Tudor Vişan – Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu – membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
„Dinu Zamfirescu s-a născut într-o familie de elită socială a vechii Românii, ca urmaş de boieri români, dar şi de nobili finlandezi. Strămoşii şi rudele lui au fost mari moşieri, ofiţeri, oameni politici, apropiaţi ai familiei regale. Bunicul matern al lui Dinu Zamfirescu, generalul David Praporgescu, a fost unul dintre eroii români ai Primului Război Mondial. A copilărit printre personalităţi cunoscute ale vieţii culturale şi politice, iar după căsătoria mamei lui cu Dan Brătianu, fiul Preşedintelui PNL, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Dinu Zamfirescu a crescut în casele Brătienilor, în atmosfera patriotică a dinastiei politice care a contribuit atât de mult la naşterea României moderne. Dinu Zamfirescu a făcut politică de tânăr; acea politică în care destinul României şi binele individual al cetăţenilor contau mai mult decât interesele înguste de partid. Pentru că s-a opus comunismului, a fost arestat în repetate rânduri, anchetat, forţat să se ascundă, iar cariera dorită i-a fost interzisă. Dar Dinu Zamfirescu nu a renunţat nici la principii, nici la luptă. A continuat să militeze pentru valorile libertăţii şi în exil, iar după 1989 s-a implicat în politica românească şi apoi s-a dedicat luptei pentru păstrarea memoriei uneia dintre cele mai dramatice perioade din istoria României”.
Filip Lucian Iorga
Tudor Vişan-Miu (n. 29 decembrie 1995) este, în prezent, masterand al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat un eseu despre „Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul” în volumul bilingv Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor. Concurs naţional de eseuri (Editura Pro Universitaria, 2014), două eseuri despre Regina Elisabeta şi Principesa Ileana în volumul Anul Regal (Editura Adenium, Iaşi, 2016, co-editori Daniel Şandru şi Alexandru Muraru) şi un studiu despre însoţitorii regelui Mihai I în exil, în volumul Regele, comuniştii şi coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I (Editura Polirom, Iaşi, 2017, coord.Alexandru Muraru şi Andrei Muraru). Prima sa lucrare istorică, La Şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura Corint, 2016), a apărut în colecţia „Istorie cu blazon” coordonată de Filip-Lucian Iorga (care a şi prefaţat lucrarea).
Interviul-document care urmează este parte integrantă din volumul „O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu, căruia îi mulţumim pentru că fost de acord cu publicarea câtorva fragmente în paginile ziarului nostru.
Dinu Zamfirescu a acceptat invitaţia noastră de a lansa acest volum în cadrul simpozionului „Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina, str. Vasile Alecsandri nr. 11.
– Vestea abdicării regelui Mihai aţi primit-o în timp ce eraţi la o petrecere, iar ştirea a distrus toată atmosfera.
– Da, imediat s-a sistat tot.
– Iar când aţi revenit la facultate, în amfiteatru era pus un afiş foarte mare.
– Decretul respectiv şi nişte explicaţii propagandistice. În fiecare amfiteatru – fiecare an avea amfiteatrul lui – era afişat, lipit acest afiş şi, în primele zile, a venit un coleg, prieten, Dan Damian, care, într-o pauză între ore, a citit afişul, l-a rupt şi l-a aruncat. N-a spus nimeni absolut nimic, nu s-a sesizat cineva, să spună la vreo autoritate, şi asta a fost în văzul tuturor celor câteva sute de studenţi care erau acolo – eram în pauză, nu erau chiar toţi în amfiteatru. M-a frapat, a fost un act de curaj pe care l-a avut prietenul Dan Damian. Trebuie să menţionez că a fost şi el închis de două ori, a plecat în Franţa şi a murit acolo.
Abdicarea regelui a fost o lovitură foarte mare, deosebit de tristă pentru noi şi pentru toată lumea care simţea româneşte. Urma ca peste două zile să fie Anul Nou. Ce să se mai vorbească de Revelion sau aşa ceva? Nu se mai putea. Dar bunica invitase deja câteva persoane apropiate. În apartament fusese rechiziţionată o cameră pentru un cuplu rusesc al unui ofiţer cu soţia lui. El era plecat în misiune undeva, era în aviaţie, iar ea stătea destul de mult singură. Mai era la noi o femeie de serviciu foarte bătrână, care era de zeci de ani la noi, cu nepoata ei. Cu ea se puteau înţelege, mai rupea nemţeşte câteva cuvinte, mai încerca şi pe româneşte ceva…
Şi bunica mea a invitat-o să vină la masă în ziua de Anul Nou. Şi a spus că nu va veni, că-i pare rău, dar nu poate, fiindcă îşi dă seama de durerea pe care o avem noi cu toţii şi că acest fapt se datoreşte lor, ruşilor, şi că se simte vinovată cumva de treaba asta şi preferă să nu vină ca să nu fim noi şi mai îndureraţi, să fim cu „inamicul la masă” – ceea ce era un semn interesant din partea unei femei tinere, n-avea 30 de ani.
În fine, a început să decurgă viaţa în mod firesc. A început facultatea, nu s-au făcut niciun fel de menţiuni la facultate despre treaba asta, nu prea discutam şi ne vedeam de activităţile noastre care erau şcolare, universitare şi, fiind în comitetul de an al facultăţii, ne ocupam de o serie întreagă de activităţi sociale pentru studenţi. Atunci, în facultăţi, era o organizaţie, Uniunea Naţională a Studenţilor din România, care a fost înfiinţată de partidul comunist.
Ei încercau să capteze comitetele de an, care aveau ca scop satisfacerea nevoilor studenţeşti, pe de o parte, şi fixarea taxelor universitare, pe de altă parte, pe care le fixau după baremuri în funcţie de veniturile familiei (trebuiau cu toţii să aducă acte de stare materială) şi cum în anul I, în anul universitar 1947–1948, erau 1 100 de studenţi, comitetul de an a avut mult de lucru.
– Aici aţi avut o victorie în anul 1947, când aţi fost ales secretarul comitetului de an. În dosarul pe care mi l-aţi dat am găsit o notă a securităţii în care scria că aţi fost ales „prin diferite maşinaţiuni cu ajutorul reacţiunii din facultate”.
– Da, mă rog. Asta ziceau ei. Noi am fost aleşi prin alegeri libere, prin votul studenţilor.
– Preşedintele comitetului a fost ales atunci Nicolae Ţone, liberal, majoritatea erau liberali, Bebe Tănăsescu, Adrian Tudor, Alexandru Teodor. Erau trei ţărănişti: Barbu Cioculescu, Lidia Cotaru, Dinu Mărăşescu; Moni Niculescu şi Sile Stoenescu, fără apartenenţă politică. Înţeleg că a existat o colaborare cu profesorii.
