D-l Ţurcanu
observă că, „încă până la deschiderea Sfatului Ţării, unii intelectuali
moldoveni scriau variate texte legate de organizarea acestei instituţii în
limba română cu caractere latine”. „Deja în şedinţa din 25 Noembrie [1917]
V[asile] Cristi propune ca toate adresările de importanţă majoră ale Sfatului
ţării către populaţia ţinutului să fie făcute «în limbile moldovenească şi
rusă», deci nu numai în rusă, cum practicase până atunci administraţia ţaristă
şi Guvernul Provizoriu al Rusiei. În şedinţa din 27 Noembrie, chestiunea limbii
moldoveneşti a fost adusă în atenţia deputaţilor de Şt. Bulat, reprezentantul
moldovenilor transnistreni, care spunea că dorinţa pământenilor săi era ca
aceasta să fie introdusă în şcoală, în educaţia extraşcolară, în biblioteci,
biserică, judecată şi în sistemul sanitar. Câteva zile mai târziu, ziarul Sfatul Ţării, [din 29 Noembrie,]
care era tribuna Parlamentului abia creat, publica un articol-manifest,
intitulat Învăţaţi limba moldovenească,
în care spunea: «În Basarabia ce renaşte nu trebue să fie nici un cetăţean care
să nu cunoască limba moldovenească, limbă comună pentru toate naţionalităţile
care locuesc în ţinutul nostru. A dovedi necesitatea şi importanţa învăţării
limbii naţionale, care de acum încolo va deveni motorul de stat, oficial, al
vieţii din ţinutul nostru, înseamnă a forţa nişte uşi deschise. Noi am dori
doar să menţionăm că trebue să ne grăbim cu învăţarea limbii, deoarece viaţa nu
stă pe loc, ci merge înainte cu paşi gigantici şi fiecare dintre noi trebue să
meargă în pas cu cerinţele pe care viaţa le dictează autoritar.»”
observă că, „încă până la deschiderea Sfatului Ţării, unii intelectuali
moldoveni scriau variate texte legate de organizarea acestei instituţii în
limba română cu caractere latine”. „Deja în şedinţa din 25 Noembrie [1917]
V[asile] Cristi propune ca toate adresările de importanţă majoră ale Sfatului
ţării către populaţia ţinutului să fie făcute «în limbile moldovenească şi
rusă», deci nu numai în rusă, cum practicase până atunci administraţia ţaristă
şi Guvernul Provizoriu al Rusiei. În şedinţa din 27 Noembrie, chestiunea limbii
moldoveneşti a fost adusă în atenţia deputaţilor de Şt. Bulat, reprezentantul
moldovenilor transnistreni, care spunea că dorinţa pământenilor săi era ca
aceasta să fie introdusă în şcoală, în educaţia extraşcolară, în biblioteci,
biserică, judecată şi în sistemul sanitar. Câteva zile mai târziu, ziarul Sfatul Ţării, [din 29 Noembrie,]
care era tribuna Parlamentului abia creat, publica un articol-manifest,
intitulat Învăţaţi limba moldovenească,
în care spunea: «În Basarabia ce renaşte nu trebue să fie nici un cetăţean care
să nu cunoască limba moldovenească, limbă comună pentru toate naţionalităţile
care locuesc în ţinutul nostru. A dovedi necesitatea şi importanţa învăţării
limbii naţionale, care de acum încolo va deveni motorul de stat, oficial, al
vieţii din ţinutul nostru, înseamnă a forţa nişte uşi deschise. Noi am dori
doar să menţionăm că trebue să ne grăbim cu învăţarea limbii, deoarece viaţa nu
stă pe loc, ci merge înainte cu paşi gigantici şi fiecare dintre noi trebue să
meargă în pas cu cerinţele pe care viaţa le dictează autoritar.»”
„După proclamarea independenţei [24 Ianuarie 1918],
problema limbii oficiale nu mai este examinată incidental sau colateral, în
contextul altor subiecte de interes prioritar pentru Parlament, ci începe să se
deplaseze în centrul atenţiei deputaţilor. În şedinţa din 5 Februarie 1918,
Sfatul Ţării a avut pe ordinea de zi proiectul de lege «Cu privire la limbile
oficiale în Republica Moldovenească».” Deschizând desbaterile, deputatul
Nicolae Bivol a spus: „nu se poate să trăeşti într’o anumită ţară, fără a
cunoaşte limba ei şi tocmai de aceea cetăţenilor Republicii Moldoveneşti nu li
se permite să nu cunoască limba moldovenească.” Vasile Gafencu: „Până la
revoluţia din Februarie, în ţinutul nostru, în scopul rusificării lui, nu se
putea vorbi în altă limbă decât rusa, ceea ce pentru noi era foarte greu.
Pentru faptul că nu ne puteam împăca cu limba rusă, arhiereii ne numeau
măgari.” Apelativ cu care s’ar putea trezi din nou moldovenii ai căror preoţi
au depus în draci jurămîntul faţă de Patriarhia de la Moscova. Dacă nu sunt(em)
atenţi la toate amănuntele, istoria se poate repeta. Vedeţi, ruşii sunt
neobosiţi în scornirea a fel de fel de mijloace ticăloase, pentru a ţine sub
ascultare jumătate din Moldova pe care chipurile au eliberat’o de păgâni. După
aceea, şi de români!
problema limbii oficiale nu mai este examinată incidental sau colateral, în
contextul altor subiecte de interes prioritar pentru Parlament, ci începe să se
deplaseze în centrul atenţiei deputaţilor. În şedinţa din 5 Februarie 1918,
Sfatul Ţării a avut pe ordinea de zi proiectul de lege «Cu privire la limbile
oficiale în Republica Moldovenească».” Deschizând desbaterile, deputatul
Nicolae Bivol a spus: „nu se poate să trăeşti într’o anumită ţară, fără a
cunoaşte limba ei şi tocmai de aceea cetăţenilor Republicii Moldoveneşti nu li
se permite să nu cunoască limba moldovenească.” Vasile Gafencu: „Până la
revoluţia din Februarie, în ţinutul nostru, în scopul rusificării lui, nu se
putea vorbi în altă limbă decât rusa, ceea ce pentru noi era foarte greu.
Pentru faptul că nu ne puteam împăca cu limba rusă, arhiereii ne numeau
măgari.” Apelativ cu care s’ar putea trezi din nou moldovenii ai căror preoţi
au depus în draci jurămîntul faţă de Patriarhia de la Moscova. Dacă nu sunt(em)
atenţi la toate amănuntele, istoria se poate repeta. Vedeţi, ruşii sunt
neobosiţi în scornirea a fel de fel de mijloace ticăloase, pentru a ţine sub
ascultare jumătate din Moldova pe care chipurile au eliberat’o de păgâni. După
aceea, şi de români!
![]() |
Vasile Gafencu. Sursa foto: wikipedia.org |
Revin la discursul lui Vasile Gafencu: „Prin politica sa
ticăloasă, ţarismul care a fost răsturnat se stăruia întotdeauna să înăbuşe tot
ceea ce omului îi era mai apropiat, ceea ce îi era mai scump – limba mamei
sale. Noi nu vom urma exemplul lui. Încheind, vreau să’i întreb pe acei
deputaţi care insistă foarte tare să vorbim ruseşte: oare aici sunt chiar atât
de mulţi care nu cunosc limba noastră? Până acum situaţia noastră, a
moldovenilor, a fost grea; din causa necunoaşterii limbii ruse, noi nu ne
puteam adresa la nici o instituţie de stat”. Anton Crihan: „Deputaţilor
moldoveni nu le-a plăcut tendinţa de a impune Republicii Moldoveneşti limba
rusă, de care ne-am săturat foarte tare cu toţii.” „Domnilor, dumneavoastră nu
ne-aţi înţeles, nimeni dintre noi nu are de gând să impună limba moldovenească.
Noi dorim doar ca limba noastră oficială să fie limba moldovenească, nu rusă.
Procedând astfel, nu intenţionăm să lichidăm limbile materne, iar în şcoli să’i
forţăm pe copii să înveţe limba moldovenească. Noi dorim ca, corespondenţa
actelor oficiale să fie făcută în limba moldovenească; când însă un act anume
se referă la bulgari, atunci, alături de textul moldovenesc poate fi şi textul
bulgar; la fel va fi şi în casul germanilor ş.a. Eu propun ca proiectul de lege
să fie trimis în comisia pe care o vom alege chiar acum, dar aceasta nu trebue
să uite că în Republica Moldovenească limba rusă nu poate fi limbă oficială”.
ticăloasă, ţarismul care a fost răsturnat se stăruia întotdeauna să înăbuşe tot
ceea ce omului îi era mai apropiat, ceea ce îi era mai scump – limba mamei
sale. Noi nu vom urma exemplul lui. Încheind, vreau să’i întreb pe acei
deputaţi care insistă foarte tare să vorbim ruseşte: oare aici sunt chiar atât
de mulţi care nu cunosc limba noastră? Până acum situaţia noastră, a
moldovenilor, a fost grea; din causa necunoaşterii limbii ruse, noi nu ne
puteam adresa la nici o instituţie de stat”. Anton Crihan: „Deputaţilor
moldoveni nu le-a plăcut tendinţa de a impune Republicii Moldoveneşti limba
rusă, de care ne-am săturat foarte tare cu toţii.” „Domnilor, dumneavoastră nu
ne-aţi înţeles, nimeni dintre noi nu are de gând să impună limba moldovenească.
Noi dorim doar ca limba noastră oficială să fie limba moldovenească, nu rusă.
Procedând astfel, nu intenţionăm să lichidăm limbile materne, iar în şcoli să’i
forţăm pe copii să înveţe limba moldovenească. Noi dorim ca, corespondenţa
actelor oficiale să fie făcută în limba moldovenească; când însă un act anume
se referă la bulgari, atunci, alături de textul moldovenesc poate fi şi textul
bulgar; la fel va fi şi în casul germanilor ş.a. Eu propun ca proiectul de lege
să fie trimis în comisia pe care o vom alege chiar acum, dar aceasta nu trebue
să uite că în Republica Moldovenească limba rusă nu poate fi limbă oficială”.
„Treptat, în Parlament unii deputaţi moldoveni, ca
Buzdugan, Crihan, Pelivan, Bivol, Bogos ş.a. aveau să vorbească tot mai des în
limba română. Nu este deloc lipsit de interes faptul că, dacă în primele luni
ale activităţii Sfatului ţării toţi deputaţii vorbeau ruseşte, în şedinţa din
14 Mai 1918 deputatul V. Mândrescu îşi cerea iertare de la colegii săi din
Blocul Moldovenesc că era nevoit să vorbească în limba rusă, pentru a fi
înţeles corect, zicea el, de întreaga asistenţă.”
Buzdugan, Crihan, Pelivan, Bivol, Bogos ş.a. aveau să vorbească tot mai des în
limba română. Nu este deloc lipsit de interes faptul că, dacă în primele luni
ale activităţii Sfatului ţării toţi deputaţii vorbeau ruseşte, în şedinţa din
14 Mai 1918 deputatul V. Mândrescu îşi cerea iertare de la colegii săi din
Blocul Moldovenesc că era nevoit să vorbească în limba rusă, pentru a fi
înţeles corect, zicea el, de întreaga asistenţă.”
Dar nu numai problema limbii a preocupat Sfatul Ţării. În
faţa sa erau toate problemele deodată. Fapt relevat, încă din şedinţa
inaugurală de la 21 Noembrie 1917, de Ion Inculeţ, la începutul – „Ne-am adunat
într’un moment îngrozitor.” – şi la sfîrşitul discursului său: „În clipa cumplită
de faţă, când ne aflăm cu toţii lângă prăpastia anarhiei, vărsării de sânge
între fraţi, sărăciei, frigului şi foametei, eu vă chem să creăm frăţeşte un
front unic revoluţionar, să ne unim prieteneşte eforturile în jurul organului
nostru ţinutal suprem – Sfatul Ţării şi să uităm pentru moment toate interesele
mărunte, egoiste, şi atunci vom salva ţinutul nostru”. „Jafurile, pogromurile,
distrugerile delaolaltă a tot felul de bunuri, banditismul şi chiar omorurile
deveniseră, mai ales în ultimele luni ale anului 1917, fenomene permanente.
