Interviu-document (fragmente): SUB DICTATURĂ (1948-1975) – (2)

– La Cluj când eraţi, în anul 1955, aţi avut un proces care a venit din senin şi care prezenta o acuzaţie foarte gravă, crimă de înaltă trădare.

– Exact. Am fost arestat împreună cu Alexandru Missirliu şi cu mama lui, Cella Neamţu.

– Ancheta a durat din martie până în septembrie, dar „salvarea” a venit după summit-ul de la Geneva, din 18 iulie 1955, care a schimbat gândirea acuzatorilor.

– „Spiritul Genevei”.

– Unul dintre anchetatori, locotenent George Ioanid, avea o poreclă care arăta de ce era în stare, îl numeaţi „Robespierre”.

– Da, împreună cu Missirliu îl numeam „Robespierre”. Era foarte dur în discuţii şi în atitudine.

– Care era pedeapsa pe care vă aşteptaţi s-o primiţi?

– Cum era iniţial acuza, „crima de înaltă trădare”, eu în sinea mea ziceam 10–12 ani. Ştiu că la proces – am avut proces la tribunalul M.A.I. din Bucureşti – l-am întrebat pe avocat, tatăl meu mi-a pus un avocat, care a avut foarte puţin timp, nu i se dădea voie să vadă dosarul. Zic: „Domnule avocat, risc să iau mai mult de 10 ani?” La care el îmi răspunde: „Îmi pare bine că priveşti cu multă seriozitate situaţia dumitale”. M-am lămurit. 

Am fost la două termene din cadrul procesului judecat pentru crima de înaltă trădare, după care a intervenit acel „spirit al Genevei”, a fost reconsiderată fapta, s-a făcut o reîncadrare într-un articol din Codul Penal care fusese şi abrogat, şi prescris, „insulte la adresa unei puteri prietene”. Am fost eliberaţi toţi trei, fără condamnare. Am făcut recurs pentru a cere achitare şi procuratura a făcut recurs, s-au respins ambele. Această găselniţă juridică se pare că a fost găsită de un general, Petrescu, care era un factotum în justiţia asta securistoidă şi a găsit soluţia asta juridică de a închide chestiunea, altfel riscam foarte mult. Am avut un noroc extraordinar. (…)

– După eliberare aţi revenit la Staţiunea Experimentală Horti-Viticolă?

– Da. Când am revenit, eram trecut ca muncitor necalificat, eram plătit cu săptămâna. Abia îmi ajungeau banii ca să pot trăi. Între timp, a venit cineva de la Bucureşti, de la forul tutelar al acestei staţiuni, un şef-contabil care mă întreabă: „Ce cauţi printre ungurenii ăştia?” Îi explic situaţia, că am fost arestat. M-a repus pe schemă ca tehnician constructor. Am menţinut aceste relaţii bune, inclusiv cu Ţiplea. 

Când a fost, la un moment dat, o chestiune – expira buletinul meu de identitate – mi-am pus problema: să-mi iau buletin de Cluj sau să păstrez buletinul de Bucureşti? Atunci era o chestiune întreagă să ai buletin de oraş mare. Eu nu eram foarte decis, eram căsătorit, soţia mea lucra în învăţământ, în regiunea Cluj. Ce facem? Până la urmă am luat hotărârea de a reveni la Bucureşti. 

Într-una din deplasările pe care le făceam, am găsit, printr-un prieten, un post liber de normator la o întreprindere, Uzina „Precizia”, care făcea apometre, maşini de tuns şi alte aparate. Îi zic lui Ţiplea, care se ocupa şi cu cadrele: „Va trebui să plec”. „Nu prea ai dosar bun. Uite cum facem. Vezi dosarul?” – nici nu mi l-a mai arătat, în faţa mea l-a ars. „Îţi fac alt dosar, să pleci cu dosar curat de aici. Îi pun pe băieţii care sunt membri de partid, să-ţi dea nişte referinţe bune”. Aşa a făcut. O zi înainte să plec, m-a chemat. Zice: „Acesta e dosarul. Ne uităm la el împreună. Îl sigilez eu şi ţi-l dau să-l duci sigilat la noua întreprindere”. Era un dosar curat. 