– Da, era impusă această colaborare. În legătură cu fixarea taxelor: noi le fixam pe baza baremurilor respective şi doi dintre profesori, Ion Gheorghe Vântu, de drept constituţional, şi Ion Rosetti-Bălănescu, de enciclopedie juridică, supervizau, treceau în revistă ceea ce făcusem noi. Vegheau la această operaţie de fixare a taxelor. Pe de altă parte, aveam legături cu profesorii pentru că noi ne ocupam de tipărirea, editarea unor cursuri şi, în momentul când erau scrise, dactilografiate, eu eram cel care mergeam la profesori şi discutam cu ei dacă sunt de acord cu textul, dacă au de făcut adăugiri, modificări, ca să meargă pe urmă la tipografia universităţii. În felul ăsta aveam contacte cu toţi profesorii, inclusiv cu Lucreţiu Pătrăşcanu, profesor de economie politică.
– V-aş ruga să vorbim puţin de reforma învăţământului…
– … care a intervenit în anul următor, 1948, care a schimbat complet structura învăţământului, cel puţin în Facultatea de Drept, dar şi în toate facultăţile. S-a introdus marxism-leninismul ca disciplină – nu chiar imediat, au fost schimbaţi o serie de profesori, au fost practic daţi afară cei care puteau să fie consideraţi din opoziţie şi au fost numite alte persoane. S-a înmulţit numărul materiilor la Drept, nu chiar din primul an, ci în anii următori, după ’49. În anul universitar 1948–1949 s-a menţinut încă din structura materiilor, urmând ca din anul următor să se introducă marxism-leninismul şi alte discipline care nu prea îşi aveau rostul la Drept: statistică, contabilitate. Dar eu nu mai ştiu, pentru că am fost exmatriculat în mai 1949, către finalul anului II de facultate, chiar înainte de sesiunea de examene.
– În toamna anului 1948 a intervenit un alt episod care intră în seria „problemelor cu sistemul represiv”, când aţi fost arestat pentru că s-au găsit nişte arme la moşia din partea familiei paterne. Armele acestea fuseseră aduse de tatăl dumneavoastră de pe front.
– Confiscate de la ruşi.
– Ce fel de arme erau?
Tatăl meu a adus o carabină rusească, destul de rudimentară ca finisaj, cu două lăzi de gloanţe trasoare, erau mii de gloanţe, şi un pistol mitralieră, balalaică, magazia acestei arme avea 91 sau 92 de cartuşe, care era pistolul mitralieră obişnuit al armatei sovietice. La ţară mai aveam, aveau pândarii de pe moşie arme cu cartuşe de vânătoare, care nu erau bine văzute. Eu mai aveam o armă pe care mi-o dăruise Dinu Brătianu cu ceva timp înainte, „Flaubert”, cu diametrul mic, 5,6 milimetri. Cam astea erau. Or, tatăl meu a spus: „Să le ascundem, că s-ar putea să le vadă cineva”. Şi, împreună cu administratorul moşiei, le-am ascuns în pereţii dubli ai unei magazii. Noi aveam o magazie mare de cereale, din scânduri, şi în pereţii dubli era un spaţiu suficient, s-au desfăcut nişte scânduri, am plasat armele acolo şi gloanţele au fost acoperite pe undeva.
Eu eram la Bucureşti, începusem anul universitar, când m-am îmbolnăvit destul de neplăcut, îmi apăruseră afte, aveam temperatura destul de mare. Bunica rămăsese la moşie, eu eram singur în oraş. Aveam oarece mijloace financiare, dar eram în pat, nu mă puteam deplasa şi venea fie o fostă colegă de facultate, care stătea în apropiere, şi-mi aducea de mâncare, fie prietena unui bun prieten al meu, care, tot aşa, îmi aducea de mâncare, stăteau cu mine de vorbă.
Eram în convalescenţă, tocmai terminasem faza de stat la orizontală, când au venit nişte civili de la Securitate – în vara lui ’48 se înfiinţase Securitatea –, au făcut o percheziţie, n-au găsit practic nimic, decât nişte reviste vechi din timpul războiului, germane, era o revistă „Signal”, care apărea şi în româneşte, cu scene de război. Le-au văzut, n-au spus mare lucru, dar zice: „Trebuie să ne urmezi. Am fost la Radovanu şi am găsit un arsenal acolo”. Zic: „Dar ceva tancuri, tunuri?” „Lasă, domne’, ştii mai bine”. „Nu ştiu despre ce e vorba”. M-am îmbrăcat şi am plecat. M-a dus la Securitatea Capitalei, care îşi avea sediul atunci în Calea Rahovei, clădirea există, fosta primărie a Sectorului Albastru, care a fost transformată în sediu al Securităţii Capitalei, actualmente este Procuratura Militară în acel sediu, unde am fost arestat, băgat în beci.
Eram singur într-o celulă, ştiu că era un regim destul de liber faţă de ce a urmat ulterior, am fost dus la anchetă, am negat totul despre arme: „Nu ştiu nimic! Unde le-aţi găsit…” „Stai, că l-am luat şi pe tata, şi pe administrator”. „Să spună ei dacă ştiu ceva, eu nu ştiu nimic”. Au fost zile de anchetă, era blândă ancheta, a fost un anchetator destul de cumsecade: „Spune!” „Ce să spun? N-am ce să spun!”
Era un dialog al surzilor până când, într-o zi, se deschide uşa de la camera de anchetă şi apare un cetăţean în civil, care spune: „Mă, băiete, nu ne face să pierdem timpul aici. Uite, chestia asta cu armele nu se mai pedepseşte cu închisoarea, e cu amendă acum. Aşa că spune repede, că noi avem alte treburi de făcut”. În fine, a plecat. Ăsta zice: „E tovarăşul şef al Securităţii Capitalei”. Mi s-a spus că Sepeanu se numea. Îmi zic: „Dacă e aşa, hai să le spun…” Am explicat cum e cu armele, cum le-a adus tatăl meu. „Uite ce e” – a spus anchetatorul – „îl aduc şi pe nea Marin” – care e administratorul moşiei – „eu plec şi vă las să vă potriviţi minciunile mai bine!”
Era o chestie extraordinară, niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva! L-a adus, i-am spus repede despre ce e vorba, i-am spus să declare ce am declarat şi eu. Pe urmă m-a dus la beci, unde era un sistem destul de liberal, pentru că am putut să circul în beci şi să caut celula unde era taică-meu. Nu ştiam unde e, până când în faţa unei celule am auzit vocea lui şi i-am spus repede: „Uite ce e, declară ce am declarat noi!”
Pe urmă am mai îndurat un timp, nu ştiu exact cât. Ne-au îmbarcat pe toţi trei de acolo şi ne-au dus la arestul Prefecturii de Poliţie din Calea Victoriei. Acolo am intrat într-un beci mare, s-a deschis o uşă, dar, înainte de a intra acolo, a trebuit să mergem la etuvă, cu lucrurile pe care le aveam şi lucrurile de pe noi. Erau două camere alăturate, ar fi trebuit să fie o uşă, dar era scoasă din tocul ei, şi în camera cealaltă erau femei, în asta erau numai bărbaţi.