Această atmosferă extrem de încărcată şi de periculoasă făcea ca viaţa
oamenilor şi activitatea instituţiilor să fie lipsite de siguranţă. De aceea,
în procesele-verbale adeseori întâlnim fraza «Sfatul Ţării îşi ţine şedinţele
într’un moment îngrozitor».” „Acest fenomen a fost discutat îndată după
formarea Sfatului Ţării, în şedinţa din 23 Noembrie 1917, când s’a constatat că
situaţia era extrem de critică mai ales în judeţele nordice Hotin, Soroca şi
Bălţi, pe unde trecea în acel moment cea mai mare parte a trupelor ruse care
dezertau de pe front. Deputaţii au votat o rezoluţie care prevedea, între
altele, pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor, adresarea către
comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile militare din
Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie ţi cavalerie
pentru autoapărare.”
faţa sa erau toate problemele deodată. Fapt relevat, încă din şedinţa
inaugurală de la 21 Noembrie 1917, de Ion Inculeţ, la începutul – „Ne-am adunat
într’un moment îngrozitor.” – şi la sfîrşitul discursului său: „În clipa cumplită
de faţă, când ne aflăm cu toţii lângă prăpastia anarhiei, vărsării de sânge
între fraţi, sărăciei, frigului şi foametei, eu vă chem să creăm frăţeşte un
front unic revoluţionar, să ne unim prieteneşte eforturile în jurul organului
nostru ţinutal suprem – Sfatul Ţării şi să uităm pentru moment toate interesele
mărunte, egoiste, şi atunci vom salva ţinutul nostru”. „Jafurile, pogromurile,
distrugerile delaolaltă a tot felul de bunuri, banditismul şi chiar omorurile
deveniseră, mai ales în ultimele luni ale anului 1917, fenomene permanente.
Această atmosferă extrem de încărcată şi de periculoasă făcea ca viaţa
oamenilor şi activitatea instituţiilor să fie lipsite de siguranţă. De aceea,
în procesele-verbale adeseori întâlnim fraza «Sfatul Ţării îşi ţine şedinţele
într’un moment îngrozitor».” „Acest fenomen a fost discutat îndată după
formarea Sfatului Ţării, în şedinţa din 23 Noembrie 1917, când s’a constatat că
situaţia era extrem de critică mai ales în judeţele nordice Hotin, Soroca şi
Bălţi, pe unde trecea în acel moment cea mai mare parte a trupelor ruse care
dezertau de pe front. Deputaţii au votat o rezoluţie care prevedea, între
altele, pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor, adresarea către
comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile militare din
Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie ţi cavalerie
pentru autoapărare.”
„Armata rusă nu putea participa la lichidarea anarhiei.
Conform situaţiei constatate în unele unităţi militare ruseşti de pe Frontul
Român, acestea au început să se dezorganizeze chiar a doua zi după complotul
bolşevic de la Petrograd. Cu mult până [generalul D.G.] Şcerbaciov [comandantul
Frontului Român] să dea ordinul de demobilizare, adică până la 23 Decembrie
1917, grupuri mari de soldaţi şi chiar unităţi întregi se puseseră în mişcare,
părăsind frontul. Un ordin din 5 Decembrie 1917 al Şefului Marelui Stat Major
al armatei române, [generalul] C[onstantin] Prezan, către unităţile din
subordine consemna, între altele: «Cum Comandamentul Rus nu’şi mai poate
exercita autoritatea, unităţile şi coloanele ruse au început a se mişca din
proprie iniţiativă. Toate au tendinţa de a trece în Rusia».”
Conform situaţiei constatate în unele unităţi militare ruseşti de pe Frontul
Român, acestea au început să se dezorganizeze chiar a doua zi după complotul
bolşevic de la Petrograd. Cu mult până [generalul D.G.] Şcerbaciov [comandantul
Frontului Român] să dea ordinul de demobilizare, adică până la 23 Decembrie
1917, grupuri mari de soldaţi şi chiar unităţi întregi se puseseră în mişcare,
părăsind frontul. Un ordin din 5 Decembrie 1917 al Şefului Marelui Stat Major
al armatei române, [generalul] C[onstantin] Prezan, către unităţile din
subordine consemna, între altele: «Cum Comandamentul Rus nu’şi mai poate
exercita autoritatea, unităţile şi coloanele ruse au început a se mişca din
proprie iniţiativă. Toate au tendinţa de a trece în Rusia».”
În nota la Ordinul din 5 Decembrie 1917 al generalului
Constantin Prezan, D-l Ţurcanu adaugă: „În acel moment, Şcerbacev solicitase
lui Mackensen un armistiţiu”. Şi trimite la Memoriile
lui Henri Berthelot.
Constantin Prezan, D-l Ţurcanu adaugă: „În acel moment, Şcerbacev solicitase
lui Mackensen un armistiţiu”. Şi trimite la Memoriile
lui Henri Berthelot.
Trupele ruseşti de pe Frontul Român afluiau spre
Basarabia prin Moldoviţa, prin Lunga, prin Rădăuţi. „Alte puhoae străbăteau
Basarabia prin centru şi prin extremitatea ei sudică (în ultima zonă, cu
trenurile, de la Galaţi spre Reni, iar pe jos, în special pe la Vadul lui Isac
şi Oancea. Câteva unităţi militare ruseşti se aflau aici încă înainte de
declanşarea demobilizării dezorganizate. În plus, resturile rămase din
unităţile ce se aflaseră în România au început să fie trecute dincoace de
Prut.” Adică, în Basarabia.
Basarabia prin Moldoviţa, prin Lunga, prin Rădăuţi. „Alte puhoae străbăteau
Basarabia prin centru şi prin extremitatea ei sudică (în ultima zonă, cu
trenurile, de la Galaţi spre Reni, iar pe jos, în special pe la Vadul lui Isac
şi Oancea. Câteva unităţi militare ruseşti se aflau aici încă înainte de
declanşarea demobilizării dezorganizate. În plus, resturile rămase din
unităţile ce se aflaseră în România au început să fie trecute dincoace de
Prut.” Adică, în Basarabia.
Am văzut mai sus că ele erau puse pe jaf şi chiar pe omucideri.
Şi că, două zile după înfiinţarea sa, adică în şedinţa din 23 Noembrie 1917,
Sfatul Ţării a propus „pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor,
adresarea către comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile
militare din Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie
şi cavalerie pentru autoapărare.” Dar n’a fost deajuns. Astfel că, „în Sfatul
Ţării a început să se pună problema invitării unor trupe din afara ţinutului,
pentru a pune capăt anarhiei, de vreme ce unităţile moldoveneşti nu puteau fi
folosite în acest scop”. Şi „s’a optat pentru câteva variante: forţe de pe
Frontul Român, dar şi din Ucraina. S’a discutat chiar şi posibilitatea de a se
apela la unele unităţi poloneze, cehe sau sârbe. Situaţia reală era însă de aşa
natură că despre ajutor, în acest sens, din partea Ucrainei şi mai ales al unor
forţe despre care nu se ştia nimic sigur, ca cele ale polonezilor, cehilor sau
sârbilor, nu putea fi vorba. De aceea Sfatul Ţării şi-a îndreptat atenţia spre
România, mai precis spre Iaşi, unde se afla Cartierul General al Frontului
Român, împreună cu misiunile diplomatice şi militare ale Aliaţilor.”
Şi că, două zile după înfiinţarea sa, adică în şedinţa din 23 Noembrie 1917,
Sfatul Ţării a propus „pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor,
adresarea către comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile
militare din Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie
şi cavalerie pentru autoapărare.” Dar n’a fost deajuns. Astfel că, „în Sfatul
Ţării a început să se pună problema invitării unor trupe din afara ţinutului,
pentru a pune capăt anarhiei, de vreme ce unităţile moldoveneşti nu puteau fi
folosite în acest scop”. Şi „s’a optat pentru câteva variante: forţe de pe
Frontul Român, dar şi din Ucraina. S’a discutat chiar şi posibilitatea de a se
apela la unele unităţi poloneze, cehe sau sârbe. Situaţia reală era însă de aşa
natură că despre ajutor, în acest sens, din partea Ucrainei şi mai ales al unor
forţe despre care nu se ştia nimic sigur, ca cele ale polonezilor, cehilor sau
sârbilor, nu putea fi vorba. De aceea Sfatul Ţării şi-a îndreptat atenţia spre
România, mai precis spre Iaşi, unde se afla Cartierul General al Frontului
Român, împreună cu misiunile diplomatice şi militare ale Aliaţilor.”
Îndreptarea speranţelor spre România a fost posibilă
datorită majorităţii constituite în Sfatul Ţării. „Norocul cel mare al
moldovenilor a fost” că, încă „de la început, ceva le-a luminat cugetul şi i-a
îndemnat să ia iniţiativa creării organului suprem al Basarabiei în mâinile
lor, îngrijindu-se totodată ca majoritatea în acest organ să le aparţină,
astfel ca planurile şi acţiunile lor să nu poată fi zădărnicite de unii factori
care ar fi avut cu totul alte interese. Astfel, prin intermediul Congresului
militarilor moldoveni şi apoi al Biroului de Organizare a Sfatului Ţării, sîa
reuşit ca 70 la sută din membrii Parlamentului să fie moldoveni. Această
situaţie s’a datorat răsboiului. După revoluţia antiţaristă, partea cea mai
activă a populaţiei, în plan social şi politic, erau militarii. Majoritatea
sdrobitoare a militarilor basarabeni o constituiau ţăranii moldoveni; ca
militari, minoritarii se întâlneau mai rar, iar reprezentanţii anumitor grupuri
etnice, ca de ex. evreii, lipseau cu desăvîrşire. A fost firesc ca atunci când
începuseră să se înfiripeze structurile revoluţionare şi naţionale locale,
moldovenii să predomine în ele în mod absolut. Drept urmare, în raport cu
deputaţii minoritari, ei au obţinut un ascendent chiar din start şi acesta a
fost principalul factor care a asigurat o anumită stabilitate Sfatului Ţării şi
i-a permis să funcţioneze neîntrerupt şi cu o destul de bună eficienţă, pentru
mediul şi vremea în care a activat. Şi totuşi colaborarea cu minoritarii a fost
destul de anevoioasă. Ce urmăreau de fapt reprezentanții minorităţilor şi de ce
au acceptat să intre în Sfatul Ţării? Răspunsul este simplu: ei nu puteau
admite ca moldovenii, care până atunci fuseseră talpa [ţării] săracă şi lipsită
de drepturi a Basarabiei, să ajungă în situaţia de a deţine principalele
pârghii ale puterii şi a decide soarta ţinutului, de aceea, contrar temerilor
unor lideri politici moldoveni că minorităţile ar fi putut boicota întemeerea
Sfatului Ţării prin neparticipare la lucrările lui, acestea, dimpotrivă, nu
numai că s’au grăbit să’şi trimită reprezentanţii în Parlament, dar au cerut
fiecare şi toate împreună să aibă acolo o prezenţă cât mai mare. Deosebit de
activi au fost mai ales evreii, care au trimis delegaţi de la o mulţime de
partide înfiinţate în grabă după revoluţie, unele din ele, dacă nu chiar toate,
fiinţând doar pe hârtie.” Toţi aceşti minoritari, afară de interesele proprii,
le susţineau, fără excepţie, şi pe cele ale Rusiei. D-l Ţurcanu aduce argumente
din documente.