Am mers la Întreprinderea „Precizia”. Între timp, oamenii de la Direcţia Tehnică de la Ministerul Agriculturii umblau după un om la Institutul Pasteur. Acolo se construia o secţie pentru prepararea vaccinului antiaftos. Rămăsese în pană construcţia. Fuseseră arestaţi dirigintele de şantier şi un tehnician. Lucrările stagnau şi era foarte periculos dacă apărea o epizotie de febră aftoasă, atunci se bloca comerţul de carne cu străinătatea. Am fost chemat la Ministerul Agriculturii: „Uite ce e, tu eşti normator într-o direcţie în care faci metalurgie, care nu are nimic comun cu ce ştii tu, cu ce ai lucrat o viaţă. Aici ai un salariu mult mai bun. Mergi la inginerul şef, noi îl avertizăm că ai să vii”. Am mers la inginerul şef, mi-a spus despre ce e vorba, am plecat de la Uzina „Precizia”, cu transfer la Institutul Pasteur. 

Am fost numit diriginte de şantier, fiind recomandat de cei din Ministerul Agriculturii, şi m-am apucat de treabă, era mult de făcut, totul fusese lăsat varză. Am dat drumul la lucrări, dar erau întârziate. Se interesau cei de la partid – în special Moghioroş, care şi-a anunţat vizita la Institutul Pasteur. Conducerea (erau trei directori acolo) zice: „Ce facem? Cum îi explicăm tovarăşului că lucrările nu prea merg şi ne trebuie mai mulţi bani?” 

Eu eram nou acolo, de o lună şi ceva, tocmai dădusem drumul din nou la lucrări. „Noul diriginte să-i explice”, zic ei. Mă cheamă: „Uite, vine tovarăşul Moghioroş, să-i dai explicaţii”. „Bine”. Ai grijă ce-i zici!” „E şi el om, îmi imaginez că o să înţeleagă”. Vine Moghioroş, toată lumea se ploconea pe acolo. Îi zice directorul general: „Tovarăşul Zamfirescu este cel care vă va da explicaţiile”. Staţiunea care se construia, de preparare a vaccinului antiaftos, era la o distanţă bună de sediul institutului. Era toamnă, frumos afară. Zice: „Bine, mergem”. 

Moghioroş m-a luat cu o mână după umăr. „No, spune-mi acum cum stau lucrurile”. I-am explicat exact de ce e nevoie de bani mai mulţi, că au intervenit modificări. L-am dus acolo, a văzut şi el care este stadiul construcţiei. Zice: „Uite, refă documentaţia şi vino la mine să aprob!” – la Consiliul de Miniştri – guvern –, la actualul Palat Victoria. Am fost la proiectant. M-am apucat să refac documentaţia, asta proiectantul trebuia să o facă. Am fost la proiectant. Zice: „Tu ştii mai bine care e situaţia de acolo”. Am făcut-o eu. Merg cu devizul general şi proiectul refăcut la şeful de proiect. Zic: „Trebuie să semnaţi, eu nu pot să semnez”. „Eu ştiu ce ai făcut tu acolo?” „Aveţi toată încrederea, totul e în ordine. E cuprins tot ce trebuie acolo”. „Bine”. Au semnat şi şeful de proiect, şi proiectantul. 

Am mers la Consiliul de Miniştri unde, bineînţeles că nu mi s-a dat voie să intru, am fost ţinut într-o cameră, mi s-a luat buletinul. Am predat documentaţia: „Asta e pentru tovarăşul Moghioroş”. Am stat acolo să aştept, după o oră vine cu hârtiile semnate. Pe urmă trebuia să merg şi la minister, să fie băgată documentaţia în Banca Agricolă de Investiţii. A fost o aventură cu Moghioroş, unul dintre conducătorii partidului, cu care, vorba aia, eram total pe altă lungime de undă. 

Am stat 11 ani la Institutul Pasteur, dar, între timp, Securitatea a început să mă sâcâie foarte, foarte rău începând din această perioadă. La un moment dat, a intervenit criza rachetelor din Cuba, în 1962. Eram pe şantier, a venit o maşină cu un cetăţean de la Securitate. Zice: „Vino la o discuţie”. Unde ne-am dus? În parcul Cişmigiu. Era un platan mare. Zice: „Ce crezi că fac americanii în Cuba?” Zic: „Întrebaţi-i pe americani, nu mă întrebaţi pe mine”. Ce s-a întâmplat? Au făcut ei legătura că eu fusesem arestat într-o treabă cu serviciile americane, probabil bănuiau că mai am cine ştie ce relaţii absconse. Le-am spus: „Americanii, din punct de vedere politic, sunt nişte idioţi. Nu vor face nimic, deşi au baze acolo. Deşi au baze acolo, ar trebui să termine problema cubaneză foarte repede, dar ei nu o vor face”. „Bine. La revedere”. 