Trebuia să ne dezbrăcăm goi, ca să dăm lucrurile, şi unii şi alţii făceam acelaşi lucru. Eram separaţi, dar era destul de ruşinos, mai ales pentru femei. Era o domnişoară mai durdulie care protesta vehement, dar n-avea ce să facă. Am stat acolo cât au stat hainele la etuvă, ni le-au dat înapoi, ne-am îmbrăcat şi pe noi trei ne-au dus în arest într-o sală mare, de drept comun.
Când a deschis gardianul uşa i-a spus – era un fel de şef al camerei respective: „Vezi că sunt politici”, „Bine”. Şi ăla spune tuturor: „Fiţi atenţi. Dânşii sunt politici! Nimeni nu se atinge de ei!”, iar nouă: „Dumneavoastră vă aşezaţi lângă un stâlp şi staţi”. Dar eram pe jos, nu exista nimic pe ce să stai, existau nişte priciuri care erau ocupate. Ne-am aşezat pe jos, lângă un stâlp mare de susţinere a clădirii. S-a făcut seară, noaptea n-am putut să dormim. Ăştia îşi furau unul altuia lucrurile, rădeau, se uitau la noi, ne arătau cum furau, că unii dormeau, le luau din buzunar.
A doua zi dimineaţa ne-au dus într-un vehicul al poliţiei, se numea Break, deschis, era un autocar fără margini, fără pereţi, cu bănci, în care ne-a dus la Tribunalul mare, actuala Curte de Apel. Mai erau şi alţii care aşteptau cu rândul la proces. Erau acolo şi nişte ţigani care ziceau: „Suntem bănuiţi de crimă, dar n-am făcut nimic!” şi se lamentau. Fiecare cu păsul lui. Vine un subofiţer care spune: „Vă judecaţi, dar să ştiţi că băiatul o să iasă” – adică eu, fiind minor – „şi o să rămâneţi aici încă o zi, două, pe urmă vă dă drumul, fiindcă asta se pedepseşte cu o amendă”. Aşa a fost!
Pe mine m-a eliberat, a fost un sentiment extraordinar, cred că prima dată am avut simţământul ăsta de recăpătare a libertăţii, foarte puternic. Evident, m-am dus acasă, unde era bunică-mea, venise deja. (…)
– La câteva luni de la episodul cu armele aţi fost din nou căutat de Securitate. Asta s-a întâmplat în ajunul Crăciunului. Cum au venit?
Era în seara de 24 decembrie 1948. Nu mergeam nicăieri în seara de Crăciun, jucam un joc de cărţi cu bunica mea. Eram la o masă, stăteam în dreapta ei, cu faţa către ea şi cu spatele către restul casei. A sunat la uşă şi s-au dus noii locatari să deschidă. Era un apartament destul de mare, de cinci camere, şi am văzut în vestibul – vedeam direct în vestibul – nişte uniforme cu şapcă albastră, de la Securitate, vreo patru cred că erau, şi, uşor, i-am zis bunicii: „Eu plec pe aici” şi am ieşit prin intrarea de serviciu.
Stăteam la etajul 1. Am coborât la parter şi, cum blocul era colţ bulevardul Carol cu Strada Spătarului, avea trei ieşiri: principala, în bulevard, una secundară, tot în bulevard, şi alta secundară, în Strada Spătarului. Şi zic să ies prin Strada Spătarului. Era uşa încuiată. După un culoar, la un fel de demisol, care urca la intrarea principală, era o scară spiralată metalică. Merg către holul principal al blocului. Deschid uşa încet. Cu faţa spre mine era portarul blocului şi cu spatele era un tip în civil, cu care acesta vorbea. Portarul m-a văzut şi mi-a făcut un semn să mă depărtez. Am înţeles, am coborât şi erau o serie de camere pe acest culoar, care de obicei erau camere de serviciu. Am încercat să intru într-una din camere, erau încuiate toate.
Chiar pe colţul clădirii era o cameră neîncuiată, cheia era pe dinăuntru. Am intrat, nu m-am uitat înăuntru, am încuiat, şi când m-am întors era o femeie goală complet care se spăla într-un lighean, o servitoare din bloc care mă ştia: „A! Domnu’ Dinu…” se ruşina. „Uite ce e, îmi pare rău…” Şi era o fereastră care dădea în stradă: „Eu ies pe aici!” Am deschis geamul şi am ieşit pe acolo.
Prin apropiere stătea o familie prietenă, familia Creţu – în haină eram, era 24 decembrie, deci frig – şi merg la profesorul Napoleon Creţu, care mi-a fost profesor. Îi zic ce s-a întâmplat. El zice: „Nu poţi să stai aşa. Să-ţi dau să te îmbraci cu ceva”. Mi-a dat un loden, care mi-era larg, o pălărie – în viaţa mea nu purtasem pălărie – şi nişte ochelari fără dioptrii, doar cu sticlă. M-am îmbrăcat, am plecat şi m-am dus la casa prietenului Missirliu, care nu era departe, să-l anunţ că e ceva. Era mama lui acasă, i-am spus ce s-a întâmplat, mi-a dat un pieptar de cojoc, zice: „E frig, nu poţi să stai cu flenderiţa asta pe tine!”
Pe urmă m-am dus la o locuinţă a unei prietene. Era mama ei acasă, ea era plecată şi-i spun ce s-a întâmplat. Zice: „Uite ce e, noi avem o garsonieră la ultimul etaj” – stătea într-un alt bloc pe strada Icoanei. „Vino cu mine acolo!” Era o garsonieră de două camere, acolo stătea ea. De fapt, restul familiei era la parter, mai era o soră a acestei doamne cu soţul ei, care era medic, prietena asta a mea, care stătea tot acolo, mai avea o soră, care şi ea stătea acolo. Şi zice: „Nu-i spui lui Nicole nimic” – aşa o chema pe prietena mea. „Eu o să-ţi aduc şi mâncare”. Pe urmă am mai găsit un domiciliu, la Mihai Popescu, care fusese eliberat, secretarul general al Tineretului Universitar Liberal, care avea o casă pe strada Dr. Burghelea. Zice: „Vino şi la mine”. Alternam între aceste două domicilii.
În casa bunicii era o femeie care era de mult la noi cu nepoata ei. Această nepoată a intrat în legătură cu fata profesorului Creţu, Carmen Creţu, care o ştia pe nepoata femeii de serviciu, şi-mi aducea pachete. Le făcea bunica, cu tot felul de bunătăţi, le ducea fata asta lui Carmen Creţu, Carmen se întâlnea cu Missirliu şi cu Mareş şi mi le aduceau la Mihai Popescu. Aşa am supravieţuit câteva luni.