datorită majorităţii constituite în Sfatul Ţării. „Norocul cel mare al
moldovenilor a fost” că, încă „de la început, ceva le-a luminat cugetul şi i-a
îndemnat să ia iniţiativa creării organului suprem al Basarabiei în mâinile
lor, îngrijindu-se totodată ca majoritatea în acest organ să le aparţină,
astfel ca planurile şi acţiunile lor să nu poată fi zădărnicite de unii factori
care ar fi avut cu totul alte interese. Astfel, prin intermediul Congresului
militarilor moldoveni şi apoi al Biroului de Organizare a Sfatului Ţării, sîa
reuşit ca 70 la sută din membrii Parlamentului să fie moldoveni. Această
situaţie s’a datorat răsboiului. După revoluţia antiţaristă, partea cea mai
activă a populaţiei, în plan social şi politic, erau militarii. Majoritatea
sdrobitoare a militarilor basarabeni o constituiau ţăranii moldoveni; ca
militari, minoritarii se întâlneau mai rar, iar reprezentanţii anumitor grupuri
etnice, ca de ex. evreii, lipseau cu desăvîrşire. A fost firesc ca atunci când
începuseră să se înfiripeze structurile revoluţionare şi naţionale locale,
moldovenii să predomine în ele în mod absolut. Drept urmare, în raport cu
deputaţii minoritari, ei au obţinut un ascendent chiar din start şi acesta a
fost principalul factor care a asigurat o anumită stabilitate Sfatului Ţării şi
i-a permis să funcţioneze neîntrerupt şi cu o destul de bună eficienţă, pentru
mediul şi vremea în care a activat. Şi totuşi colaborarea cu minoritarii a fost
destul de anevoioasă. Ce urmăreau de fapt reprezentanții minorităţilor şi de ce
au acceptat să intre în Sfatul Ţării? Răspunsul este simplu: ei nu puteau
admite ca moldovenii, care până atunci fuseseră talpa [ţării] săracă şi lipsită
de drepturi a Basarabiei, să ajungă în situaţia de a deţine principalele
pârghii ale puterii şi a decide soarta ţinutului, de aceea, contrar temerilor
unor lideri politici moldoveni că minorităţile ar fi putut boicota întemeerea
Sfatului Ţării prin neparticipare la lucrările lui, acestea, dimpotrivă, nu
numai că s’au grăbit să’şi trimită reprezentanţii în Parlament, dar au cerut
fiecare şi toate împreună să aibă acolo o prezenţă cât mai mare. Deosebit de
activi au fost mai ales evreii, care au trimis delegaţi de la o mulţime de
partide înfiinţate în grabă după revoluţie, unele din ele, dacă nu chiar toate,
fiinţând doar pe hârtie.” Toţi aceşti minoritari, afară de interesele proprii,
le susţineau, fără excepţie, şi pe cele ale Rusiei. D-l Ţurcanu aduce argumente
din documente.
„Reprezentanţii minorităţilor au ţinut să’şi arate
rezerva faţă de Sfatul Ţării chiar din momentul înfiinţării lui, atrăgându’i
mereu atenţia mai ales la necesitatea de a face tot posibilul ca Basarabia să
rămână în componenţa Rusiei şi a nu admite afirmarea drepturilor moldovenilor
până acolo încât să afecteze cumva interesele celorlalte comunităţi etnice.”
„M[iron] Kogan, unul dintre numeroşii deputaţi evrei, avertiza că Sfatul Ţării
nu trebuia să aibă mai mult decât funcţiile unei instituţii provizorii, ce urma
să activeze doar până la convocarea Adunării Constituante a Rusiei, subliniind
totodată că erau «inadmisibile orice tentative de naţionalizare a ţinutului în
favoarea unei naţiuni oarecare din cele care locuesc în Basarabia», cerând
egalitate deplină pentru toate limbile vorbite în ţinut şi autonomie pentru
toate naţionalităţile, inclusiv autonomie persoanlă pentru etniile fără teritoriu.
N[adejda] Grinfeld [fiica lui Evgheni Koenigschatz, şi el deputat în S.Ţ.,
soţia avocatului P.I. Grinfeld], deputată din partea aceleeaşi comunităţi,
declara tranşant că Sfatul Ţării putea fi susţinut numai în măsura în care
urmărea păstrarea integrităţii Rusiei. Un alt deputat din aceeaşi tabără,
S[amuil] Kovarski, mergea încă mai departe, afirmând: «În componenţa sa
actuală, Sfatul Ţării nu corespunde, după părerea noastră, reprezentării
corecte, proporţionale, a tuturor naţionalităţilor din Basarabia, de aceea
trebue reformat în mod corespunzător. Fiind, aşa cum se arată astăzi, un organ
provizoriu, Sfatul Ţării trebue să fie sancţionat mai întâi de către Adunarea
Constituantă a Basarabiei, apoi de cea a întregii Rusii». Cam aceleaşi au fost
şi «hiritisirile» din partea altor reprezentanţi ai minorităţilor, fie greci,
armeni, ucraineni, bulgari sau ruşi.”
rezerva faţă de Sfatul Ţării chiar din momentul înfiinţării lui, atrăgându’i
mereu atenţia mai ales la necesitatea de a face tot posibilul ca Basarabia să
rămână în componenţa Rusiei şi a nu admite afirmarea drepturilor moldovenilor
până acolo încât să afecteze cumva interesele celorlalte comunităţi etnice.”
„M[iron] Kogan, unul dintre numeroşii deputaţi evrei, avertiza că Sfatul Ţării
nu trebuia să aibă mai mult decât funcţiile unei instituţii provizorii, ce urma
să activeze doar până la convocarea Adunării Constituante a Rusiei, subliniind
totodată că erau «inadmisibile orice tentative de naţionalizare a ţinutului în
favoarea unei naţiuni oarecare din cele care locuesc în Basarabia», cerând
egalitate deplină pentru toate limbile vorbite în ţinut şi autonomie pentru
toate naţionalităţile, inclusiv autonomie persoanlă pentru etniile fără teritoriu.
N[adejda] Grinfeld [fiica lui Evgheni Koenigschatz, şi el deputat în S.Ţ.,
soţia avocatului P.I. Grinfeld], deputată din partea aceleeaşi comunităţi,
declara tranşant că Sfatul Ţării putea fi susţinut numai în măsura în care
urmărea păstrarea integrităţii Rusiei. Un alt deputat din aceeaşi tabără,
S[amuil] Kovarski, mergea încă mai departe, afirmând: «În componenţa sa
actuală, Sfatul Ţării nu corespunde, după părerea noastră, reprezentării
corecte, proporţionale, a tuturor naţionalităţilor din Basarabia, de aceea
trebue reformat în mod corespunzător. Fiind, aşa cum se arată astăzi, un organ
provizoriu, Sfatul Ţării trebue să fie sancţionat mai întâi de către Adunarea
Constituantă a Basarabiei, apoi de cea a întregii Rusii». Cam aceleaşi au fost
şi «hiritisirile» din partea altor reprezentanţi ai minorităţilor, fie greci,
armeni, ucraineni, bulgari sau ruşi.”
Aici, D-l Ţurcanu face „o observaţie de rigoare. Motivele
opoziţiei la tendinţele moldovenilor de a’şi afirma drepturile lor naţionale,
inclusiv dorinţa de a avea propria lor organizaţie statală, nu erau pentru toţi
minoritarii aceleaşi. Dacă pentru majoritatea grupurilor minoritare o astfel de
atitudine era de obicei rezultatul «educaţiei» ţariste, împreună cu teama ca
firea lor naţională să nu aibă cumva de suferit de pe urma ridicării în istorie
a moldovenilor, nu aceeaşi era situaţia şi în casul evreilor. Evreii care, cu
excepţia germanilor, aveau un nivel de cultură şi de educaţie mult mai ridicat
decât moldovenii, şi în plus se deosebeau printr’o mare adaptabilitate în
mediile alogene, nu aveau nici un motiv să se teamă că în Basarabia
postrevoluţionară etnia lor ar fi putut avea ceva de suferit în integritatea
ei. Şi totuşi, ei erau adversarii cei mai intransingenţi ai afirmării
drepturilor plenare ale moldovenilor, dar nu pentru că i-ar fi deranjat anume
acest fapt în sine, ci numai pentru că afirmarea acestor drepturi ducea
implicit la separarea Basarabiei de Rusia, ceea ce evreii nu puteau accepta sub
nici o formă.” Astfel că, pe tot parcursul existenţei sale – 21 Noembrie
1917–27 Noembrie 1918 – în interiorul Sfatului Ţării „s’a dat o luptă de
neîmpăcat între moldovenii care erau hotărîţi să pună capăt odată şi pentru
totdeauna dominaţiei străine în Basarabia şi reprezentanţii minorităţilor
naţionale, care au fost aşezate aici de către ţarism, fapt pentru care acestea
îi erau recunoscătoare şi au rămas pururea fidele Rusiei, poate doar cu
excepţia minorităţii poloneze, care avea motivele ei foarte întemeiate să nu
iubească Rusia.” Ceea ce Nadejda Grinfeld afirmase din primele zile ale
Sfatului, „în şedinţa din 27 Noembrie 1917, vizându’i de fapt pe colegii din
Blocul Moldovenesc: «Noi nu avem încredere unii în alţii: noi nu avem încredere
în dumneavoastră, iar dumneavoastră nu aveţi încredere în noi»”.
opoziţiei la tendinţele moldovenilor de a’şi afirma drepturile lor naţionale,
inclusiv dorinţa de a avea propria lor organizaţie statală, nu erau pentru toţi
minoritarii aceleaşi. Dacă pentru majoritatea grupurilor minoritare o astfel de
atitudine era de obicei rezultatul «educaţiei» ţariste, împreună cu teama ca
firea lor naţională să nu aibă cumva de suferit de pe urma ridicării în istorie
a moldovenilor, nu aceeaşi era situaţia şi în casul evreilor. Evreii care, cu
excepţia germanilor, aveau un nivel de cultură şi de educaţie mult mai ridicat
decât moldovenii, şi în plus se deosebeau printr’o mare adaptabilitate în
mediile alogene, nu aveau nici un motiv să se teamă că în Basarabia
postrevoluţionară etnia lor ar fi putut avea ceva de suferit în integritatea
ei. Şi totuşi, ei erau adversarii cei mai intransingenţi ai afirmării
drepturilor plenare ale moldovenilor, dar nu pentru că i-ar fi deranjat anume
acest fapt în sine, ci numai pentru că afirmarea acestor drepturi ducea
implicit la separarea Basarabiei de Rusia, ceea ce evreii nu puteau accepta sub
nici o formă.” Astfel că, pe tot parcursul existenţei sale – 21 Noembrie
1917–27 Noembrie 1918 – în interiorul Sfatului Ţării „s’a dat o luptă de
neîmpăcat între moldovenii care erau hotărîţi să pună capăt odată şi pentru
totdeauna dominaţiei străine în Basarabia şi reprezentanţii minorităţilor
naţionale, care au fost aşezate aici de către ţarism, fapt pentru care acestea
îi erau recunoscătoare şi au rămas pururea fidele Rusiei, poate doar cu
excepţia minorităţii poloneze, care avea motivele ei foarte întemeiate să nu
iubească Rusia.” Ceea ce Nadejda Grinfeld afirmase din primele zile ale
Sfatului, „în şedinţa din 27 Noembrie 1917, vizându’i de fapt pe colegii din
Blocul Moldovenesc: «Noi nu avem încredere unii în alţii: noi nu avem încredere
în dumneavoastră, iar dumneavoastră nu aveţi încredere în noi»”.
„În momentul discutării, la 1 Decembrie 1917, a
Declaraţiei Sfatului Ţării, căreia îi revenea rolul de document constituant al
Republicii Democratice Moldoveneşti”, Declaraţie ce avea să fie făcută publică
la 2 Decembrie, foarte vocala Nadejda Grinfeld, care făcea parte „din grupul
celor aproximativ 50 de emisari trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în
Basarabia pentru a «adânci revoluţia»” („informaţie… pe care” D-l Ţurcanu a
„descoperit’o în unul din documentele englezeşti”), iar în discursurile sale,
„manipulând o frazeologie revoluţionară demagogică, pleda doar pentru
[integritatea Rusiei şi] apărarea averilor celor bogaţi şi a grupului etnic din
care făcea parte”, a insistat „ca textul documentului să «sublinieze cât mai
puternic unitatea (Basarabiei, I.Ţ.) cu Republica Democratică Federativă Rusă
şi relaţia Sfatului Ţării cu Guvernul Central», drept care propunea ca textul
să fie completat cu fraza: «După formarea Guvernului Central, Sfatul Ţării va
activa în strînsă unitate cu acest guvern».”
