În interviul de faţă veţi face cunoştinţă cu un câmpinean talentat, care a pătruns de un an de zile în breasla artiştilor locali. Gabriel Valeriu Dima a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” de la Sibiu, a lucrat ca vânător de munte cu grad de ofiţer, apoi a activat în cadrul Şcolii de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina, de unde a şi ieşit la pensie.
După 29 de ani de militărie s-a reîntors la pasiunea sa de o viaţă, pictura, dovedind în acest fel că niciodată nu este prea târziu să faci ceva, atâta timp cât îţi doreşti cu adevărat.
– Care este povestea d-voastră? Cum v-aţi descoperit talentul?
– În copilărie desenam şi pictam fără să fiu pus de către cineva anume şi am avut profesori care mi-au dat curaj. Îmi aduc aminte de profesorul Delaport, care m-a încurajat să „mâzgălesc” în continuare şi chiar am avut câteva lucrări în expoziţiile de atunci. Cât despre pasiunea mea, trebuie să spun că a fost ceva lăuntric, un pic de talent înnăscut. N-am mai pictat cam de prin liceu, din 1987, până acum un an de zile, când Amalia Suruceanu m-a convertit, mi-a reamintit despre acest talent al meu.
– Cum s-a întâmplat?
– Într-adevăr, a fost o întâmplare! Am surprins-o pe Amalia când îşi strângea o expoziţie. Mi-a plăcut stilul ei de a picta, am aflat că lucra în cuţit (o tehnică în pictură). Eu nu lucrasem niciodată astfel, folosisem doar pensula şi nu pictasem niciodată în ulei, iar ea m-a încurajat să trec la pictură, spunându-mi că nu este greu deloc. Este foarte adevărat că îţi trebuie şi puţin talent şi imaginaţie. Dacă mai ai şi dorinţa de a termina ceea ce ai început, este cu atât mai bine. Pictura în ulei permite refacerea greşelilor foarte uşor. Dacă nu îţi place ceva, în 48 de ore poţi corecta, iar acest lucru este un factor pozitiv pentru orice pictor. Mie, personal, îmi place foarte mult!
– La ce expoziţii aţi participat?
– La cele două expoziţii de grup: cea organizată de UAP anul acesta la Casa de Cultură „Geo Bogza” şi la „Sărbătoarea celor două Iulii” de la Castelul Hasdeu. Deocamdată atât.
– Ce spun lucrările personale despre d-voastră?
– Culorile pe care le folosesc, temele şi ideile pe care le am atunci când mă aşez în faţa şevaletului sunt cele prin care încerc să arăt că îmi doresc să rămân un spirit tânăr şi vreau să-i încurajez şi pe alţii să simtă la fel. Aş vrea ca oamenii să aibă mai mult curaj şi încredere în valoarea lor, fără să se bazeze atât de mult pe o confirmare din partea celorlaţi. Eu am îmbrăţişat nişte vorbe înţelepte pe care le-am auzit cândva: „Eu nu îmbătrânesc, mie îmi creşte valoarea!”
– Care credeţi că este rolul picturii?
– Să hrănească sufletul.
– Aveţi un stil preferat?
– Nu aş putea spune. Sunt într-o perioadă de căutări. Căutând un stil anume încerc, în acelaşi timp, să abordez mai multe tehnici şi abia peste câţiva ani se vor vedea rezultatele.
– Ce vă inspiră?
– Mie întotdeauna mi-a plăcut natura. Lucrările pe care le-am realizat până acum sunt, în mare parte, închinate naturii.
– Vedeţi în arta fotografică un adversar?
– Programele pentru computer existente acum pot schimba realitatea foarte mult, în absolut orice direcţie, incluzând fotografia. Şi nu mă refer numai la înălţime şi lăţime, mă refer şi la coloristică, şi la aspectele care pot fi decupate şi colate, şi la multe alte lucruri la care altădată nici nu ne trecea prin minte că putem ajunge. Fotografia este fără îndoială o artă, în care tehnica face diferenţa; ea poate fi privită şi ca adversar, dar acesta este un lucru bun, pentru că ne determină să lucrăm mai mult pentru a-l depăşi.
– Cât de importantă este starea de spirit în momentul în care realizaţi un tablou?
– Foarte importantă. Foarte rar mi se întâmplă să pictez la comandă. Cele mai bune lucrări am reuşit să le fac noaptea, când nu aveam somn. Atunci mâna merge mult mai repede. Mă trezesc cu o anumită idee şi imediat o şi transpun pe pânză. Şi au ieşit lucrări, zic eu, destul de frumoase!
– De cât timp aveţi nevoie pentru realizarea unui tablou?
– Dacă mă răzgândesc asupra temei, de foarte mult timp, dacă nu mă răzgândesc, pot realiza un tablou, pe o pânză de un sfert de metru pătrat, în aproximativ 30 de minute.
– Vi se întâmplă să vedeţi o idee cu ochii minţii şi s-o abandonaţi?
– Da, foarte des… Sunt o grămadă de factori care concură la acest abandon. Dacă toţi oamenii cu idei frumoase ar fi liberi de constrângeri, de presiunea pe care o pune traiul de zi cu zi asupra lor, cred că lumea ar arăta altfel. Viaţa agitată din România ne pune numai oprelişti şi este foarte greu să-ţi vezi ideile duse la capăt.
– Ce anume face diferenţa dintre un amator şi un profesionist?
– Diferenţa mare este dată de studiile pe care ambele părţi le-au efectuat în pregătirea personală.
– Aveţi o culoare preferată?
– Îndrăznesc să spun că verdele ar fi culoarea preferată. Se pare că şi zodia mea o acceptă. Eu sunt Capricorn, iar cei din această zodie o apreciază mult. Am căutat foarte mult această culoare, îndeosebi în natură, iar într-o lucrare am remarcat că este bine să fie şi un pic de verde.
– Ce înseamnă să fii pictor amator în Câmpina? Mă refer la oportunităţile pe care le oferă oraşul, dacă ele există…
– Oportunităţile sunt aproape egale cu zero. Amalia Suruceanu este cea care s-a zbătut foarte mult pe plan local. A încercat prin Uniunea Artiştilor Plastici din Câmpina, al cărei membru sunt şi eu, să realizeze ceva. Sper să ducem la capăt proiectele pe care le avem. Amalia este cea care depune foarte mult efort, fizic, psihic şi material şi îşi dedică timp pentru toate aceste proiecte. Nu pot decât să mă bucur că am întâlnit-o şi că îi pot fi de ajutor.
Andreea Ştefan