A doua zi, telefon la serviciu. Eu veneam aproape în fiecare zi de la Institutul Pasteur, care este la capătul Căii Giuleşti, în oraş, la bancă, la proiectant, la constructor, unde aveam tot felul de discuţii. Veneam în fiecare zi după ce-mi făceam treaba. Tipul de la Securitate zice: „Ne întâlnim tot acolo, la platan”. O săptămână ne-am întâlnit în fiecare zi la platan, unde dura trei minute. „Ce fac americanii?” „Nu ştiu, nu fac nimic”. „Bine, la revedere”. Cât a durat această criză cubaneză m-a întrebat în fiecare zi.

Pe urmă a fost o situaţie deosebit de neplăcută. Eram sâcâit. Telefonul era ascultat. Scrisorile din străinătate îmi veneau cu plicurile deşirate. Veneau după mine. Eu stăteam într-un bloc pe Calea Griviţei nr. 33, la etajul 4. Era un cetăţean care mă urmărea. De la 6 dimineaţa până la 9 seara era serviciul lui, am găsit în dosarul meu urmărirea. Luam tramvaiul, mergeam până la Gara de Nord, acolo treceam din gară să iau alt tramvai, care mergea la Giuleşti. Între timp, în gară, îmi luam şi eu ziarele, Scânteia şi un ziar francez – începuseră să apară ziare franceze, Le Figaro sau Le Monde. El era după mine. 

Intram la institut, pe urmă plecam în oraş. În raportul dat Securităţii scria: „A ieşit din casă cu mapa”, „A intrat la institut cu mapa” – erau obsedaţi de „mapă”. Plecam cu soţia să facem cumpărători, aproape de Piaţa Amzei şi Piaţa Matache Măcelaru. El venea după noi. Stăteam la etajul 4. Luam liftul. Îi zic: „Hai cu noi în lift” – el urca pe scări – „o să mori de inimă. Nu ne-am mutat de la etajul 4. Sâcâială, sâcâială, sâcâială. 

Soţia mea, care lucra la Fondul Literar, la Uniunea Scriitorilor de fapt, era şi ea abătută. A fost întrebată de secretarul Uniunii, Alexandru Ivasiuc, pe care îl şi cunoşteam, când mergeam la mare în concediu. „Ce s-a întâmplat?” Ea i-a povestit. Zice: „Spune-i să facă un memoriu către Ceauşescu. Să-mi dai mine memoriul”. Am făcut memoriul. I l-am dat, dar am depus şi la cancelaria Comitetului Central un exemplar. După asta, la trei zile, a încetat orice fel de urmărire, dar tot mă sâcâiau. Mă întâlneam cu un cetăţean la Securitate: „Ce mai e cu cutare?” „Nu mai face nimic. Noi, liberalii, nu ne mai ocupăm de nimic, ne vedem de treabă”. 

La un moment dat, am fost „convocat” să merg la un sediu al Securităţii pe strada Dr. Beldiman, o străduţă între bulevardul Regina Elisabeta şi cea lângă Prefectura Poliţiei Capitalei. Acolo, un ofiţer, locotenent-colonel Constantin Stanciu a început să mă ia: „Ştim că dumneata porţi discuţii duşmănoase”. „Eu am făcut la facultate criminalistică şi ştiu că în orice moment puteţi şti totul despre oricine care face ceva. Aduceţi-mi probe”. „Nu e nevoie. Noi ştim”. Mi-a făcut tot felul de promisiuni. N-am ajuns la niciun fel de înţelegere. 

Se mai întâmpla un eveniment şi mă mai chemau. Le zic: „Nu ştiu, n-am legătură”. Unui cetăţean care mă tot chema îi zic: „Vreau să vorbesc cu un superior”. Mi se zice să merg într-un loc lângă Cişmigiu, aşa-zisă „casa conspirativă”, unde era magazinul Spicu, la cineva în casa. Acolo era el cu un tip, acest Stanciu. Zic: „Uitaţi ce este. Eu fac greva vorbirii, nu mai spun nimic, începând de acum. Ce o să-mi faceţi? Acum plec – şi am plecat”. 