Declaraţiei Sfatului Ţării, căreia îi revenea rolul de document constituant al
Republicii Democratice Moldoveneşti”, Declaraţie ce avea să fie făcută publică
la 2 Decembrie, foarte vocala Nadejda Grinfeld, care făcea parte „din grupul
celor aproximativ 50 de emisari trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în
Basarabia pentru a «adânci revoluţia»” („informaţie… pe care” D-l Ţurcanu a
„descoperit’o în unul din documentele englezeşti”), iar în discursurile sale,
„manipulând o frazeologie revoluţionară demagogică, pleda doar pentru
[integritatea Rusiei şi] apărarea averilor celor bogaţi şi a grupului etnic din
care făcea parte”, a insistat „ca textul documentului să «sublinieze cât mai
puternic unitatea (Basarabiei, I.Ţ.) cu Republica Democratică Federativă Rusă
şi relaţia Sfatului Ţării cu Guvernul Central», drept care propunea ca textul
să fie completat cu fraza: «După formarea Guvernului Central, Sfatul Ţării va
activa în strînsă unitate cu acest guvern».”
Faţă cu ruşii, care îşi trimiseseră Nadejda lor la
Chişinău, nădejdea basarabenilor era la Iaşi, unde îşi trimiteau emisari, fie
din guvern – Consiliul Directorilor Generali – fie numai din Sfatul Ţării. Deja
„primele unităţi militare române, de proporţii reduse” erau prezente în
Basarabia, „însă acestea nu aveau obiective de luptă, ci exclusiv misiunea de a
păzi depozitele de muniţii, hrană şi furaje de aici, care aparţineau Frontului
Român. Pe parcurs, le va fi încredinţată şi sarcina de a cumpăra produse
alimentare de la populaţie.” Ion Pelivan îşi aminteşte că el, împreună cu
Vasile Cristi, s’au aflat „la Iaşi cu începere din 8 Decembrie”, adică în ziua
următoare formării guvernului. D-lui Ţurcanu mărturia aceasta nu i se pare
credibilă, pentru că D-Sa, I.Ţ, a susţinut, cu „mai mulţi ani în urmă (vezi Unirea…, p. 127), că la 8
Decembrie 1917 Sfatul Ţării ar fi luat o decizie de a trimite o delegaţie după
ajutor la Iaşi, ceea ce nu este adevărat, deoarece în ziua respectivă
Parlamentul nu a avut şedinţă” ş.a.m.d. Treaba Dumnealui. Decizia putuse fi
luată cu o zi înainte. Şi, mai degrabă, în cadrul Guvernului, poate chiar
într’un grup restrîns de miniştri, având un caracter secret. Şi chiar dacă Ion
Nistor susţinuse, în Istoria
Basarabiei, „fără să arate pe ce baze”, că tratativele începuseră „la 8
Decembrie”, avea dreptate. Asta ne arată dramatismul situaţiei în care guvernul
basarabean îşi începuse activitatea. Cei doi miniştri, de Externe şi de
Interne, nu numai că au venit, dar au rămas şi s’au străduit să’şi
îndeplinească îndatoririle cu care fuseseră mandataţi, cât au putut ei de bine.
Cu siguranţă că ei şi-au început misiunea, prezentându-se întâi la Guvernul
român. Acţionând apoi de comun acord cu acesta. Şi fără surle şi trâmbiţe şi
tot felul de comunicate de presă şi telegraf.
Chişinău, nădejdea basarabenilor era la Iaşi, unde îşi trimiteau emisari, fie
din guvern – Consiliul Directorilor Generali – fie numai din Sfatul Ţării. Deja
„primele unităţi militare române, de proporţii reduse” erau prezente în
Basarabia, „însă acestea nu aveau obiective de luptă, ci exclusiv misiunea de a
păzi depozitele de muniţii, hrană şi furaje de aici, care aparţineau Frontului
Român. Pe parcurs, le va fi încredinţată şi sarcina de a cumpăra produse
alimentare de la populaţie.” Ion Pelivan îşi aminteşte că el, împreună cu
Vasile Cristi, s’au aflat „la Iaşi cu începere din 8 Decembrie”, adică în ziua
următoare formării guvernului. D-lui Ţurcanu mărturia aceasta nu i se pare
credibilă, pentru că D-Sa, I.Ţ, a susţinut, cu „mai mulţi ani în urmă (vezi Unirea…, p. 127), că la 8
Decembrie 1917 Sfatul Ţării ar fi luat o decizie de a trimite o delegaţie după
ajutor la Iaşi, ceea ce nu este adevărat, deoarece în ziua respectivă
Parlamentul nu a avut şedinţă” ş.a.m.d. Treaba Dumnealui. Decizia putuse fi
luată cu o zi înainte. Şi, mai degrabă, în cadrul Guvernului, poate chiar
într’un grup restrîns de miniştri, având un caracter secret. Şi chiar dacă Ion
Nistor susţinuse, în Istoria
Basarabiei, „fără să arate pe ce baze”, că tratativele începuseră „la 8
Decembrie”, avea dreptate. Asta ne arată dramatismul situaţiei în care guvernul
basarabean îşi începuse activitatea. Cei doi miniştri, de Externe şi de
Interne, nu numai că au venit, dar au rămas şi s’au străduit să’şi
îndeplinească îndatoririle cu care fuseseră mandataţi, cât au putut ei de bine.
Cu siguranţă că ei şi-au început misiunea, prezentându-se întâi la Guvernul
român. Acţionând apoi de comun acord cu acesta. Şi fără surle şi trâmbiţe şi
tot felul de comunicate de presă şi telegraf.
„La 13/26
Decembrie 1917, generalul [Berthelot] nota în jurnalul său: «Doi membri ai
Sfatului Ţării de la Chişinău, Pelivan şi [Cristi] Cristei (sic!), vin să mă
roage să’mi folosesc influenţa pentru a’i ajuta să reinstaleze ordinea în
Basarabia, mai ales în ceea ce priveşte căile ferate. Mă duc să’i vorbesc
despre asta lui Şcerbaciov şi’i pun imediat la disposiţie trei milioane de
lei». Iar în ziua următoare [14 Decembrie] adaugă, cu referire la acesta: «Îi
solicit să acţioneze împotriva bolşevicilor din Basarabia cu ajutorul
unităţilor moldoveneşti».” (În tot articolul, parantesele drepte sunt ale mele,
O.O.)
Decembrie 1917, generalul [Berthelot] nota în jurnalul său: «Doi membri ai
Sfatului Ţării de la Chişinău, Pelivan şi [Cristi] Cristei (sic!), vin să mă
roage să’mi folosesc influenţa pentru a’i ajuta să reinstaleze ordinea în
Basarabia, mai ales în ceea ce priveşte căile ferate. Mă duc să’i vorbesc
despre asta lui Şcerbaciov şi’i pun imediat la disposiţie trei milioane de
lei». Iar în ziua următoare [14 Decembrie] adaugă, cu referire la acesta: «Îi
solicit să acţioneze împotriva bolşevicilor din Basarabia cu ajutorul
unităţilor moldoveneşti».” (În tot articolul, parantesele drepte sunt ale mele,
O.O.)
Concomitent, însăşi armata română căuta să se întărească
cu voluntari ardeleni. În acest sens, Ministrul de răsboi al României,
generalul Constantin Iancovescu, îi scrie generalului Constantin Coandă, la
14.12. 1917, la Kiev: „Rog comunicaţi colonelului Pietraru să expedieze imediat
la Iaşi pe toţi voluntarii ardeleni aflaţi la Kiev, echipaţi de iarnă şi
armaţi. Comandanţii eşaloanelor ne vor anunţa telegrafic din Bender şi Chişinău
de sosirea la Iaşi”.
cu voluntari ardeleni. În acest sens, Ministrul de răsboi al României,
generalul Constantin Iancovescu, îi scrie generalului Constantin Coandă, la
14.12. 1917, la Kiev: „Rog comunicaţi colonelului Pietraru să expedieze imediat
la Iaşi pe toţi voluntarii ardeleni aflaţi la Kiev, echipaţi de iarnă şi
armaţi. Comandanţii eşaloanelor ne vor anunţa telegrafic din Bender şi Chişinău
de sosirea la Iaşi”.
Excedat de anarhia trupelor sale, „începând de la 15
Decembrie 1917, Comandamentul suprem al trupelor ruse de pe Frontul Român
cedase armatei române controlul asupra căilor ferate basarabene”. „La 15/28
Decembrie 1917, ambasadorul american în România, Ch[arles] Vopicka, raporta
Secretariatului de Stat al SUA că în acea zi a fost solicitat de către
miniştrii basarabeni Cristi şi Pelivan. Menţionează că aceştia l-au informat
despre «noua republică basarabeană numită Moldova» care lupta împotriva
bolşevicilor şi era prietena Aliaţilor”. (Curios, deşi ambasadorul omite
expresa: „Vă rog să comunicaţi şi D-lui I. Ţurcanu”, acesta nu l-a inclus în
Tabelul neîncrederii.) În ziua următoare, „la 16/29 Decembrie, [generalul
Berthelot] notează, referindu-se desigur la aceiaşi emisari: «Visita a doi
representanţi basarabeni, cu care sunt întru totul de acord în privinţa pazei
depositelor de alimente şi a supravegherii căilor ferate. Dar nu pot face nimic
de unul singur». Amintirile lui Pelivan confirmă întâlnirea cu Berthelot”. În
acelaşi timp, „guvernul bolşevic a cerut
explicaţii, la 16 (29) Decembrie 1917, ambasadorului român la Petrograd,
C[onstantin] Diamandy, relativ la misiunea” unităţilor române din Basarabia,
„ameninţând cu represalii”.
Decembrie 1917, Comandamentul suprem al trupelor ruse de pe Frontul Român
cedase armatei române controlul asupra căilor ferate basarabene”. „La 15/28
Decembrie 1917, ambasadorul american în România, Ch[arles] Vopicka, raporta
Secretariatului de Stat al SUA că în acea zi a fost solicitat de către
miniştrii basarabeni Cristi şi Pelivan. Menţionează că aceştia l-au informat
despre «noua republică basarabeană numită Moldova» care lupta împotriva
bolşevicilor şi era prietena Aliaţilor”. (Curios, deşi ambasadorul omite
expresa: „Vă rog să comunicaţi şi D-lui I. Ţurcanu”, acesta nu l-a inclus în
Tabelul neîncrederii.) În ziua următoare, „la 16/29 Decembrie, [generalul
Berthelot] notează, referindu-se desigur la aceiaşi emisari: «Visita a doi
representanţi basarabeni, cu care sunt întru totul de acord în privinţa pazei
depositelor de alimente şi a supravegherii căilor ferate. Dar nu pot face nimic
de unul singur». Amintirile lui Pelivan confirmă întâlnirea cu Berthelot”. În
acelaşi timp, „guvernul bolşevic a cerut
explicaţii, la 16 (29) Decembrie 1917, ambasadorului român la Petrograd,
C[onstantin] Diamandy, relativ la misiunea” unităţilor române din Basarabia,
„ameninţând cu represalii”.