Între timp, în casă, imediat ce am dispărut, oamenii de la Securitate au luat-o pe bunica mea, i-au pus ochelarii negri la ochi şi au dus-o în pădure la Băneasa, cerându-i să spună unde am plecat. „Nu ştiu, domnilor. De unde să ştiu? N-aţi văzut că pleacă? Aşa am văzut şi eu – a plecat”. Au tras cu pistolul lângă ea, s-o sperie. Era o femeie foarte puternică, dar a simulat un leşin. Au adus-o înapoi acasă, s-a pus în pat şi a stat câteva zile aşa, în pat, nu se mişca de acolo. Un tip de la Securitate a stat tot timpul în casă, timp de o săptămână, fiindcă zice: „Vine să-şi ia paltonul”, care era în cuierul din vestibulul casei. Inutil a aşteptat, că nu am venit să-mi iau paltonul. Şi pe urmă a plecat.
Cum încă nu erau foarte bine rodaţi la Securitate, nu m-au găsit, s-a pierdut toată chestiunea. După un timp, aflând eu că nu mai e nicio mişcare pe acasă, m-am întors. Deja eram în anul II de facultate şi lipsisem, e adevărat, dar am fost ţinut la curent. Era o frecvenţă obligatorie, mie îmi dădeau cursurile colegii. Totuşi, în Facultatea de Drept, în anul universitar 1947–1948, era o citadelă studenţească liberală, fără niciun fel de discuţie. Sigur că prin reformă, prin ce s-a mai întâmplat, deja din Tineretul Comunist erau mari lideri acum.
În facultate se schimbaseră lucrurile foarte mult, era cu totul altă atmosferă. Profesori care fuseseră schimbaţi, toţi profesorii de renume fuseseră scoşi din învăţământ, erau profesori noi, care nu erau cunoscuţi, aduşi fie din asistenţii celor vizaţi, fie unii aduşi nu se ştie de unde, din punct de vedere profesional destul de slabi ca profesori, mulţi dintre ei. Dintre cei vechi s-au păstrat câţiva, foşti asistenţi care erau buni profesional. Şi am revenit la facultate ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bine, ştiau prietenii, colegii, oameni din Partidul Liberal, din „cercuri”, dar nu s-a făcut caz de absenţa mea. M-am reintegrat în viaţa normală zilnică şi universitară până în mai. (…)
– În anul 1949, după ce aţi fost exmatriculat de la Drept, aţi dat examenul de admitere la Istorie şi aţi fost admis.
Exact. Am urmat cursurile anului I. Am avut profesori buni, foarte buni. Eram cam 50–60 de studenţi. Între colegii mei mulţi nu aveau bacalaureatul, erau promovaţi datorită originilor sănătoase. Cursuri nu existau, se luau notiţe, iar studenţii fără bacalaureat nu erau în stare să-şi ia notiţe; caietul meu de notiţe circula între cursuri. Eram totuşi câţiva care mai ştiam carte, împreună cu colegul meu, Marinescu. La Istorie nu am avut niciun fel de activitate politică, era chiar o atmosferă destul de calmă. Veneau unii să-mi spună „trebuie să te înscrii la cercul de şah, că e sportul preferat al tovarăşului Stalin”. „Nu mă interesează, chiar dacă e sportul preferat al tovarăşului Stalin”.
– După reforma învăţământului a fost introdus un curs de marxism-leninism pe care, la Facultatea de Istorie, îl ţinea Leonte Răutu.
– Da. La Drept era Pătrăşcanu.
– Comparându-i pe cei doi, ce impresie v-au lăsat?
– Pătrăşcanu citea din Capitalul, Leonte Răutu din Curs scurt – Istoria Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice. Asta era diferenţa dintre ei, ceea ce nu ducea la nimic pozitiv. Pătrăşcanu nu era un bun profesor, el nu făcea decât să comenteze vag anumite lucruri din Capitalul, Leonte Răutu, la fel. Poate Leonte Răutu era mai vehement, Pătrăşcanu era un tip civilizat, mai normal, zic eu. Leonte Răutu se mai exalta. Era foarte curios, stătea mult în picioare, era în amfiteatrul mare al Universităţii, unde venea tot anul I din toată universitatea. Pentru mine nu era niciun fel de problemă, am citit şi istoria PCB-ului, şi Scurta biografie a tovarăşului Stalin – acestea erau manualele. În schimb, profesorii de specialitate de la Istorie erau excepţionali: Ion Nestor, George Ştefan, Pippidi, Oţetea. Foarte buni profesori.
– Decanul facultăţii era atunci Condurachi.
– Da. La un moment dat am fost convocat în birou, unde era un ofiţer de Securitate cu o tipă tânără, de la sectorul de partid. Zice: „Dumneata ştii că eşti în obiectivul nostru. Ştim că aici, la Istorie, nu faci niciun fel de activitate, ai o şcolaritate foarte bună” – eram notat la diversele seminarii – „şi atât timp cât nu faci nimic îţi garantăm că e în regulă tot şi menţine-te aşa. Numai o remarcă: vii cu cravată, sfidezi pe fiii de muncitori şi de ţărani”. „Alte haine n-am, îmi pare rău. Ce să fac, să le rup? Voi continua să vin aşa”.
Către sfârşitul anului, înaintea sesiunii de examene, a fost aşa-zisa confirmare în cadrele UTM-ului. Le zic: „Eu nu sunt membru UTM”. Mi se răspunde: „Toată lumea trebuie să vină, şi membri, şi nemembri”. Erau în aula mare a universităţii studenţii anului I din universitate. Pe vremea aia, când se spunea „Stalin”, toată lumea se ridica în picioare şi ovaţiona. Eu nu făceam asta, nu mă ridicam, stăteam cu mâinile încrucişate în mijlocul amfiteatrului. Marinescu nu era, fusese operat. S-a terminat circul şi a zis: „Acum vom începe să facem reconfirmările, dar mai întâi vom facem nişte demascări”.
Mai fusesem demascat la Drept de n ori, înainte chiar de a fi exmatriculat. Zice: „Zamfirescu! Unde e?” „Aici sunt!” „Nepotul lui Brătianu, membru al tineretului brătienist, a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept şi s-a infiltrat aici”. Şi a început o poliloghie întreagă, la care eu am ieşit pe culoarul dintre bănci şi zic: „Bun. Aţi terminat? Eu pot să plec?” „Nu, să nu plece!” Şi a venit o echipă de muncitori care a început să cânte cântece revoluţionare – tot felul de tâmpenii. După ce s-a cântat, zic: „S-a terminat circul? Stau degeaba aici. De confirmat nu mă puteţi confirma, că nu sunt membru”. Pe urmă mi-a dat voie să plec.
