FILE DE CRONICĂ. Urme ale unor umbre

II. Amintirile domnului Tican

L-am cunoscut pe domnul Tican prin anii ’90, când era pensionar şi am rămas impresionat de personalitatea domniei sale. Avea distincţia unui lord englez. Era înalt, avea trăsături frumoase şi un minunat dar de povestitor. Fusese inginer agronom la marile plantaţii de meri de la Băicoi şi de pe Voila. În convorbirile noastre a evocat multe întâmplări care l-au pus în legătură cu personalităţi ale culturii şi istoriei româneşti. Pentru ca ele să nu se piardă, am să redau câteva în rândurile care urmează. 

Domnul Tican era originar din Argeş, unde avea o familie numeroasă. În această familie îl întâlnim şi pe vărul său, pe nedrept uitatul scriitor Mihai Tican – Rumano (1893 – 1967).   

La vârsta de 11 ani, Mihai Tican-Rumano fuge de acasă, se îmbarcă clandestin pe un vapor, rămâne într-o escală a vasului în Italia, trece în Africa străbătând arida Somalie, ajunge la Tanger în Maroc, de unde trece în Spania. A călătorit toată viaţa prin cele două Americi, din Patagonia până în Canada, a navigat prin mările sudului, a ajuns prin Mexic, Etiopia, Madagascar, Australia şi în Insulele Canare. A scris mult, 40 de volume cu povestiri despre ţinuturile pe care le-a străbătut, cu aventurile pe care le-a trăit la vânătoare în Africa. Câteva titluri: „Misterele continentul negru”, „Dansul canibalilor”, „Pierduţi printre fiare”, „Omul maimuţă şi femeile lui”, „În inima pădurii virgine”, „Lacul cu elefanţi”, „Monştrii apelor”, dar şi cărţi în care prezintă ţări îndepărtate: „Spania”, „Argentina”, „Abisinia”. Majoritatea operelor sale au rămas necunoscute cititorilor români până în zilele noastre. În Abisinia s-a împrietenit cu Împăratul Haile Selassie, cu care a mers la vânătoare. Pentru succesul cărţii în care a descris Etiopia, care atunci se numea Abisinia, împăratul l-a decorat cu ordinul de aur „Steaua Etiopiei”. 

Mihai Tican a fost şi un mare colecţionar. Trofeele cinegetice şi alte colecţii etnografice le-a dăruit muzeului condus de Grigore Antipa şi unui liceu bucureştean. Îl pasiona pictura românească, reuşind să strângă o importantă colecţie cu pânze de la marii pictori din perioada interbelică. Colecţia de tablouri a fost donată satului natal Berevoieşti, unde scriitorul a fondat un muzeu. S-a bucurat de preţuirea scriitorilor români contemporani cu el, primind elogii de la Mihail Sadoveanu, Panait Istrati şi Liviu Rebreanu. Marele scriitor spaniol Miguel de Unamuno  i-a scris prefaţa cărţii despre Spania, făcându-i şi o dedicaţie: „Fie-ţi soarele vatră,/ fie-ţi pământul pat/ şi marea drept hotar”.

Domnul inginer Tican îmi povestea despre vărul său că în anii dictaturii comuniste a fost urmărit şi hărţuit de securitate pentru perioada petrecută în Spania. În 1964, în România a venit în vizită împăratul Haile Selassie, prima vizită a unui cap încoronat în România comunistă. Ajuns în capitală, împăratul a vrut să-şi revadă prietenul din tinereţe. Securitatea, trimisă de Gheorghiu Dej, l-a prezentat împăratului, care l-a primit cu multă căldură. Din păcate, era prea târziu pentru el, fiind foarte bolnav. 

Putem să spunem că a avut totuşi noroc, deoarece alţi mari scriitori din perioada interbelică – Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, I.D. Sârbu – au făcut ani grei de închisoare distrugându-şi sănătatea, iar Constantin Gane (autorul monumentalei istorii „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”) a murit la Aiud. 