„De la Pelivan aflăm că, timp de o săptămână cât au stat
la Iaşi, au mai avut întrevederi cu Saint Aulaire, Barclay şi Fasciotti,
ambasadorii Franţei, Angliei şi Italiei, care însă îi îndreptau cu toţii la
Berthelot, ceea ce era firesc, întrucât acesta dispunea de bani şi, indirect,
de trupe. S’au întâlnit şi cu prim-ministrul I.I.C.Brătianu, dar nu au obţinut,
atunci, de la nimeni nimic.” „Trezeşte însă nedumeriri”, comentează D-l Ţurcanu
în notă, „faptul că, dacă despre discuţiile cu Berthelot, Pelivan dă unele
detalii, e adevărat că insuficient de semnificative şi neconfirmate întru totul
de notele generalului frances, despre ce au discutat la celelalte întâlniri nu
spune mai nimic, ceea ce pune sub semnul neîncrederii întreaga informaţie.”
Pardon. Dar dacă omul n’a avut timp? Şi cum de n’a obţinut de la nimeni, nimic?
Dar folosirea unităţilor moldoveneşti împotriva bolşevicilor din Basarabia? Dar
controlul armatei române asupra căilor ferate basarabene? Încât, cioloboc-poc,
ambasadorul Diamandy la Petrograd a şi fost chemat să dea explicaţii guvernului
bolşevic? Dar scrisoarea ministrului de răsboi pentru aducerea militarilor
ardeleni la Iaşi? Nu cumva acest aranjament a decis Sfatul Ţării ca, la 20
Decembrie 1917, să’i ofere „guvernului libertatea de a decide ce trupe să cheme
pentru a face ordine”? Cât cântărea acest „nimic” se vede şi din reacţia
militară, promptă, a Petrogradului: „La 21 Decembrie 1917 lua naştere la Odesa
aşa-zisul Front Otdel, un fel de
secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice Rumcerod [abreviere de la
denumirea rusească Central’nyj ispolnitel’nyj komitet Sovetov Rumynskogo Fronta, Černomorskogo fronta i Odessy],
căreia guvernul lui Lenin îi
încredinţase sarcina de a prelua puterea
pe Frontul român şi a scoate trupele ruseşti de acolo.” (subl. O.O.).
la Iaşi, au mai avut întrevederi cu Saint Aulaire, Barclay şi Fasciotti,
ambasadorii Franţei, Angliei şi Italiei, care însă îi îndreptau cu toţii la
Berthelot, ceea ce era firesc, întrucât acesta dispunea de bani şi, indirect,
de trupe. S’au întâlnit şi cu prim-ministrul I.I.C.Brătianu, dar nu au obţinut,
atunci, de la nimeni nimic.” „Trezeşte însă nedumeriri”, comentează D-l Ţurcanu
în notă, „faptul că, dacă despre discuţiile cu Berthelot, Pelivan dă unele
detalii, e adevărat că insuficient de semnificative şi neconfirmate întru totul
de notele generalului frances, despre ce au discutat la celelalte întâlniri nu
spune mai nimic, ceea ce pune sub semnul neîncrederii întreaga informaţie.”
Pardon. Dar dacă omul n’a avut timp? Şi cum de n’a obţinut de la nimeni, nimic?
Dar folosirea unităţilor moldoveneşti împotriva bolşevicilor din Basarabia? Dar
controlul armatei române asupra căilor ferate basarabene? Încât, cioloboc-poc,
ambasadorul Diamandy la Petrograd a şi fost chemat să dea explicaţii guvernului
bolşevic? Dar scrisoarea ministrului de răsboi pentru aducerea militarilor
ardeleni la Iaşi? Nu cumva acest aranjament a decis Sfatul Ţării ca, la 20
Decembrie 1917, să’i ofere „guvernului libertatea de a decide ce trupe să cheme
pentru a face ordine”? Cât cântărea acest „nimic” se vede şi din reacţia
militară, promptă, a Petrogradului: „La 21 Decembrie 1917 lua naştere la Odesa
aşa-zisul Front Otdel, un fel de
secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice Rumcerod [abreviere de la
denumirea rusească Central’nyj ispolnitel’nyj komitet Sovetov Rumynskogo Fronta, Černomorskogo fronta i Odessy],
căreia guvernul lui Lenin îi
încredinţase sarcina de a prelua puterea
pe Frontul român şi a scoate trupele ruseşti de acolo.” (subl. O.O.).
Nu ştiu de ce D-l Ţurcanu a omis scrisoarea din 22
Decembrie 1917, prin care Consiliul Directorilor Generali a solicitat
guvernului român 1000 de militari ardeleni de la Kiev, publicată de D-Sa şi de
Mihai Papuc în albumul Basarabia 1918,
pe care am reprodus’o aici şi noi, după facsimilul D-lor. „La 28 Decembrie,
secţia [Front Otdel] se stabileşte la Chişinău, ceea ce duce la o oarecare
consolidare a poziţiei Sovietelor bolşevice şi a unităţilor bolşevizate de aici.
Din acest moment, situaţia Sfatului Ţării se înrăutăţeşte foarte mult. În
şedinţa din acea zi a Parlamentului, [primul ministru Pantelimon] Erhan îi
atenţiona pe deputaţi asupra acestei situaţii: «În Chişinău se află cartierul
general al bolşevicilor care vor să ia puterea pe front şi trebue să ţinem cont
de acest fapt».” S’a discutat acum „chestiunea chemării unor forţe militare în
Basarabia, pentru a pune capăt anarhiei”. Cu Front-Otdelul în spate, s’a atins
„momentul critic al confruntării dintre cele două grupuri parlamentare” din
Sfatul Ţării: Blocul Moldovenesc şi
minoritarii. „Motivul care a încins spiritele atunci a fost hotărîrea
deputaţilor de a invita trupe din afara Basarabiei pentru a pune capăt anarhiei,
care devenise de nestăpânit, şi încercării bolşevicilor de a’şi instaura
puterea în ţinut. Teoretic, erau vizate efective din Ucraina, unităţi militare
ruseşti de pe Frontul Român şi trupe româneşti, dar de fapt în acel moment
Ucraina nu dispunea de astfel de forţe, iar cele ruseşti erau complet
dezorganizate, astfel că se putea conta doar pe armata română.” Dar „deputaţii
minoritari se opuneau cu înverşunare ca în Basarabia să vină unităţi militare
româneşti. Cei mai intransingenţi se arătau deputaţii evrei. Punctul culminant
al confruntării a fost atins în momentul în care Nadejda Grinfeld, care se
declara membru al partidului social-democrat rus (menşevic), a pronunţat fraza
rămasă istorică”: „Pot veni orice trupe, numai nu române”. Cuvîntarea ei,
manifest antiromânească, a fost lungă. „Aş putea fi contrazisă că trupele
române vor apăra căile ferate, nu trebue însă să fim făţarnici: acul în sac
nu’l ascunzi şi nici baioneta română dvs. nu o veţi putea ascunde. Se spune, nu
ştiu de ce, că evreii ar fi împotriva introducerii trupelor române. Dar trebue
să vă spun că noi privim la asta nu din punctul de vedere al naţionalităţii, ci
din punctul de vedere al unităţii Republicii Ruse. Noi pornim de la
considerente reale: dacă vor veni trupele române, nu avem tratate scrise şi
nici garanţii că aceasta va avea caracter de ocupaţie provizorie”. Apoi, „după
ce şi-a desvoltat pledoaria antiromânească şi a mai opinat că puteau fi
invitate alte trupe, inclusiv ruseşti, a aruncat, în final, fraza rămasă
celebră: «Pot fi orice trupe, numai nu române». În discursul de a doua zi, 29
Decembrie, avea să facă unele precizări: «Noi, blocul socialist, sublinia ea,
insistăm ca paza Basarabiei să fie încredinţată Ucrainei şi să fie încheiat un
tratat, în care să se spună clar că aici trupe române nu vor fi». Referindu-se,
în continuare, la trimiterea unei delegaţii cu această misiune la Kiev, insista
ca «sarcina de bază a delegaţiei să fie, ca în numele păstrării integrităţii şi
unităţii Rusiei, a obţine recunoaşterea necesităţii de a convoca neîntârziat
Adunarea Constituantă, stăpânul suprem al pământului rusesc». Aceste
discursuri, pronunţat şi chiar agresiv antiromâneşti, au trezit marea
nemulţumire a deputaţilor din Blocul Moldovenesc. V. Gafencu, de ex., s’a
arătat foarte indignat de ura manifestată de N.G. faţă de români: «Pentru noi,
moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, este foarte regretabil».” Gafencu a
adăugat „că Grinfeld făcea parte din
categoria deputaţilor bogaţi care purtau mască de socialişti. Câţiva deputaţi
din Blocul Moldovenesc au preluat această remarcă, subtilizând’o, şi atunci
Buzdugan a aruncat fraza, rămasă şi ea istorică, «Socialişti de sute de mii».
Drept urmare, deputaţii evrei, care îşi ziceau socialişti, considerându-se
ofensaţi, au părăsit Parlamentul.” Nu doar în acea şedinţă ci, „pentru
totdeauna”. Ei „reprezentau în Parlament câteva formaţiuni pretins socialiste,
existente, în fond, doar pe hârtie.” Dacă fraza: „După ce deputaţii Ion
Buzdugan şi Ion Codreanu au demascat – pe alocuri cu umor şi cu sarcasm
nimicitor – pe reprezentanţii burgheziei, de tipul N.G., care îşi ascundeau
adevăratele intenţii sub masca de socialişti, aceştia s’au văzut nevoiţi să
plece din Sfatul Ţării pentru totdeauna.” este adevărată (m’am molipsit şi eu
de la D-l Ţurcanu), atunci de unde ştim că adevărata intenţie a deputaţilor
evrei nu fusese aceasta, încă dinainte ca ei să fi intrat în sala de şedinţă?
Adică, cel puţin Nadejda Grinfeld, care fusese trimisă de la Petrograd la
Chişinău, să nu fi luat legătura cu Front-Otdelul? Şi să nu fi fost înştiinţată
de comandamentul acestuia, de primejdiile ce li se pregăteau deputaţilor
Sfatului Ţării? Că a fost aşa, o probează şi faptul că, după ce încercările
Front-Otdelului de a lichida Sfatul Ţării au eşuat, un al doilea grup de
deputaţi evrei a ţinut să intre în el. Scrie D-l Ţurcanu: „Astfel, salutând
Parlamentul, în şedinţa din 26 Februarie 1918, din partea celui de-al doilea
grup al deputaţilor evrei care fusese primit atunci în legislativ, M[oisei]
Sluţki observa că, în pofida faptului că Basarabia dispunea de o serie de
disponibilităţi favorabile pentru o evoluţie economică de succes (poziţie
geografică, vecinătatea mării, condiţii naturale, suficientă forţă de muncă
etc.), starea reală a economiei ţinutului era departe de a fi favorabilă:
«Căile de comunicaţie, care sunt o pârghie extrem de importantă pentru cultură
şi viaţa economică, se află într’o stare aproape primitivă, la fel ca şoselele.
Agricultura este la o etapă embrionară. Comerţul şi industria sunt slab
desvoltate. Noi producem peste 100.000 de puduri de tutun şi nu avem o fabrică
de tutun, de aceea suntem nevoiţi să’l exportăm, şi din această operaţiune nouă
ne revin doar nişte fărâme, iar partea leului o câştigă alţii».”
Decembrie 1917, prin care Consiliul Directorilor Generali a solicitat
guvernului român 1000 de militari ardeleni de la Kiev, publicată de D-Sa şi de
Mihai Papuc în albumul Basarabia 1918,
pe care am reprodus’o aici şi noi, după facsimilul D-lor. „La 28 Decembrie,
secţia [Front Otdel] se stabileşte la Chişinău, ceea ce duce la o oarecare
consolidare a poziţiei Sovietelor bolşevice şi a unităţilor bolşevizate de aici.