Pe urmă a apărut pe uşa amfiteatrului un anunţ semnat de decan: „Studenţii Zamfirescu şi Marinescu nu mai au drept de acces în sălile facultăţii”, În ziua respectivă eu am asistat la toate cursurile şi la finalul cursurilor m-am dus la decanul Condurachi în audienţă. „Domnule decan, doresc şi eu o explicaţie”. „Eu să-ţi dau explicaţie? Cere la UTM! Ei să-ţi dea explicaţie”. „Da, dar dumneavoastră aţi semnat. Aveţi o responsabilitate, semnând”. „N-am ce să discut”. Şi am plecat.
Ăsta a fost finalul de la Facultatea de Istorie. „Ce să fac?” M-au dat afară, trebuie să-mi caut de lucru. Am cerut actele la secretariatul facultăţii. Secretarul, un domn Niculescu, foarte drăguţ: „Nu pot să ţi le dau”. „De ce?” „Nu pot. Trebuie să scriu pe diploma de bacalaureat că ai fost exmatriculat”. „Totuşi am nevoie de actele acestea, să mă angajez undeva”. „Bine”. Iese pe culoar şi vine cu un student oarecare: „Uite ce e, dragă, ştiu că scrii frumos. Stai aici şi scrie ce îţi dictez eu”. Omul s-a aşezat, a scris pe marginea albă a diplomei de bacalaureat: „A fost exmatriculat din toate facultăţile conform ordinului X”, cu o ştampilă. Zice: „Eu nu pot să semnez asta. Îmi pare rău, dar asta e”. După mulţi ani mi-au scos şi fişa din catalogul facultăţii. Nu mai figuram în catalog, fiind pe ultima pagină era uşor pe scos.
– Era anul 1950, iar în noaptea de 5 spre 6 mai au fost arestaţi toţi demnitarii care au ocupat diverse funcţii în guvernele de până atunci care nu erau deja arestaţi. Atunci au fost închişi şi Dinu Brătianu, şi Bebe Brătianu, şi Gheorghe Brătianu, şi profesorul Napoleon Creţu şi mulţi alţii. Cum aţi aflat vestea că ei au fost luaţi şi închişi?
– Anterior, fusesem evacuat din locuinţa unde stăteam cu bunica mea paternă. Am fost evacuaţi, pur şi simplu, din acest apartament de pe bulevardul Carol, de o administraţie care a încărcat toată mobila în două camioane. Zice: „Aveţi locuinţă în comuna Voluntari, mergeţi acolo, vă cărăm toate lucrurile acolo”. După vreo două zile am ajuns şi eu acolo să văd ce este – bunica mea a fost destul de şocată şi a stat la cineva să se mai repauzeze, în pat. M-am dus acolo, era o clădire fără acoperiş, destul de mică, dar n-ar fi încăput mobila, care era aruncată din camioane, deja fusese făcută zob, ţăndări. „Gata, s-a terminat”. M-am mutat la mama mea, care stătea cu Dan şi cu sora mea pe Intrarea Armaşului.
Cât am stat acolo a venit vestea că a fost arestat, a anunţat soţia lui Dinu Brătianu pe băieţi. Pe urmă ne-au dat afară şi din această casă, mi-au rămas lucrurile acolo, au fost confiscate pur şi simplu, a fost confiscat tot ce s-a găsit. Ne-am mutat în Calea Dorobanţi, în casa lui Dinu Brătianu, maică-mea cu Dan, eu am stat pe undeva într-o mansardă, dar şi de acolo am fost evacuaţi.
A urmat o perioadă foarte neagră pentru mine. Nu aveam bani şi nu aveam unde să dorm, era vară, iulie-august. Dormeam pe bănci în parcul Ioanid şi Grădina Icoanei, dar nu mă lăsau poliţiştii să stau. „N-am unde să merg. Arestaţi-mă, acolo cel puţin stau pe ceva”. „Nu putem, n-avem motiv”. Mai stăteam în staţiile de tramvai, dar nici acolo nu mă lăsau. În vara aia am lucrat în Gara Obor, Gara de Est, unde am descărcat vagoane cu pietre, bolovani mari de piatră, nu ştiu la ce foloseau, dar trebuiau descărcaţi. Primeam 200 de lei pentru un vagon descărcat. Aşa m-am întreţinut în timpul acelei veri.
Între timp, eram în relaţii foarte apropiate cu o fată şi seara mâncam acolo. Pe urmă, prin ea, am găsit o cameră în apropiere, stătea pe strada Buzeşti, lângă o biserică în apropiere de Piaţa Victoriei, o cameră la cineva. Era o cameră mansardată, în pantă. La intrare puteai să stai bine, pe urmă se îngusta şi era un prici şi un lavoar pentru spălat. Când am intrat, era un tip care dormea acolo, m-am culcat şi eu, omul a plecat dimineaţa foarte devreme. Seara, când am venit, el dormea. Asta a durat o lună, până când s-a găsit o cameră mult mai cumsecade, în aceeaşi clădire, tot prin această fată, care ulterior mi-a devenit soţie – Anca Demetrescu. Ne-am căsătorit în iarna respectivă. Am stat apoi împreună la locuinţa ei.
Lucram la o cooperativă de construcţii la un şantier, la actualul Muzeu al Ţăranului Român, pe atunci era expoziţia Lenin – Stalin. Se făceau nişte lucrări la acel imens imobil de acolo, care nu era prevăzut cu instalaţii sanitare şi nici de incendiu şi, fiind o expoziţie, trebuiau să fie. Această cooperativă, „Reclădirea”, unde intrasem datorită tot a unui liberal, care era şef de lucrări acolo, inginerul Barbu Negoescu.
Am fost repartizat la acest şantier, unde eram coleg cu fratele lui Negoescu, care fusese ofiţer, mi se pare, şi misiunea mea era de pontator magazioner. Pontam muncitorii care făceau aceste lucrări, care nu erau mai mulţi de cinci-şase, şi, pe registrul de pontaj, în fiecare dimineaţă puneam un punct când veneau la serviciu şi seara trăgeam o linie când se pleca de la serviciu. Şi, secundar, mă ocupam de aprovizionarea cu materiale de instalaţii, care habar nu aveam cum se chemau, îmi spunea şeful de şantier „am nevoie de asta, asta, asta, asta” şi era un magazin de sanitare în Piaţa Sf. Gheorghe şi luam de acolo, aduceam scaune de WC-uri, chiuvete.
Pe vremea aia erau camioane-platforme cu cai, care mergeau prin centrul oraşului, şi eu eram pe capră, lângă „vizitiu”, cu scaune de WC-uri în spate. Treceam pe bulevardul Magheru – Bălcescu, spre şosea. Mai vedeam câte-un cunoscut, pe trotuar, ăia se făceau că nu mă cunosc, se întorceau cu spatele la vitrină. Am lucrat acolo până s-a terminat lucrarea.