Domnul inginer Tican avea rude apropiate şi în satul Elisabetei Rizea, eroina din Nucşoara, cea care ani de zile i-a ajutat pe partizanii din munţii Făgăraş, fraţii Arnăuţoiu şi colonelul Gh. Arsenescu. De la familia sa, dl. Tican cunoştea o întâmplare cu partizanii din munţi, despre care nu s-a relatat până acum. Părinţii fraţilor Arnăuţoiu erau învăţători în satul împânzit de oamenii securităţii, care încercau să găsească ascunzătoarea partizanilor din munţi şi să le taie legăturile cu sătenii care îi aprovizionau. 

Iată ce povesteşte dl. Tican:  „Într-o seară, târziu, Toma şi Petre Arnăuţoiu, cu micul lor grup de partizani, au coborât în sat şi prima dată au trecut pe la casa părintească.

– Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată. Am venit să vă vedem. Nu rămânem la voi, ca să nu aveţi necazuri. O să dormim la şcoală. 

Acolo au poposit peste noapte şi sătenii, între care şi acum celebra Elisabeta Rizea, le-au dus provizii. Spre dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, de la şcoală au început să se audă împuşcături şi rafale de mitralieră. Părinţii lor au deschis fereastra, au aprins lumânări pentru sufletele copiilor lor pe care îi credeau morţi şi au început să se roage. La prima oră a dimineţii, când răsărea soarele, bătrânii învăţători aveau să vadă o scenă incredibilă. Nu se mai auzea nicio împuşcătură, dar de la fereastră i-au văzut pe cei doi fraţi şi pe camarazii lor urcând liniştiţi pe o potecă spre munte, iar soldaţii din trupele de intervenţie ai securităţii, întorşi cu spatele, se prefăceau că nu-i observă”. 

Domnul inginer Tican, care făcuse războiul pe frontul de răsărit, ca şi Toma Arnăuţoiu şi colonelul Arsenescu, mi-a explicat că asemenea momente se petreceau şi pe front, în timpul unor ciocniri din linia întâia, când combatanţii din ambele tabere încetau să mai tragă şi uneori chiar fraternizau cu adversarul. Probabil că şi soldaţii din acele batalioane de intervenţie, ţărani simpli plecaţi din sărăcia satelor lor, aveau în secret o admiraţie pentru eroii din munţi. 

Din familia stimabilului inginer Tican mai făcea parte un alt personaj de excepţie, celebrul acum scriitor, filozof şi adversar înverşunat al regimului comunist, Petre Ţuţea.

Petre Ţuţea, care a lăsat puţine scrieri, era un fel de Socrate, ale cărui pilde şi butade au circulat ani de zile prin tot Bucureştiul. Una dintre ele, celebră, se referea la perioada lui din tinereţe: „ Am fost în tinereţe de stânga din generozitate. Pentru că vorba ceea:  dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stânga şi nu eşti conservator, eşti cretin”. După 30 de ani, ca şi C-tin Noica, cu care era prieten, ca şi Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Barbu, dr. Paulescu (cel care trebuia să ia Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei), Petre Ţuţea a fost până la moarte un om cu ferme convingeri de dreapta, oponent al FSN-ului şi al lui Ion Iliescu. 

Povestea care urmează n-a spus-o nici măcar celor mai apropiaţi discipoli, deoarece o considera nepotrivită pentru reputaţia sa; a împărtăşit-o însă celor din familie. De la dl. inginer Tican o redau, aşa cum am auzit-o. Petre Ţuţea era închis în grozava temniţă de la Aiud, unde într-o vreme a avut coleg de celulă şi pe cunoscutul scriitor şi istoric Constantin Gane. Scriitorul, care descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, era nepotul junimistului Nicu Gane, nuvelist apreciat la vremea lui şi om politic conservator, primar al Iaşiului. Constantin Gane, care nu a făcut politică niciodată, întemniţat pe nedrept, ca şi alţi mulţi cărturari români, grav bolnav datorită acelui regim de exterminare, a murit la Aiud. Petre Ţuţea, tânăr şi voinic, cu statura unui atlet, a rezistat şi îşi încuraja tot timpul camarazii din celula supraaglomerată. Regulile închisorii erau foarte severe. Sculaţi de la ora 5, deţinuţii trebuiau să rămână toată ziua în picioare şi să nu vorbească între ei. Pentru Ţuţea, din care vorbele ţâşneau ca apa dintr-un izvor, în şuvoi, această interdicţie era imposibil de respectat. Zilnic ţinea prelegeri, îşi încuraja tovarăşii de suferinţă, le ridica moralul. Gardienii îl supravegheau prin vizeta tăiată în uşa celulei  şi raportau ofiţerului politic, care în închisoare avea putere mai mare chiar decât comandantul, că Ţuţea nu respectă regula tăcerii şi vorbeşte întruna. Acesta a găsit rapid o soluţie ca să scape de Petre Ţuţea. A ordonat să fe scos din sectorul deţinuţilor politici şi mutat în sectorul deţinuţilor de drept comun, în celula unde erau întemniţaţi cei mai fioroşi criminali. Pe vremea aceea nu se mai aplica pentru delictele de drept comun pedeapsa cu moartea, iar cei mai nemernici criminali, dacă ieşeau la muncă, puteau fi chiar eliberaţi după 25 de ani de temniţă grea. Raţionamentul ofiţerului politic era simplu: Petre Ţuţea, cu discursurile lui de filozof creştin, o să-i streseze pe bandiţii din celulă, între care deseori izbucneau conflicte violente soldate chiar cu crime. Având maximum de pedeapsă, aceştia nu mai riscau nimic pentru un omor în plus. Ofiţerul politic aştepta aşadar de la aceştia să-l lichideze pe Ţuţea şi să-l scape pe el de probleme. 