Din acest moment, situaţia Sfatului Ţării se înrăutăţeşte foarte mult. În
şedinţa din acea zi a Parlamentului, [primul ministru Pantelimon] Erhan îi
atenţiona pe deputaţi asupra acestei situaţii: «În Chişinău se află cartierul
general al bolşevicilor care vor să ia puterea pe front şi trebue să ţinem cont
de acest fapt».” S’a discutat acum „chestiunea chemării unor forţe militare în
Basarabia, pentru a pune capăt anarhiei”. Cu Front-Otdelul în spate, s’a atins
„momentul critic al confruntării dintre cele două grupuri parlamentare” din
Sfatul Ţării: Blocul Moldovenesc şi
minoritarii. „Motivul care a încins spiritele atunci a fost hotărîrea
deputaţilor de a invita trupe din afara Basarabiei pentru a pune capăt anarhiei,
care devenise de nestăpânit, şi încercării bolşevicilor de a’şi instaura
puterea în ţinut. Teoretic, erau vizate efective din Ucraina, unităţi militare
ruseşti de pe Frontul Român şi trupe româneşti, dar de fapt în acel moment
Ucraina nu dispunea de astfel de forţe, iar cele ruseşti erau complet
dezorganizate, astfel că se putea conta doar pe armata română.” Dar „deputaţii
minoritari se opuneau cu înverşunare ca în Basarabia să vină unităţi militare
româneşti. Cei mai intransingenţi se arătau deputaţii evrei. Punctul culminant
al confruntării a fost atins în momentul în care Nadejda Grinfeld, care se
declara membru al partidului social-democrat rus (menşevic), a pronunţat fraza
rămasă istorică”: „Pot veni orice trupe, numai nu române”. Cuvîntarea ei,
manifest antiromânească, a fost lungă. „Aş putea fi contrazisă că trupele
române vor apăra căile ferate, nu trebue însă să fim făţarnici: acul în sac
nu’l ascunzi şi nici baioneta română dvs. nu o veţi putea ascunde. Se spune, nu
ştiu de ce, că evreii ar fi împotriva introducerii trupelor române. Dar trebue
să vă spun că noi privim la asta nu din punctul de vedere al naţionalităţii, ci
din punctul de vedere al unităţii Republicii Ruse. Noi pornim de la
considerente reale: dacă vor veni trupele române, nu avem tratate scrise şi
nici garanţii că aceasta va avea caracter de ocupaţie provizorie”. Apoi, „după
ce şi-a desvoltat pledoaria antiromânească şi a mai opinat că puteau fi
invitate alte trupe, inclusiv ruseşti, a aruncat, în final, fraza rămasă
celebră: «Pot fi orice trupe, numai nu române». În discursul de a doua zi, 29
Decembrie, avea să facă unele precizări: «Noi, blocul socialist, sublinia ea,
insistăm ca paza Basarabiei să fie încredinţată Ucrainei şi să fie încheiat un
tratat, în care să se spună clar că aici trupe române nu vor fi». Referindu-se,
în continuare, la trimiterea unei delegaţii cu această misiune la Kiev, insista
ca «sarcina de bază a delegaţiei să fie, ca în numele păstrării integrităţii şi
unităţii Rusiei, a obţine recunoaşterea necesităţii de a convoca neîntârziat
Adunarea Constituantă, stăpânul suprem al pământului rusesc». Aceste
discursuri, pronunţat şi chiar agresiv antiromâneşti, au trezit marea
nemulţumire a deputaţilor din Blocul Moldovenesc. V. Gafencu, de ex., s’a
arătat foarte indignat de ura manifestată de N.G. faţă de români: «Pentru noi,
moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, este foarte regretabil».” Gafencu a
adăugat „că Grinfeld făcea parte din
categoria deputaţilor bogaţi care purtau mască de socialişti. Câţiva deputaţi
din Blocul Moldovenesc au preluat această remarcă, subtilizând’o, şi atunci
Buzdugan a aruncat fraza, rămasă şi ea istorică, «Socialişti de sute de mii».
Drept urmare, deputaţii evrei, care îşi ziceau socialişti, considerându-se
ofensaţi, au părăsit Parlamentul.” Nu doar în acea şedinţă ci, „pentru
totdeauna”. Ei „reprezentau în Parlament câteva formaţiuni pretins socialiste,
existente, în fond, doar pe hârtie.” Dacă fraza: „După ce deputaţii Ion
Buzdugan şi Ion Codreanu au demascat – pe alocuri cu umor şi cu sarcasm
nimicitor – pe reprezentanţii burgheziei, de tipul N.G., care îşi ascundeau
adevăratele intenţii sub masca de socialişti, aceştia s’au văzut nevoiţi să
plece din Sfatul Ţării pentru totdeauna.” este adevărată (m’am molipsit şi eu
de la D-l Ţurcanu), atunci de unde ştim că adevărata intenţie a deputaţilor
evrei nu fusese aceasta, încă dinainte ca ei să fi intrat în sala de şedinţă?
Adică, cel puţin Nadejda Grinfeld, care fusese trimisă de la Petrograd la
Chişinău, să nu fi luat legătura cu Front-Otdelul? Şi să nu fi fost înştiinţată
de comandamentul acestuia, de primejdiile ce li se pregăteau deputaţilor
Sfatului Ţării? Că a fost aşa, o probează şi faptul că, după ce încercările
Front-Otdelului de a lichida Sfatul Ţării au eşuat, un al doilea grup de
deputaţi evrei a ţinut să intre în el. Scrie D-l Ţurcanu: „Astfel, salutând
Parlamentul, în şedinţa din 26 Februarie 1918, din partea celui de-al doilea
grup al deputaţilor evrei care fusese primit atunci în legislativ, M[oisei]
Sluţki observa că, în pofida faptului că Basarabia dispunea de o serie de
disponibilităţi favorabile pentru o evoluţie economică de succes (poziţie
geografică, vecinătatea mării, condiţii naturale, suficientă forţă de muncă
etc.), starea reală a economiei ţinutului era departe de a fi favorabilă:
«Căile de comunicaţie, care sunt o pârghie extrem de importantă pentru cultură
şi viaţa economică, se află într’o stare aproape primitivă, la fel ca şoselele.
Agricultura este la o etapă embrionară. Comerţul şi industria sunt slab
desvoltate. Noi producem peste 100.000 de puduri de tutun şi nu avem o fabrică
de tutun, de aceea suntem nevoiţi să’l exportăm, şi din această operaţiune nouă
ne revin doar nişte fărâme, iar partea leului o câştigă alţii».”
„Punctul critic a fost atins în zilele de 5 şi 6 Ianuarie
1918, când, folosind drept pretext
intrarea unor trupe române în Basarabia, Front-Otdelul, Sovietul
bolşevic şi cele câteva unităţi militare sovietice au încercat să înlăture
Sfatul Ţării şi să preia toată puterea în mâinile lor. Slăbiciunea Sfatului
Ţării şi a guvernului său s’a văzut mai ales în ziua de 6 Ianuarie, când nu au
putut face nimic împotriva regimentului bolşevic Zaamursk care, fiind susţinut”
şi „de unităţi militare moldoveneşti, a atacat în gara Chişinău eşalonul de
transilvăneni ce mergea de la Kiev spre Iaşi, i-au dezarmat şi i-au arestat.”
În notă, D-l Ţurcanu spune: „Contrar svonurilor răspân-dite la 6 Ianuarie de
bolşevici, cărora le-au căzut jertfă militari moldoveni dezinformaţi,
detaşa-mentele de ardeleni care veneau de la Kiev nu aveau nici o legătură cu
evenimentele politice de la Chişinău şi nu erau trimise să lupte împotriva
bolşevicilor de aici. Dovadă este scrisoarea din 14.12.1917 a ministrului” [A.,
zice D-l Ţurcanu] Iancovescu către generalul Coandă. Numai că, între timp,
intervenise scrisoarea din 22 Decembrie, cu care guvernul român condus de
I.I.C. Brătianu, fusese de acord. „Afirmaţia lui Gh. Buruiană, după care
detaşamentul de ardeleni ar fi fost însoţit de Vladimir Cazacliu şi Dimitrie
Bogos (Gh. Buruiană, O amintire…)
nu pare să corespundă deloc realităţilor, de aceea trebue tratată, cel puţin
deocamdată, cu suspiciune.”
1918, când, folosind drept pretext
intrarea unor trupe române în Basarabia, Front-Otdelul, Sovietul
bolşevic şi cele câteva unităţi militare sovietice au încercat să înlăture
Sfatul Ţării şi să preia toată puterea în mâinile lor. Slăbiciunea Sfatului
Ţării şi a guvernului său s’a văzut mai ales în ziua de 6 Ianuarie, când nu au
putut face nimic împotriva regimentului bolşevic Zaamursk care, fiind susţinut”
şi „de unităţi militare moldoveneşti, a atacat în gara Chişinău eşalonul de
transilvăneni ce mergea de la Kiev spre Iaşi, i-au dezarmat şi i-au arestat.”
În notă, D-l Ţurcanu spune: „Contrar svonurilor răspân-dite la 6 Ianuarie de
bolşevici, cărora le-au căzut jertfă militari moldoveni dezinformaţi,
detaşa-mentele de ardeleni care veneau de la Kiev nu aveau nici o legătură cu
evenimentele politice de la Chişinău şi nu erau trimise să lupte împotriva
bolşevicilor de aici. Dovadă este scrisoarea din 14.12.1917 a ministrului” [A.,
zice D-l Ţurcanu] Iancovescu către generalul Coandă. Numai că, între timp,
intervenise scrisoarea din 22 Decembrie, cu care guvernul român condus de
I.I.C. Brătianu, fusese de acord. „Afirmaţia lui Gh. Buruiană, după care
detaşamentul de ardeleni ar fi fost însoţit de Vladimir Cazacliu şi Dimitrie
Bogos (Gh. Buruiană, O amintire…)
nu pare să corespundă deloc realităţilor, de aceea trebue tratată, cel puţin
deocamdată, cu suspiciune.”
Uite că nu! Gh. Buruiană era pe-atunci viceministru de
interne, şi trebue că era mai bine informat. Şi chiar şi bolşevicii. Toată
cronologia chestiunii militarilor ardeleni îi dă dreptate viceministrului. Este
clar că, pregătirea lor iniţială pentru Iaşi, a fost deturnată spre Chişinău,
înainte ca trenul de la Kiev să se fi format şi să se fi pus în mişcare. Şi
apoi, oricât de tăcuţi ar fi fost ardelenii, şi oricât de mult le intrase
muţenia în sânge, ca supuşi austrieci ce erau, din mia aceea de oameni,
imposibil să nu se fi găsit unul, dacă nu toţi, care, cuprins/şi de euforie, să
nu fi ieşit din muţenie şi să nu’şi fi exprimat destinaţia cu entusiasm. Şi
pentru că tot este acum Centenarul
Marii Uniri – nu centenarul României, „România 100”, cum au numit’o nişte
inconştienţi, sau rău intenţionaţi, puşi mereu pe micşorarea Istoriei noastre,
pentru că ţara s’a chemat România cu
mult înainte de 1918 – am să povestesc ceva din propria’mi familie. Mama
mea, Victoria Onea, atunci Victoria Emanoil, fiindcă nu’l cunoscuse încă şi nu
se măritase cu tata, a fost un an, după terminarea Şcolii Normale de la Piatra
Neamţ, pedagogă la Lugoj. Era munteancă prin sânge, dobrogeancă prin naştere şi
familiară cu mediile extracarpatice. Când a ajuns la Lugoj, trecuseră exact
două decenii de la Unire. Se vede însă că timpul fusese foarte scurt, pentru ca
oamenii să se fi descătuşat şi mental, nu numai fizic. Ceea ce, pentru o
domnişoară care se pregă-tise să fie învăţătoare de ţară, era împotriva firii.