La un moment dat, întâmplarea a făcut să cunosc pe unul dintre liderii comunişti, Miron Constantinescu, preşedinte la Comisia de Stat a Planificării. La un moment dat, trebuia nişte furtun pentru instalaţia de incendiu. Se organiza o expoziţie Lenin – Stalin şi termenul era foarte apropiat. Merg la magazin, cer 120 de metri, scot ăia acolo, taie. „Dar aveţi repartiţie?” „Ce e aia?” „Trebuie de la planificare!” „Nu mi-a spus nimeni…” „Atunci nu putem să vă dăm”. De la cooperativă se plătea cu un cec. Merg la cooperativă. Ei zic: „Mergi la CSP”. Era într-un bloc în strada Edgar Quinet, dincolo de Universitate, pe urmă s-a mutat pe Calea Victoriei.
Intru acolo. „Aici e CSP?” „Da, la etajul X”. Merg acolo, la o secretară: „Am nevoie de o repartiţie. Îmi trebuie neapărat”. „Nu aici, mergi la tovarăşul Miron Constantinescu”. Merg acolo. „Intraţi în sală, sunt în şedinţă”. Intru. Mă scuz, eram într-o ţinută destul de neglijentă, de şantier. Zic: „Expoziţia Lenin – Stalin trebuie să se deschisă în trei zile şi nu se poate monta instalaţia de incendiu”. Îmi spune Constantinescu, care prezida şedinţa: „Uite ce e, ia loc, mai avem puţin şi terminăm”. A cerut să i se dea mai multe hârtii. A durat jumătate de oră până mi-a dat repartiţia. Era un apropiat al lui Ana Pauker acest Constantinescu. L-am văzut cu ocazia asta, nu pot să spun că l-am cunoscut, nu ştiam ce mare comunist va deveni.
După aceea, am mai lucrat la altă cooperativă, tot în iarna aceea, la Poiana Braşov, unde era şef de lucrări acel Mihai Popescu, care pentru noi a reprezentat un capitol interesant, a fost un mentor al nostru politic, al meu, al lui Missirliu, Mareş şi altora din generaţia mea. M-a angajat acolo normator. Făcusem o şcoală de normatori între timp, tot datorită unui prieten din facultate, care era la organizarea muncii, la „Energoconstrucţii”, care făcea această şcoală de normatori pentru lucrările pe care le făceau ei, din ţară şi din Bucureşti. Şi acolo a fost o problemă, pentru că se dădea un examen de admitere, care pentru mine era o formalitate, erau lucruri foarte simple de geometrie şi o chestiune de marxism, la facultate nu făcusem, dar citisem, nu aveam probleme.
Ce s-a întâmplat atunci? Era un şef de cadre care a făcut o verificare. Din toţi candidaţii a făcut două categorii: unii admişi, unii respinşi din cauza originii nesănătoase. Or, la mine originea nu era prea sănătoasă. El avea o secretară căreia i-a spus: „Pui dosarele celor care au fost admişi într-un sertar, pe cei respinşi în sertarul deasupra”. Acest prieten al meu, care era prieten cu această secretară, ştia cine a fost admis sau respins, el era cumva peste acest şef de cadre dintr-un anumit gen, şi zice: „Ia-i dosarul din dosarul de respinşi şi pune-l la admişi”.
Aşa am fost admis la şcoala de normatori, unde se făcea şi marxism şi notele se dădeau prin prisma luptei de clasă. Eu ştiam marxism, totuşi, care avea un anumit coeficient, 1,10, pe când materiile tehnice erau 0,8, dacă luai 10 era 8, iar dincolo era 11. Mie nu-mi dădea, deşi eram cel mai bun la marxism. Era o aşa-zisă profesoară care lucra la marxism, femeie altfel destul de simpatică. „De ce nu-mi daţi nota maximă dacă ştiu?” „Prin prisma luptei de clasă se dau notele”. Finalmente, am terminat şcoala. S-a făcut a doua verificare, am avut tot un noroc extraordinar.
Era un catalog, cei care au rămas admişi au fost subliniaţi cu roşu, ceilalţi au fost respinşi. Eu am cerut o păsuire: „Merg să vorbesc cu şeful cadrelor de la minister”, superior acestei instituţii. Efectiv m-am dus acolo, dar ăla era prin ţară: „Nu e, vine peste o săptămână”. M-am dus la şcoală, dar zic: „Omul ăla e plecat, nu ştiu ce se întâmplă, poate nu mă admite, dar dacă mă admite să nu pierd cursurile dintr-o săptămână”.
Unul dintre profesorii de tehnologie, care la un moment dat făcea apelul la catalog, zice: „Care are un creion roşu aici?” Îl primeşte şi-l returnează. Pe urmă îmi spune: „Au uitat să te sublinieze ăştia aici”. N-am mai fost la cel de la cadre şi am terminat şcoala de normatori printre primii 10 şi am putut să-mi aleg locul, să rămân în Bucureşti, la un institut de proiectare, unde n-am rezistat mai mult de şase luni, ISPE – Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. (…)
Când am intrat în comună, era septembrie, cald încă, merg eu de la gară în comună. Mi s-a spus: „Du-te la secretarul primăriei, acolo poţi să locuieşti”. Eu caut casa lui, mi s-a spus pe unde e. Intru în comună, cam ciudată: frizeri, tinichigii. De unde atâţia frizeri? Era o fereastră deschisă şi unii cu nişte lumânări, zic „un mort, probabil…” A treia casă, alţii. Mai încolo, alţii. „Măi, frate, e o molimă aici, ce se întâmplă?” Ce se întâmpla? Acest sat era locuit de mulţi evrei şi era sâmbătă, deci era sărbătoare. Se închinau acolo.
Am stat acolo vreo două luni pe şantierul ăsta până s-a încheiat campania de săpături. A fost o experienţă interesantă. Mai erau hramuri ale diverselor biserici din apropiere. La căminul cultural se dansa, am fraternizat cu tinerii de acolo. Era destul de plăcut, era după ’50. Am rezistat şase luni la acest ISPE când, din cauza unui denunţ al unui fost coleg mult mai mare ca mine, de fapt, care era inginer la ISPE, Ben Simon, care a denunţat la cadre că sunt reacţionar, am fost exclus.
La Poiana Braşov stăteam foarte puţin, pentru că normarea o făceam la Bucureşti. Mergeam să iau datele pentru normare. Birourile acestei cooperative erau în Hotelul Sportiv, care a luat foc la un moment dat. Eram acolo, aveam trei camere la parter, era zăpadă mare, până la nivelul ferestrelor, şi am ieşit pe geam, de acolo aruncând toate obiectele de birou, nu s-a pierdut absolut nimic. A pornit din trei locuri focul, a ars ca un chibrit.