Peste câtva timp, nu mult, a venit la Institutul Pasteur acest Stanciu, a convocat conducerea – cei trei directori de la partid, sindicat, personal. Eu venisem la „Preciziei” şi Institutul Pasteur cu un dosar bun de la Cluj. Începe: „Ştiţi cine e dânsul? Nepotul lui Brătianu!” şi a continuat cu acuze – că am fost arestat, am făcut spionaj pentru americani, am avut „atitudini duşmănoase”, că vreau să plec în Franţa la sora mea vitregă, Dina Brătianu. Cei de la institut au fost uimiţi, habar nu aveau, mă ştiau „băiat bun”. 

Şeful meu direct era un inginer constructor, membru de partid, şeful organizaţiei de partid pentru personalul tehnico-administrativ, Mircea Frumuşanu. Mi-a luat apărarea: „Ce aveţi cu el? Omul acesta îşi vede de treabă”. Stanciu: „Merge prin oraş, între timp îşi mai plăteşte şi telefonul, în timpul orelor”. Îl ia Frumuşanu: „Dar dumneata nu ţi-ai plătit niciodată telefonul cât erai prin oraş?” 

La un moment dat zic: „Uitaţi ce este. Tovarăşul Stanciu a spus anumite lucruri. Unele lucruri sunt reale, altele nu sunt adevărate. Eu vă las aici să  discutaţi în continuare, pentru că eu nu înţeleg un lucru: înainte, Securitatea întâi te aresta şi pe urmă te lua la întrebări. Acum văd că e invers. Arestaţi-mă! Am mai fost arestat. O să-mi daţi drumul aşa cum mi-aţi mai dat”. „Păi aşa o iei?” „Păi aşa o iau!” Am plecat acasă. A doua zi merg la directorul administrativ, de care depindeam, un domn Moraru, foarte cumsecade: „Domnule director, când vă predau serviciul?” „De ce să-mi predai?” „Ăsta care a venit – ce-a zis?” „În primul rând tu să-ţi ţii gura, noi să fim cu ochii pe tine”. 

A trecut un timp, dar au început alte şicane, pe probleme administrative, de ce făceam eu la Pasteur: să verifice lucrările pentru care semnam eu acolo. La controlul intern mi s-a spus: „Am venit să vedem şi noi un dosar cu lucrările pe care le-ai făcut”. Le-am dat. „Ne-a cerut nouă juristul întreprinderii” – un  domn Georgescu, care făcuse o „şcoală” de procurori de trei luni, dar nu a ajuns procuror, ci jurisconsult. Ei făceau denunţuri la miliţie, că miliţia nu-şi face treaba faţă de mine. 

La un moment dat sunt chemat la secţia de Miliţie de care aparţinea Pasterul, unde mă aştepta un maior de miliţie. Eu în timpul ăsta îmi pregăteam examenele, că fusesem reînmatriculat la Facultatea de Drept, în 1973. Văd pe birou un curs de criminalistică. Îi spun: „După acest curs învăţ”. Am început să discutăm probleme de criminalistică. În sfârşit, mă întreabă: „Uite de ce te-am chemat. Ce au ăştia cu dumneata? Eu cred că ştiu ce au”. „Nu ştiu ce vor”. „Uite ce e, să ştii că noi am verificat o serie întreagă de lucrări – n-am găsit nimic. Trebuie să dau un raport la superiorul meu, sectorul de Miliţie”. 

După o perioadă de timp primesc o convocare de la sectorul de Miliţie, în Militari. Acolo mă aştepta un locotenent-colonel, am intrat un birou, a închis uşa cu cheia – m-am gândit: „Gata, ăştia mă arestează aici” – şi zice: „Dumneata, ca şi mine, ştii despre ce e vorba. Să ştii că va trebui să punem sechestru pe lucrurile pe care le ai în casă şi să procedăm la verificarea lucrărilor. Caută-ţi un expert tehnic, să facem o expertiză, hai să zicem pe doi ani”. Zic: „Nu doi ani, ci pe toată activitatea mea la Institutul Pasteur, 11 ani”. „Nu e nevoie, dar dacă vrei dumneata…” „Da, eu vreau aşa”. Mai zic: „Eu nu cunosc niciun expert”. „Noi avem o listă de experţi oficiali”. „Puneţi pe cineva de acolo”. 

Au pus un expert, era şi cineva de la forul tutelar. Ancheta a durat câteva luni. Sunt chemat de acel cetăţean de la sectorul de Miliţie, care zice: „E gata raportul şi e în regulă. Noi te-am verificat, dar mai erau şi alţii care semnau – inginerul şef, alţi tehnicieni de specialitate – şi ei au avut sechestrul pus pe lucruri. Noi vă chemăm mâine, dar nu spui nimic celorlalţi, ne vom cere scuze pentru toată nefericirea pe care v-am creat-o şi fac un referat acolo unde trebuie. Mie mi-au dezorganizat serviciul prietenii dumitale”. Eu n-am vorbit cu ceilalţi, cum am fost rugat. 