Comportamentul lor înmărmuritor a marcat’o pe mama pentru totdeauna. Uimirea ei
a fost atât de mare şi receptarea tragismului acelor vieţi a fost atât de vie,
încât experienţa anilor lugojeni a fost ca o povară, de care nu s’a eliberat
toată viaţa. Ori de câte ori întâlnea o persoană tăcută ca o stană, mama –
căre-ia nu’i plăcea să vorbească de una singură – o îndemna aproape enervată:
„Zi şi tu ceva, sau eşti (ori: că doar nu eşti) supus/ă austriac/ă!”. Aşadar,
chiar dacă ar miza pe discreţia ardelenilor, istoricul nu poate omite
activita-tea informativă a Rusiei. Deşi angrenată în Revoluţia din Februa-rie
1917 şi în Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Rusia nu şi-a slăbit deloc
interesul faţă de Basarabia. Dovadă „grupul celor aproximativ 50 de emisari
trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în Basarabia pentru a «adânci
revoluţia»” (grup din care făcea parte şi Nadejda Grin-feld), înfiinţarea
Rumcerod-ului (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei
Mării Negre şi regiunii Odessa) şi a Front Otdelului, precum şi mutarea
acestuia la Chişinău.
interne, şi trebue că era mai bine informat. Şi chiar şi bolşevicii. Toată
cronologia chestiunii militarilor ardeleni îi dă dreptate viceministrului. Este
clar că, pregătirea lor iniţială pentru Iaşi, a fost deturnată spre Chişinău,
înainte ca trenul de la Kiev să se fi format şi să se fi pus în mişcare. Şi
apoi, oricât de tăcuţi ar fi fost ardelenii, şi oricât de mult le intrase
muţenia în sânge, ca supuşi austrieci ce erau, din mia aceea de oameni,
imposibil să nu se fi găsit unul, dacă nu toţi, care, cuprins/şi de euforie, să
nu fi ieşit din muţenie şi să nu’şi fi exprimat destinaţia cu entusiasm. Şi
pentru că tot este acum Centenarul
Marii Uniri – nu centenarul României, „România 100”, cum au numit’o nişte
inconştienţi, sau rău intenţionaţi, puşi mereu pe micşorarea Istoriei noastre,
pentru că ţara s’a chemat România cu
mult înainte de 1918 – am să povestesc ceva din propria’mi familie. Mama
mea, Victoria Onea, atunci Victoria Emanoil, fiindcă nu’l cunoscuse încă şi nu
se măritase cu tata, a fost un an, după terminarea Şcolii Normale de la Piatra
Neamţ, pedagogă la Lugoj. Era munteancă prin sânge, dobrogeancă prin naştere şi
familiară cu mediile extracarpatice. Când a ajuns la Lugoj, trecuseră exact
două decenii de la Unire. Se vede însă că timpul fusese foarte scurt, pentru ca
oamenii să se fi descătuşat şi mental, nu numai fizic. Ceea ce, pentru o
domnişoară care se pregă-tise să fie învăţătoare de ţară, era împotriva firii.
Comportamentul lor înmărmuritor a marcat’o pe mama pentru totdeauna. Uimirea ei
a fost atât de mare şi receptarea tragismului acelor vieţi a fost atât de vie,
încât experienţa anilor lugojeni a fost ca o povară, de care nu s’a eliberat
toată viaţa. Ori de câte ori întâlnea o persoană tăcută ca o stană, mama –
căre-ia nu’i plăcea să vorbească de una singură – o îndemna aproape enervată:
„Zi şi tu ceva, sau eşti (ori: că doar nu eşti) supus/ă austriac/ă!”. Aşadar,
chiar dacă ar miza pe discreţia ardelenilor, istoricul nu poate omite
activita-tea informativă a Rusiei. Deşi angrenată în Revoluţia din Februa-rie
1917 şi în Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Rusia nu şi-a slăbit deloc
interesul faţă de Basarabia. Dovadă „grupul celor aproximativ 50 de emisari
trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în Basarabia pentru a «adânci
revoluţia»” (grup din care făcea parte şi Nadejda Grin-feld), înfiinţarea
Rumcerod-ului (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei
Mării Negre şi regiunii Odessa) şi a Front Otdelului, precum şi mutarea
acestuia la Chişinău.
„Erhan le mărturisea deputaţilor că în acele zile
reprezentanţii Front-Otdelului i-au «declarat că puterea supremă aparţine
Rumcerodului în componenţa sa actuală şi mi-au propus să fac publică o hotărîre
în numele Consiliului Directorilor Generali, prin care guvernul Republicii
Moldoveneşti recunoaşte Rumcerodul ca singura putere în partea de sud» a
Rusiei. În afară de bolşevici, autoritatea Sfatului Ţării începea să fie
contestată de unele comitete şi organe ale puterii locale.” Ion Inculeţ, în
şedinţa din 13 Ianuarie 1918, era în consens: „Pe parcursul a trei zile (6, 7
şi 8 Ianuarie; I.Ţ.), activitatea lui Erhan şi Ciumacenko a decurs în comitete,
deoarece puterea era acolo. Dacă a putut fi evitată isgonirea Sfatului Ţării şi
arestarea deputaţilor şi nu au avut loc linşaje, aceasta se datorează mie, lui
Erhan şi lui Pîntea”. El va aprecia, în cuvîntarea ţinută în Parlamentul Român,
la 25 Iunie 1918, „că dacă trupele române «ar fi întârziat cel puţin o zi,
poate nu aş fi avut fericirea să fiu aici şi să vorbesc în faţa d-voastre, căci
starea în Chişinău era aşa că peste o zi, două, trebuia să fie arestate toate
inteligenţele, trebuia să fie alungat Sfatul Ţării»”. Arestarea inteligenţelor
– tehnică rusească. Desăvîrşită sub stalinism şi cu suprimarea lor fizică.
reprezentanţii Front-Otdelului i-au «declarat că puterea supremă aparţine
Rumcerodului în componenţa sa actuală şi mi-au propus să fac publică o hotărîre
în numele Consiliului Directorilor Generali, prin care guvernul Republicii
Moldoveneşti recunoaşte Rumcerodul ca singura putere în partea de sud» a
Rusiei. În afară de bolşevici, autoritatea Sfatului Ţării începea să fie
contestată de unele comitete şi organe ale puterii locale.” Ion Inculeţ, în
şedinţa din 13 Ianuarie 1918, era în consens: „Pe parcursul a trei zile (6, 7
şi 8 Ianuarie; I.Ţ.), activitatea lui Erhan şi Ciumacenko a decurs în comitete,
deoarece puterea era acolo. Dacă a putut fi evitată isgonirea Sfatului Ţării şi
arestarea deputaţilor şi nu au avut loc linşaje, aceasta se datorează mie, lui
Erhan şi lui Pîntea”. El va aprecia, în cuvîntarea ţinută în Parlamentul Român,
la 25 Iunie 1918, „că dacă trupele române «ar fi întârziat cel puţin o zi,
poate nu aş fi avut fericirea să fiu aici şi să vorbesc în faţa d-voastre, căci
starea în Chişinău era aşa că peste o zi, două, trebuia să fie arestate toate
inteligenţele, trebuia să fie alungat Sfatul Ţării»”. Arestarea inteligenţelor
– tehnică rusească. Desăvîrşită sub stalinism şi cu suprimarea lor fizică.
Aici trebue să pun punct resumatului acestei cărţi. O
mulţime de profesori şi profesoare –înţeleg prin prof pe oricine dă lecţii,
indiferent de ocupaţie (sub raportul acesta, 99,9999999 la sută dintre noi
trăim încă, cel puţin privind aspectul ortografiei, sub ocupaţia sovietică, iar
alte zeci de procente cu mentalităţile sădite atunci) – mulţime negativă, din
punctul meu de vedere, nu mă feresc s’o
spun, au contactat redacţia, cu propriul lor sfat.
mulţime de profesori şi profesoare –înţeleg prin prof pe oricine dă lecţii,
indiferent de ocupaţie (sub raportul acesta, 99,9999999 la sută dintre noi
trăim încă, cel puţin privind aspectul ortografiei, sub ocupaţia sovietică, iar
alte zeci de procente cu mentalităţile sădite atunci) – mulţime negativă, din
punctul meu de vedere, nu mă feresc s’o
spun, au contactat redacţia, cu propriul lor sfat.
Am mai spus că, prin aceste recensii, încerc să dau
cititorilor cât mai mult din ştiinţa autorilor adunată în cărţile presentate.
Care, la rândul lor, au strîns’o din varii isvoare. În casul de faţă, D-l Ţurcanu
trimite la propriile cărţi: Relaţiile
agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, 1991; Unirea Basarabiei cu România în 1918,
Chişinău, 1998; Bibliografia istorică
a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 2005; Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze
istorice şi reflecţii istoriografice, Chişinău, 2012; Sfatul Ţării. Documente, I. Procesele-verbale ale şedinţelor în plen,
ed. I.Ţurcanu, Chişinău, 2016, şi la sumedenie dintre articolele
D-Sale, pe care nu le mai înşir(’te mărgărite!); precum şi la diverse periodice
sau la cărţile şi la articolele altor autori: I. Agrigoroaei, Unirea Basarabiei cu România în presa
vremii, Iaşi, 1999; I. Agrigoroaei, Opinie
publică şi stare de spirit în vremea răsboiului de întregire şi a Marii Uniri,
Iaşi, 2004; E[lena] Alistar, Amintiri
din anii 1917-1918, în rev. „Patrimoniu”, 1991, 3; Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui
eveniment al Unirii, Chişinău, 1933; Anul 1918 la români, vol. II; A[lexandru] Averescu, Notiţe zilnice din răsboi (1914-1918),
Bucureşti, 1938; H. Berthelot, Memorii
şi corespondenţă (1916-1919), trad. din franceză Mona Iosif, Bucureşti,
2012; D[imitrie] Bogos, La răspântie.
Moldova de la Nistru în anii 1917-1918, Chişinău, 1924, ed. a 2-a, 1998;
A[lexandru] Boldur, Istoria Basarabiei,
Bucureşti, 1992; Gh. Buruiană, O
amintire, „Patrimoniu”, 1993, 2; P[etre] Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Iaşi, 1924, ed. a
2-a, Chişinău, 1992; A[lexandru] Chiriac, Dicţionar
al membrilor Sfatului Ţării, 1917-1918, Bucureşti, 2001; Ştefan
Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi
documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918,
ed. a 2-a, Chişi-nău, 1993 („una dintre cele mai echilibrate lucrări despre
evenimentele basarabene din anii 1917-1918”); Gh. Cojocaru, Sfatul Ţării: itinerar, Chişinău,
1998; I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, Ion
Pelivan – părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Chişinău, 2012;
„Cuvînt Moldove-nesc”, 1917, 1918; Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Zweite Auflage, Berlin und Wien, 1919; Documente privind evoluţia situaţiei
politice-teritoriale a provinciilor istorice româneşti, vol. 8,
Bucureşti, 1974, şi vol. 6, VII şi 9; Dokumenty
vneşnej politiki SSSR, vol. I, Moscova, 1959; I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Răsboiul. Partea a II-a (1917-1919),
Bucureşti, 1994; C. Filipescu, E[ugeniu N.] Giurgea, Basarabia. Consideraţiuni generale, economice şi statistice,
Chişinău, 1919; M[arcel] Fontaine, Jurnal
de răsboi. Misiune în România, Ianuarie 1916 – Aprilie 1918, Bucureşti,
2016; Foreign Relations of the United
States, 1919, The Paris Peace
Conference 1919, vol. III şi VII; O[nisifor] Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia
revoluţionară (1917-1918). Amintiri, Chişinău, 1992; [Pan] Halippa, Povestea vieţii mele,
„Patrimoniu”, 1990,1; Ideologie şi structuri comuniste în România (1917-1918),
Bucureşti, 1995; I[on] Inculeţ, O
revoluţie trăită, Chişinău, 1994; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, II, Lupta, Chişinău, 1991; Istoria Basarabiei de la începuturi până
în 1994, Bucureşti, 1994; V[asile] Liveanu, Caraacterul antisovietic şi antipopular al tratatului de la Buftea
(5 Martie 1918), în „Studii şi materiale de istorie contemporană”,
vol.I, Bucureşti, 1956; ziarul „Lumina”, 1918; A[lexandru] Marghiloman, Note politice, vol. III,
Bucureşti, 1995; Em[manuel] de Martonne, What
I have seen in Bessarabia, Paris, 1919; ziarul „Mişcarea”, 1918; N.K.