După aceea am plecat din Bucureşti. Făcusem şcoala de normatori, fusesem la ISPE, pe urmă la cooperative. Căsătoria mergea şi nu mergea, a durat vreo doi ani. Am plecat în provincie, la Tălmaciu, la Sovromconstrucţii, trustul 6, care se ocupa de drumuri. Am ajuns acolo datorită lui Missirliu, iniţial ca responsabil administrativ al şantierului, pe urmă s-a creat şi un post de normator – el era normatorul de fapt, a devenit normator-şef iar eu normator, pe urmă el a plecat şi am rămas eu, am stat doi ani.
Între timp am divorţat şi am cunoscut-o la Tălmaciu pe viitoarea soţie, care era studentă la Cluj, tocmai fusese la Festivalul Mondial al Tineretului, care fusese în 1953, la Bucureşti. Am cunoscut-o după ce a venit de la festival, tatăl ei era directorul unei fabrici de cherestea, mama ei lucra la o şcoală, avea şi o soră. Demult nu mai fusesem într-o familie aşa de civilizată. Ei erau de origine germană. Erau oameni foarte civilizaţi.
Era o atmosferă foarte plăcută la Tălmaciu. Era un şef de şantier deosebit, un sas, foarte cult şi extrem de competent. Mai erau o serie de meşteri pe şantier, foarte bine m-am înţeles cu ei. Pentru mine a însemnat foarte mult perioada asta, dar n-a fost foarte uşor, pentru că locuiam într-o comună lângă Tălmaciu, la Boiţa, 4 kilometri, pe care îi făceam pe jos, seara mă duceam înapoi, dar a fost o bună posibilitate de a cunoaşte oameni, de a veni în contact şi cu alte categorii de oameni pe care nu-i ştiam înainte. S-a terminat şantierul în 1953.
Am revenit la Bucureşti, unde, tot datorită lui Mihai Popescu, care devenise inginer-constructor principal la Direcţia Generală a Agriculturii şi se ocupa de investiţiile acestei direcţii, îmi zice: „Ai posibilitatea să devii diriginte de şantier”. „Ce e aia? Eu sunt normator”. „Vii aici la birou şi înveţi. Pe urmă mergi pe un şantier. Unde vrei să mergi?” „La Cluj”, unde era această fată, cu care mai târziu m-am căsătorit – a doua soţie, Lia Wiener.
Am fost trimis la Cluj. Am fost întâi delegat acolo de către Ministerul Agriculturii, ca diriginte de şantier. Eram prima dată într-un asemenea post, eram pe două şantiere pe care le avea această direcţie a Ministerului Agriculturii: pe unul era o magazie şi pe celălalt se puneau bazele Staţiunii Experimentale Horti-Viticole, condusă de aşa-zisul „miciurinist al României”, Rudolf Palocsay, maghiar de origine, horticultor de meserie, care avea nişte realizări în horticultură, îmbinase nişte soiuri de trandafiri, soiuri de gladiole, crease soiuri noi, principala lui creaţie a fost o împerechere între roşie şi ardei, a creat un fel de roşie goală pe dinăuntru, ca ardeiul, cu gust de roşie, cu cantităţi mai mari de vitamina C, pe care le are ardeiul decât roşia. Asta era o găselniţă a lui: dacă puneai seminţele ieşea tot roşie sau ardei, nu acest mixtum compositum.
El era foarte bine tratat de conducerea superioară de stat şi de partid din România, era bine văzut de Gheorghiu-Dej, de Moghioroş, Chişinevschi, Gheorghe Apostol, care a venit o dată la staţiune în vizită. Pe acel teren nu era nimic, era câmp şi a trebuit construită Staţiunea Experimentală Horti-Viticolă, ceea ce am făcut. Ca diriginte, mă ocupam de investiţii. Am stat acolo până în 1960 sau ’61. Prima investiţie care a trebuit făcută a fost o casă de oaspeţi. De ce? Pentru că aşa a vrut domnul Palocsay, că vin oaspeţi străini să vadă realizările lui.
Şef-contabil şi şeful organizaţiei de partid din această staţiune era Irimie Ţiplea. El nu mă vedea cu ochi prea buni. Iniţial fusesem delegat de Ministerul Agriculturii. Direcţia respectivă s-a desfiinţat, prietenul meu a fost arestat pentru diverse nereguli. Ei m-au ţinut în continuare, pentru că ştiam cam tot ce trebuie să se facă acolo. Aveam şi legături prin Ministerul Agriculturii, de care aparţinea această staţiune, şi cu administraţia locală de la Cluj, de care era nevoie pentru autorizaţii de construcţii, dar şi cu întreprinderi de construcţii, Trustul 9 de Construcţii era atunci. În calitatea pe care o aveam, eu supravegheam aceste lucrări şi răspundeam de realizarea lor tehnică şi financiară, semnam situaţii de plată.
Am rămas fără post şi m-au angajat atunci pe post de laborant, ei având nevoie de mine. Eu n-aveam în altă parte alt post. În felul acesta am putut să fiu şi la facultatea de acolo, să dau examen de admitere, însă foarte mult timp îl petreceam şi la Biblioteca Universitară din Cluj, unde ani buni am citit bazele literaturii universale, era şi bibliotecă de împrumut şi puteam împrumuta toţi clasicii francezi, ruşi, germani, Shakespeare tradus în franceză – eu nu ştiu engleză. Am avut această şansă să-mi „mobilez” puţin creierul.
Ţiplea era şef-contabil, eu eram salariat al lor. Nu mă privea cu ochi buni. E adevărat că erau o serie de oameni, români, maghiari, germani (cum era un tânăr inginer, Wagner, foarte drăguţ) cu care aveam relaţii bune, deşi nu participam la preocupările lor ştiinţifice. Îi întrebam de necesităţi. S-a creat acolo o staţiune foarte serioasă, importantă. Am construit o clădire mare pentru laboratoare, serviciul administrativ şi serviciul ştiinţific. Trebuia mobilat. Polocsay mi-a spus: „La Zalău avem o fabrică de mobilă care produce mobilă foarte bună. Du-te dumneata cu Ţiplea să vezi şi să comandaţi mobilă pentru laboratoare şi birouri”.
M-am dus cu Ţiplea acolo, cu maşina instituţiei. Ţiplea, fost activist de partid, zice: „Întâi mergem la sindicate. Am fost aici şi-i ştiu pe cei de acolo”. Când am ajuns la sindicate a scos unul imediat o sticlă de pălincă. Stăteam pe loc, zic: „Trebuie să mergem acolo”. Ţiplea zice: „Du-te dumneata! Eu rămân aici”. Am plecat, mi-am făcut treaba acolo, am dat comanda pentru mobilă. După două-trei ore, cât am stat acolo, am văzut şi fabrica să aleg tipurile de mobilă, Ţiplea era praf făcut. Era un tip solid, mare. „Ce facem?” „Îl luăm să-l ducem acasă, cu şoferul”. L-am cărat în maşină – se făcuse seară – şi l-am dus acasă la Cluj, l-am predat soţiei şi am plecat. A doua zi eram numai „Dinule” – de acolo a început o relaţie cât de cât amicală, se poate spune, deşi nu aveam aceleaşi preocupări.