A doua zi am fost convocaţi toţi, şi-au cerut scuze pentru toate greutăţile pe care ni le-au creat şi ne-au spus că totul este în regulă. Peste două-trei luni am plecat de la Institutul Pasteur, la o altă instituţie care aparţinea de Ministerul Agriculturii, pe un post de tehnician constructor. Aveau nişte depozite unde trebuiau făcute lucrări de întreţinere, la Constanţa şi Arad, o bază de aprovizionare cu produse din afară. Trebuia să mai merg dacă e nevoie de reparaţii. A fost un serviciu foarte simplu. Am fost în acest serviciu până în 1975, când am plecat în Franţa. 

Eu am depus 23 de cereri de plecare, care mi-au fost respinse mai mulţi ani. Cine intervenea pentru mine era sora mea, care plecase în Franţa, şi cumnatul meu actual, bunul meu prieten Missirliu, care s-a căsătorit cu sora mea. Ei s-au ocupat de aceste intervenţii care în timp nu au dus la nimic, doar când s-a pus problema să fiu cumpărat. Am fost cumpărat cu 5 000 de dolari printr-o reţea care se ocupa de cumpărări de oameni, în special de evrei – era un domn Iacober din Anglia care se ocupa de asta, care era în legătură şi cu Organizaţia „Dunărea”, făcea afaceri foarte mari. Prin aceeaşi reţea a plecat Radu Câmpeanu, fratele lui Toma Câmpeanu, fiul lui, prin cumpărarea din străinătate. 

Prima problemă era că nu ţi se dădeau formularele. După ce s-a făcut tranzacţia, m-am dus la secţia de Miliţie şi am zis: „Mi s-a spus să vin să iau nişte formulare”. Miliţianul a început să râdă. Mi-a dat formularele. Am completat formularele pentru mine singur, aşa fuse socoteala făcută, să plec eu, pe urmă soţia şi copilul, iar între timp să găsesc în Franţa un mijloc să întreţin familia. Între timp am făcut o declaraţie notarială că, atât timp cât voi fi plecat, voi asigura subzistenţa familiei rămasă în ţară. 

După trei luni de când am depus actele, vine o convocare la Direcţia de Paşapoarte, unde mi s-a spus: „Nu puteam lua în considerare cererea dumitale. Dumneata ceri «reîntregirea familiei» la sora dumitale, dar îţi laşi singură familia aici”. „Da, dar uitaţi: la dosare există documentul de la notariat că soţia mea este de acord”. „Nu e suficient, dar noi nu putem spune că-ţi refuzăm plecarea”. Merg a doua zi şi le zic: „Am discutat cu soţia toată noaptea şi e de acord să plecăm împreună”. Mi-a dat formularele pentru soţie şi copii. Au mai trecut două-trei luni până când a venit aprobarea plecării. Între timp făcusem tot felul de demersuri pentru plecare. 

Pentru mine ajunsese o situaţie disperată şi din punct de vedere nervos, eram filat tot timpul, sâcâit. În acel memoriu pe care i l-am făcut lui Ceauşescu am spus lucrurile acestea foarte clar. Cât eram în ţară, trebuie spus că aveam contacte cu persoane din fostul tineret liberal. Nu le-am spus celor de la Securitate, dar ei ştiau. Le ziceam: „Da, m-am întâlnit, dar fiecare îşi vede de treaba lui. Discutăm de excursii – am citit o carte, expediţia Kon-Tiki scrisă de Thor Heyerdahl, foarte interesantă. Despre asta discutăm”. Credeau sau nu credeau – asta le spuneam. 

Mă întâlneam cu Dan Brătianu, desigur, cu Radu Câmpeanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Sandu Missirliu – înainte să plece –, Costel Mareş. Ieşeam în diverse locuri şi cu alţii, Cornel Dimitriu, Florin Boiţeanu. Întotdeauna când ne întâlneam ziceam să ne fixam dinainte să spunem „ce am discutat” dacă ne întrebau, fiindcă eram văzuţi pe stradă. Nu ştiu ce or fi întrebat pe alţii, pe mine m-au mai întrebat, dar nu le-am spus. 