Moghiljanskij, Iz itogov
sel’sko-hozjajstvennoj perepisi 1916 g., Chişinău, 1918; ziarul
„Momentul”, 1918; N[icolas] de Monkevitz, La
décomposition de l’armée russe, Paris, 1919; ziarul „The New York
Tribune”, 1918; Ion Nistor, Istoria
Basarabiei, ed. a 2-a, Bucureşti, 1991; Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre
roumains en Alsace-Lorraine, 1917-1918, Bucureşti, 1991; O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul
Ţării (1917-1918), ed. de I[on] Negrei şi D[inu] Poştarencu, Chişinău,
2004; Papers relating to the foreign
relations of the United States 1917. Supplement 2, The World War, vol. II, Washington 1932; I. Pelivan, Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de
la Paris (1919-1929), „Patrimoniu”, 1991, 1; I. Pelivan, Amintiri, în „Patrimoniu”, 1992,
2; V. Popovschi, Biroul de Organizare
a Sfatului Ţării (27 Octombrie – 21 Noembrie 1917). Studiu şi documente,
Chişinău, 2013; A[lexander] Rabinowitch, The
Bolsheviks come to power. The revolution of 1917 in Petrograd, New
York/London, 1976; Maria, Regina României, Povestea
vieţii mele, vol. III, trad. de M[ărgărita] Miller-Verghi, Bucureşti,
1991; Maria, Regina României, Jurnal
de răsboi: 1918, Bucureşti, 2015; M[ihail] Sadoveanu, Orhei şi Soroca. Note de drum,
Chişinău, 1921; Contele de Saint-Aulaire, Însemnările
unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, trad. din franceză de
Ileana Sturdza, Bucureşti, 2016; S.D. Sazonov, Vospominanija, Minsk, Harvest, 2002; M. Schina, Basarabia între Ianuarie 1918 – Iunie
1919, Bucureşti, 1938; R.W. Seton-Watson şi românii (1906-1920),
ed. C[ornelia] Bodea şi H[ugh] Setton-Watson, Bucureşti, 1988; ziarul „Sfatul
Ţării”, 1917, 1918; S.D. Spector, România
la Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu,
Iaşi, 1995; C[onstantin] Stere, Documentări
politice, Chişinău, 2002; George Tofan, Cum s’a alcătuit Sfatul Ţării, în „Patrimoniu”, 1990, 1
(„calda şi entusiasta relatare a unui martor ocular”); V. Vinogradov et al., Bessarabia na perekrestke evropejskoj
diplomatii. Dokumenty et materialy, Moscova, 1996; Ch. Vopicka, Secrets of the Balkans, Chicago,
1921; ziarul „The Washington Post, 1918; J.W. Wheeler-Bennett, The forgotten peace, Brest-Litovsk, March
1918, New York, 1939, şi altele. Şi, bineînţeles, la fonduri din ANRM;
Arhivele Istorice Centrale ale României; Arhivele Militare Române; Arhivele
Ministerului Afacerilor Externe al României.
cititorilor cât mai mult din ştiinţa autorilor adunată în cărţile presentate.
Care, la rândul lor, au strîns’o din varii isvoare. În casul de faţă, D-l Ţurcanu
trimite la propriile cărţi: Relaţiile
agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, 1991; Unirea Basarabiei cu România în 1918,
Chişinău, 1998; Bibliografia istorică
a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 2005; Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze
istorice şi reflecţii istoriografice, Chişinău, 2012; Sfatul Ţării. Documente, I. Procesele-verbale ale şedinţelor în plen,
ed. I.Ţurcanu, Chişinău, 2016, şi la sumedenie dintre articolele
D-Sale, pe care nu le mai înşir(’te mărgărite!); precum şi la diverse periodice
sau la cărţile şi la articolele altor autori: I. Agrigoroaei, Unirea Basarabiei cu România în presa
vremii, Iaşi, 1999; I. Agrigoroaei, Opinie
publică şi stare de spirit în vremea răsboiului de întregire şi a Marii Uniri,
Iaşi, 2004; E[lena] Alistar, Amintiri
din anii 1917-1918, în rev. „Patrimoniu”, 1991, 3; Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui
eveniment al Unirii, Chişinău, 1933; Anul 1918 la români, vol. II; A[lexandru] Averescu, Notiţe zilnice din răsboi (1914-1918),
Bucureşti, 1938; H. Berthelot, Memorii
şi corespondenţă (1916-1919), trad. din franceză Mona Iosif, Bucureşti,
2012; D[imitrie] Bogos, La răspântie.
Moldova de la Nistru în anii 1917-1918, Chişinău, 1924, ed. a 2-a, 1998;
A[lexandru] Boldur, Istoria Basarabiei,
Bucureşti, 1992; Gh. Buruiană, O
amintire, „Patrimoniu”, 1993, 2; P[etre] Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Iaşi, 1924, ed. a
2-a, Chişinău, 1992; A[lexandru] Chiriac, Dicţionar
al membrilor Sfatului Ţării, 1917-1918, Bucureşti, 2001; Ştefan
Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi
documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918,
ed. a 2-a, Chişi-nău, 1993 („una dintre cele mai echilibrate lucrări despre
evenimentele basarabene din anii 1917-1918”); Gh. Cojocaru, Sfatul Ţării: itinerar, Chişinău,
1998; I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, Ion
Pelivan – părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Chişinău, 2012;
„Cuvînt Moldove-nesc”, 1917, 1918; Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Zweite Auflage, Berlin und Wien, 1919; Documente privind evoluţia situaţiei
politice-teritoriale a provinciilor istorice româneşti, vol. 8,
Bucureşti, 1974, şi vol. 6, VII şi 9; Dokumenty
vneşnej politiki SSSR, vol. I, Moscova, 1959; I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Răsboiul. Partea a II-a (1917-1919),
Bucureşti, 1994; C. Filipescu, E[ugeniu N.] Giurgea, Basarabia. Consideraţiuni generale, economice şi statistice,
Chişinău, 1919; M[arcel] Fontaine, Jurnal
de răsboi. Misiune în România, Ianuarie 1916 – Aprilie 1918, Bucureşti,
2016; Foreign Relations of the United
States, 1919, The Paris Peace
Conference 1919, vol. III şi VII; O[nisifor] Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia
revoluţionară (1917-1918). Amintiri, Chişinău, 1992; [Pan] Halippa, Povestea vieţii mele,
„Patrimoniu”, 1990,1; Ideologie şi structuri comuniste în România (1917-1918),
Bucureşti, 1995; I[on] Inculeţ, O
revoluţie trăită, Chişinău, 1994; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, II, Lupta, Chişinău, 1991; Istoria Basarabiei de la începuturi până
în 1994, Bucureşti, 1994; V[asile] Liveanu, Caraacterul antisovietic şi antipopular al tratatului de la Buftea
(5 Martie 1918), în „Studii şi materiale de istorie contemporană”,
vol.I, Bucureşti, 1956; ziarul „Lumina”, 1918; A[lexandru] Marghiloman, Note politice, vol. III,
Bucureşti, 1995; Em[manuel] de Martonne, What
I have seen in Bessarabia, Paris, 1919; ziarul „Mişcarea”, 1918; N.K.
Moghiljanskij, Iz itogov
sel’sko-hozjajstvennoj perepisi 1916 g., Chişinău, 1918; ziarul
„Momentul”, 1918; N[icolas] de Monkevitz, La
décomposition de l’armée russe, Paris, 1919; ziarul „The New York
Tribune”, 1918; Ion Nistor, Istoria
Basarabiei, ed. a 2-a, Bucureşti, 1991; Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre
roumains en Alsace-Lorraine, 1917-1918, Bucureşti, 1991; O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul
Ţării (1917-1918), ed. de I[on] Negrei şi D[inu] Poştarencu, Chişinău,
2004; Papers relating to the foreign
relations of the United States 1917. Supplement 2, The World War, vol. II, Washington 1932; I. Pelivan, Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de
la Paris (1919-1929), „Patrimoniu”, 1991, 1; I. Pelivan, Amintiri, în „Patrimoniu”, 1992,
2; V. Popovschi, Biroul de Organizare
a Sfatului Ţării (27 Octombrie – 21 Noembrie 1917). Studiu şi documente,
Chişinău, 2013; A[lexander] Rabinowitch, The
Bolsheviks come to power. The revolution of 1917 in Petrograd, New
York/London, 1976; Maria, Regina României, Povestea
vieţii mele, vol. III, trad. de M[ărgărita] Miller-Verghi, Bucureşti,
1991; Maria, Regina României, Jurnal
de răsboi: 1918, Bucureşti, 2015; M[ihail] Sadoveanu, Orhei şi Soroca. Note de drum,
Chişinău, 1921; Contele de Saint-Aulaire, Însemnările
unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, trad. din franceză de
Ileana Sturdza, Bucureşti, 2016; S.D. Sazonov, Vospominanija, Minsk, Harvest, 2002; M. Schina, Basarabia între Ianuarie 1918 – Iunie
1919, Bucureşti, 1938; R.W. Seton-Watson şi românii (1906-1920),
ed. C[ornelia] Bodea şi H[ugh] Setton-Watson, Bucureşti, 1988; ziarul „Sfatul
Ţării”, 1917, 1918; S.D. Spector, România
la Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu,
Iaşi, 1995; C[onstantin] Stere, Documentări
politice, Chişinău, 2002; George Tofan, Cum s’a alcătuit Sfatul Ţării, în „Patrimoniu”, 1990, 1
(„calda şi entusiasta relatare a unui martor ocular”); V. Vinogradov et al., Bessarabia na perekrestke evropejskoj
diplomatii. Dokumenty et materialy, Moscova, 1996; Ch. Vopicka, Secrets of the Balkans, Chicago,
1921; ziarul „The Washington Post, 1918; J.W. Wheeler-Bennett, The forgotten peace, Brest-Litovsk, March
1918, New York, 1939, şi altele. Şi, bineînţeles, la fonduri din ANRM;
Arhivele Istorice Centrale ale României; Arhivele Militare Române; Arhivele
Ministerului Afacerilor Externe al României.
Aş fi curios să
ştiu: câţi dintre D-Voastre, distinşi cititori, aveţi acces la acestea, şi la
care anume? Și încă ceva: pe care dintre cărţile recensate le aveţi, sau le-aţi
citit de la cineva? Ca să’mi pot măsura, prin D-Voastre, propria’mi muncă. Cu
ani în urmă, când habar n’aveam de Fenomenul
Scăeni, despre care aveam să scriu în revista „Memoria” anii trecuţi,
şi eu credeam că orice carte se găseşte în bibliotecile publice. Până când, la
un seminar special despre Principatul
lui Augustus, Profesorul Dionisie M. Pippidi – reputată fie-i memoria!
– s’a oferit să’mi împrumute cartea consacrată acestuia de Léon Homo. Nu voiam
să’l deranjez. În ora următoare, însă, după scotociri prin importantele
biblioteci bucureştene, aveam să aflu că în ţară erau numai trei exemplare, cel
din Bucureşti fiind al Dumnealui.
ştiu: câţi dintre D-Voastre, distinşi cititori, aveţi acces la acestea, şi la
care anume? Și încă ceva: pe care dintre cărţile recensate le aveţi, sau le-aţi
citit de la cineva? Ca să’mi pot măsura, prin D-Voastre, propria’mi muncă. Cu
ani în urmă, când habar n’aveam de Fenomenul
Scăeni, despre care aveam să scriu în revista „Memoria” anii trecuţi,
şi eu credeam că orice carte se găseşte în bibliotecile publice. Până când, la
un seminar special despre Principatul
lui Augustus, Profesorul Dionisie M. Pippidi – reputată fie-i memoria!
– s’a oferit să’mi împrumute cartea consacrată acestuia de Léon Homo. Nu voiam
să’l deranjez. În ora următoare, însă, după scotociri prin importantele
biblioteci bucureştene, aveam să aflu că în ţară erau numai trei exemplare, cel
din Bucureşti fiind al Dumnealui.
Octavian ONEA
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!