Locuiam în condiţii destul de precare la un moment dat, stăteam cu chirie în diverse locuinţe prin oraş. La un moment dat, aveam un salariu foarte mic şi am putut să locuiesc chiar în una din clădirile pe care le construisem, dar mai stăteam împreună cu doi-trei salariaţi ai staţiunii în aceeaşi cameră. Era un amic, Mircea Mihăilescu, fost ofiţer, care şi el se ocupa de proiectele de construcţii, dar pe plan judeţean, la Cluj. Fusese şi el trimis de la Bucureşti, funcţionase în cadrul Ministerului Agriculturii şi la Sfatul Popular Regional în calitate de diriginte. Superviza lucrările care se făceau acolo.
Mai eram împreună cu un domn care se ocupa de apicultură, inginerul Verşehora, basarabean am impresia, care era destul de amuzant pentru mine: era vară, el se îmbrăca foarte gros, cu tot felul de jachete de lână, avea o plapumă de lână mare şi se plângea de ce este cald. Îi ziceam să mai lase din ele. Era pasionat de albine, făcea studii în cadrul staţiunii cu anumite culturi, să culeagă albinele polen din florile respective, şi din când în când aducea un ghemotoc de plante, dar cu albine pe ele, şi spunea: „Nu fac nimic albinele. Nu vă speriaţi”.
Mai era un tânăr inginer, Ştefan Wagner, un băiat foarte simpatic, de origine sas, ne înţelegeam foarte bine. Cluj era un centru cultural puternic, mergeam împreună cu Mihăilescu la concerte care se dădeau în clădirea Casei Universitarilor, cu un dirijor foarte cunoscut local şi un tânăr dirijor neamţ, Erich Bergel, care îşi făcea intrarea în lumea muzicală. Mergeam împreună la aceste concerte şi ne întorceam seara pe jos. Clujul e un oraş unde plouă destul de des. Parcurgeam o porţiune care nu era luminată, aproape un kilometru, nu vedeai decât porţiuni unde sclipeau diverse lumini – unde sclipea era apă şi călcam în băltoace.
Condiţiile de locuit erau foarte precare, nu exista un grup sanitar. În camera în care stăteam era o cană şi un lighean, toţi ne spălam acolo, pe rând, şi vărsam apa în alte găleţi după ce ne spălam fiecare. WC-ul era afară, gen sovietic: erau nişte găuri în pământ, construcţia era din scânduri, dar nu era nicio separaţie, nu erau cabine şi – vorba aia – stăteai la closet ţinându-te de mână cumva… Am văzut nişte ilustraţii unde arătau ceva similar în vremea Romei Antice. Mâncam la cantină. Cam acestea erau condiţiile de trai, destul de precare. M-am îmbolnăvit de pojar şi am fost internat rapid în spital, mi s-a dat penicilină, a trecut foarte repede. Aveam în această cameră un post de radio şi ascultam Europa Liberă, BBC mai puţin, unele posturi franceze, cum era Radio Monte Carlo, care dădea ştiri interesante.
În cadrul staţiunii experimentale aveam această preocupare de investiţii, stăteam de vorbă cu diverşi oameni care lucrau acolo. Unul dintre aceşti oameni, care era planificatorul staţiei, fost ofiţer de aviaţie, Marin Nistor, conlucram cumva, fiind în planificare trebuia să ştie despre investiţii, dar ne-am apropiat şi altfel. Întâmplător, am dat peste dosarul lui de Securitate. A fost anchetat şi s-au făcut presiuni asupra lui să dea informaţii despre mine, să devină informator în ce mă priveşte. El a spus: „Nu-mi cereţi asta, nu pot să fac aşa ceva acestui om”. După zeci de ani, când am văzut acest dosar, chiar m-a impresionat.
Un alt domn care lucra acolo era Nicolae Boşcaiu, care lucra drept muncitor necalificat la serele pe care le construiam, împreună cu un alt fost profesor de ştiinţe naturale, maghiar. Lucrau cu mâinile în pământ, împreună cu un inginer Trif. Seara ascultam posturile de radio şi dimineaţa veneam la sere şi comentam ce se spusese la post – ei nu aveau sau nu ascultau radioul – şi comentam aceste evenimente, făceam „momentul politic”, stăteam de vorbă o oră şi ceva.
Peste ani am găsit dosarul lui Boşcaiu. Ştiam că fusese închis la canal, a fost legionar, stătuse cu oameni pe care-i cunoşteam, discutasem cum e la canal. Era un tip deosebit de cult, mai ales în domeniul respectiv, inteligent, îmi făcea plăcere să discut cu el. Or, el raporta la Securitate toate discuţiile pe care le-am avut, inclusiv ce se comenta la posturile de radio. Mă mir că n-am fost arestat cu ocazia asta. Practic, ei erau elemente pasive, eu eram elementul activ, mă mir că nu am fost arestat cu ocazia asta de Securitatea din Cluj.
Am fost arestat mai târziu de Securitatea din Cluj, dar la cerinţa celor din Bucureşti. Nu m-am simţit foarte bine în eul meu când am văzut aceste denunţuri ale lui Boşcariu. Este mort acum. La un moment dat i s-a revăzut dosarul, i s-a reconsiderat situaţia şi a devenit directorul Grădinii Botanice din Cluj – a avut tot felul de relaţii, inclusiv internaţionale. Era, într-adevăr, foarte bine pregătit. Asta voiam să subliniez, cu multă amărăciune, chiar mă ataşasem de Boşcaiu. În fine. Asta e viaţa.
La Cluj m-am înscris din nou la facultate, fiind şi recomandat de instituţie. Decan era un fost asistent de drept roman de la Bucureşti, Vladimir Hanga, care, sigur, m-a recunoscut. Am dat examen la o materie la care nu ştiam nimic, adică la limba rusă, pe care nu o făcusem. Cu ceva timp înainte de examen, era o prietenă a viitoarei mele soţii care era studentă la limba rusă, care m-a învăţat să citesc, să traduc. În fine, era un manual şi trebuia să-mi aleg o lecţie din manual, am ales una mai uşoară, „naşa rodina” (patria noastră). Am învăţat-o pe dinafară de citit şi de tradus. Dar gramatica? „Ca-n româneşte”, zice. (…) Mi-a dat cinci, am intrat. (…) La mijlocul anului II, dădusem nişte examene, m-a chemat decanul, Hanga. Zice: „Dragă, îmi pare rău să-ţi spun, dar trebuie să te exmatriculez”. „De ce?” „A venit un denunţ de la Bucureşti. N-am ce să fac”. „Bine, am înţeles”. M-a exmatriculat. Am terminat facultatea după asta. Am început în ’47 şi am terminat în ’73… (…)
(va urma)