Dar ei cam ştiau anumite lucruri – aveam „discuţii duşmănoase”, se ascultau posturile de radio străine. În casă ascultam în fiecare zi posturile de radio Europa Liberă, BBC mai greu şi mai rar. Când am fost pe şantier ascultam altele, Monte Carlo, Radio Vatican, mai puţin percutante. Se mai comenta. Era o oarecare dezamăgire că puterile occidentale nu fac nimic să ne uşureze situaţia, se considera un fel de „trădare”. De fapt nu avea cum să fie, dar asta s-a simţit aici. 

În perioada asta veneau oameni în casă sau erau nişte „amici liberali” cu care mă întâlneam pe stradă, era curios cum apăreau direct pe stradă în drumul meu şi intram la bănuieli. Sau veneau acasă: „Am trecut pe aici, am sunat şi am intrat”. Aşa era în perioada aceea, contactele erau mult mai uşoare decât sunt acum, mai ales între oameni care se cunoşteau. Venea câte un prieten şi intram la bănuieli, „prea vine des”… Exista o atmosferă destul de sumbră, deşi trecuse perioada arestărilor, era o teamă surdă care te sâcâia, de ce s-ar fi putut întâmpla. Asta reuşiseră să bage în sufletul oamenilor. Era foarte greu de suportat, cel puţin pentru mine. 

Când am plecat din ţară am crezut că mai rău nu se poate, deşi fusese o perioadă ceva mai destinsă. Am asistat la mini-revoluţia culturală din 1971, pe care a iniţiat-o Ceauşescu. Am fost la începuturile ei, care au avut loc la Neptun. În perioada respectivă, soţia mea lucrând la Uniunea Scriitorilor, avea dreptul la concediu în sediile pe care le aveau în diverse staţiuni această Uniune. Aveau două: una la mare, la Neptun, lângă vila lui Ceauşescu, şi una lângă Bistriţa, în nordul judeţului, unde fusese şi o mină, lângă oraşul Rodna – am fost de vreo două ori. (…)

Dintre scriitorii care au păţit multe lucruri rele era Dinu Pillat, cu care ne înrudeam vag prin afini. Aveam un contact bun, când era perioada proastă o întreba pe mama despre mine. Şi soţia lui Matei Călinescu, când m-a întâlnit pe stradă, mi-a zis: „Am auzit că ţi se întâmplă tot felul de lucruri. Noi discutăm, suntem îngrijoraţi”. Era o solidaritate pe undeva, care te făcea să nu te simţi singur în faţa maşinii de zdrobit care era regimul şi Securitatea, adică unealta Partidului Comunist. (…)

– Când aţi plecat din ţară?

În iunie 1975. Se negociase pentru mine suma de 5 000 de dolari. Între timp, a intervenit problema soţiei şi copilului. Ne-au dat paşapoarte la toţi trei. Eu făceam demersurile de plecare pas cu pas, cu predarea casei şi mobilei. Tatăl meu avea şi el o cameră în acelaşi apartament, am mai pus mobilă şi pe la el, să rămână. În lipsa mea, sună telefonul din partea cumnatului, răspunde soţia: „Plecaţi imediat cu primul avion”. (…)

A doua zi trebuia să plecăm. Am stat la mama şi la Dan, cu familia şi cu pisica. Cu câteva ore înainte de plecarea avionului trebuia să mergem cu pisica să-i facem o injecţie cu un sedativ. Dar, când am ajuns acolo, nu ştiam ce să fac cu permisul de conducere. Nu puteai să-l scoţi din ţară. L-am pus în ciorap sub talpă. Nu am avut nicio problemă, l-am preschimbat la Paris fără viza Miliţiei. Am plecat cu 25 de kilograme de bagaje, cu pisica pe care o ţineam eu, era speriată. 

Am aterizat pe aeroportul Le Bourget de la Paris, pe o vreme foarte bună. Ne aştepta sora mea cu Missirliu şi cu altă familie prietenă, cu Aurel Sergiu Marinescu, cu Dan Damian. Zic: „Care era graba?” „Au mai cerut încă 4 500 de dolari şi noi nu aveam, riscaţi să rămâneţi acolo!” Asta fusese graba! Am ajuns după 16 iunie, când era ziua soţiei mele. Dan Damian era fiul adoptiv al unui scriitor, era un om foarte deştept, fusese coleg de an cu mine la Facultatea de Drept, el a plecat înainte. A contribuit şi el la suma care trebuia plătită pentru mine. Eu am rambursat suma după ce am venit la Paris.

(va urma)