În închisorile de atunci şi cred că şi acum exista o regulă: cel mai puternic şi fioros dintre deţinuţi era numit de administraţia închisorii şef de dormitor şi prin teroare trebuia să-i ţină în frâu pe acei indivizi periculoşi, spaima închisorilor. În celula în care a fost trimis Ţuţea era instituit un fel de protocol de primire: atunci când venea un nou deţinut, şeful dormitorului îl chestiona şi îi dădea de îndeplinit o serie de corvezi. Petre Ţuţea nu a povestit ce întrebări i-a pus acest veritabil călău, însă după câteva minute de convorbire cu el, rezultatul a fost uluitor. 

 – Cutare, te muţi din patul de lângă fereastră şi îl laşi acolo pe domn profesor. Cutare, când vine rândul domnului profesor să care tineta (hârdăul care înlocuia toaleta), îi iei locul. Cutare, când vin pachetele cu alimente (hoţii care munceau aveau dreptul să primească lunar de la familie un pachet cu alimente, lucru interzis pentru deţinuţii politici), prima porţie când faceţi împărţeala i-o daţi domnului profesor. 

Incredibila scenă s-a încheiat apoteotic: – Mă, fiţi atenţi, mă! Să nu îndrăzniţi să-l supăraţi cu ceva pe domnul profesor, nici măcar cu un cuvânt! Fiţi atenţi, ăsta-i om să conducă o ţară!

De neimaginat cum o brută ca acest criminal şi-a dat seama de de valoarea morală a profesorului, pe care ofiţerul politic îl condamnase într-un fel, prin această mutare, la moarte. 

De fapt, Petre Ţuţea a fost doar unul dintr-o legiune de cărturari, ofiţeri de seamă ai armatei române, ziarişti, politicieni integri pe care regimul comunist nu i-a executat, dar i-a exterminat prin regimul barbar din închisorile şi lagărele de atunci. 

În continuare, lucrurile au luat o turnură amuzantă. Gardienii raportau mereu ofiţerului politic că Ţuţea se umflă. În închisoare acesta era un semn prevestitor de moarte, datorat înfometării. În realitate, el nu se umfla, ci se îngrăşa de trai bun. Când şi-au dat seama că speranţa lor ca Ţuţea să dispară nu s-a realizat, l-au dus înapoi în sectorul deţinuţilor politici. De acolo ne-a rămas un mesaj adresat tovarăşilor de suferinţă: „Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste poporului român, ci poporul român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

De precizat că la eliberarea din arest sau din închisoare, deţinuţii politici erau obligaţi să semneze un angajament potrivit căruia nu vor relata nimănui întâmplări din timpul anchetelor sau al detenţiei. Astfel, multe mărturii pe care martirii închisorilor comuniste nu le-au împărtăşit decât celor foarte apropiaţi s-au pierdut pentru totdeauna. Poveştile relatate de inginerul Tican fac parte din ceea ce se numeşte istorie orală şi au fost culese de acesta de la familia lui.

Alin CIUPALĂ