Plimbându-ne cititorii pe strada principală (pe vremea aceea şoseaua naţională Bucureşti – Braşov care străbătea oraşul prin centru), am ajuns la conacul boieresc al familiei Zipzer. Prin anii ’60, aici a murit soţia proprietarului, care curăţindu-şi rochiile cu neofalină (un produs al rafinăriei care se evapora aproape instantaneu), prin frecare a provocat un incendiu care i-a fost fatal. Ulterior, în clădirea naţionalizată a fost instalată administraţia spitalului, care era în vecinătate. Clădirea fostelor asigurări sociale fusese înălţată cu un etaj şi în partea de sus funcţiona acum spitalul oraşului. Peste drum de spital, pe străduţa care ducea la Judecătorie, se aflau atelierele intreprinderii de gospodărie orăşenească, care ocupa un teren vast (unde se află actualul supermarket Penny). Urma vila fostului primar Ştefănescu Brânză, o clădire cu o deosebită arhitectură în stil neoromânesc (casa cu ceas). Pe aceeaşi parte a străzii principale se mai afla încă o clădire în acelaşi stil, care există şi în prezent. Urma una din vechile case care aminteau de târgul Câmpinei, o clădire încadrată pe trei laturi de prispă, în care era instalată o mică unitate militară (nu ştiu ce rost avea în mijlocul oraşului). Mai târziu aceasta a fost locuită de familia Antonescu, tată şi fiu, intelectuali cu vaste cunoştinţe, care aveau o bibliotecă în care puteai găsi multe cărţi interzise de cenzura de pe vremuri, pe care aceştia nu s-au îndurat să le distrugă. E greu pentru cititorul de azi al ziarului nostru să-şi imagineze că până şi o mare parte din operele lui Eminescu erau atunci interzise de cenzură.
Urma o clădire în stil cubist, specific perioadei interbelice (Câmpina mai păstrează încă vile remarcabile în acest stil), a dentistului Procsi. La etaj locuia primul secretar al raionului Câmpina, tovarăşul Rusan, un ardelean destul de cumsecade. Dimineaţa, când pleca pe jos spre sediul primăriei (pe lângă funcţia de prim secretar o avea şi pe aceea de primar), îl aşteptau pe trotuar mai mulţi cetăţeni care aveau de rezovat probleme cu primăria şi care obţineau greu audienţă. Îi lua pe toţi după dânsul şi cu această escortă intra cu ei în primărie, ascultându-le doleanţele. Nu ştiu cât rezolva dintre ele, dar mi se pare şi acum un gest democratic pe care mulţi dintre demnitarii actuali nu-l mai practică.
 |
| Şcoala 1 de Băieţi şi Primăria |
Mai departe era unul din vechile restaurante ale oraşului – „Valea Prahovei”, cu cramă la subsol, un salon mare în interior şi o grădină de vară unde cânta mereu o orchestră. La etaj erau mai multe garsoniere care aveau spre stradă balcoane cu balustrade din fier forjat frumos lucrate. Era o clădire care n-ar fi trebuit demolată, deoarece păstra ceva din farmecul vechiului oraş. Câţiva paşi mai departe, după două case modeste, urma una închisă cu geamlâcuri, care se spunea că fusese locuită de poetul Ion Heliade Rădulescu, care venea la băi la Câmpina (ulterior şi-a făcut casă pe Câmpiniţa). Pe hotar cu grădina acestei case se afla noua librărie Crăciun. Era pe locul unde Ion Crăciun, mocan din Ardeal, amenajase într-o mică baracă o librărie – papetărie pentru elevi. Pe locul vechii prăvălii, fiicele lui, Maria, Irina şi Olimpia, au amenajat o librărie modernă, în care aduceau toate noutăţile apărute în Bucureşti şi la Paris. Dacă un client comanda o carte apărută într-o editură pariziană, în câteva zile o putea cumpăra de la librăria domnişoarelor Crăciun.
 |
| Librăria Craciun, sfârşit de sec. XIX |
Strada se intersecta cu actuala Calea Doftanei. Pe colţ fusese ridicată Şcoala nr. 1 de Băieţi numită de câmpineni Şcoala lui Scripcă, după numele destoinicului învăţător Anastasie Scripcă, un director cu multe iniţiative. Şcoala avea şi o secţie pentru adulţi, un muzeu, iar în curte o frumoasă troiţă din lemn sculptată de Nicolae Goage. Aici era adăpostită şi biblioteca donată oraşului de savantul dr. C. I. Istrati şi de alţi câmpineni care sprijineau activităţile culturale locale. Eram elev în 1947, când doamnele învăţătoare şi directorul Răvoianu (arestat puţin mai târziu, a făcut mult timp închisoare ca deţinut politic) au trebuit să epureze biblioteca. Două vagoane de cărţi au ajuns atunci în Gara Câmpiniţa şi au fost trimise ca maculatură la o fabrică de hârtie. Pe colţ (pe unde este acum BRD) se mai afla un părculeţ care avea în centru bustul lui Nicolae Grigorescu aşezat pe un soclu mozaicat. În acest părculeţ, nu ştiu din ce raţiuni, era şi mormântul unui soldat sovietic, marcat cu o stea roşie. (Bustul lui Grigorescu a revenit acum câţiva ani pe locul unde era părculeţul amintit).
 |
| Şcoala nr. 1 de Băieţi |
Traversând strada şi pornind de lângă actuala policlinică, găsim nişte clădiri dărăpănate cu locuinţe în spate şi ateliere la stradă. Aici era singurul atelier de vulcanizare din oraş, proprietatea unui meseriaş german, domnul Helvig (Câmpina în anii ’50 avea încă o numeroasă populaţie germană). La el mergeam noi, copiii, să ne vulcanizeze o minge ca cauciuc cu care jucam fotbal, care ajunsese cu timpul să aibă petic lângă petic. Dacă trecem de străduţa care duce acum la intrarea spitalului, găsim pe colţ o clădire cu etaj în care era policlinica, care din lipsă de spaţiu în sediul central, instalase aici, la parter, mai multe cabinete între care şi cel dermato. Aici se remarca d-na dr. Dascalopol, atât prin calităţile ei profesionale, dar mai mult prin comportamentul lipsit de orice pudoare faţă de tinerii care ajungeau la ea cu anumite probleme.
Foarte interesant că la etaj funcţiona aici în anii ’60 un club de bridge condus de doi domni distinşi, avocatul Bebe Dumitriu şi stomatologul Dinu Gheorghiu, nepotul vestitului primar Victor Rădulescu (pe care o să-l evocăm pe larg în alt episod). Dinu Gheorghiu a rămas în istoria oraşului printr-o poveste de dragoste şi un mare scandal provocat de aceasta, dar mai ales prin eleganţa manierelor şi umorul său. Este greu pentru cititorul nostru de azi să înţeleagă pe deplin ce însemna în anii aceia de proletcultism să ai în oraş un club elitist, care amintea de rafinata civilizaţie burgheză.
Ce impresiona pe segmentul acesta de stradă era o clădire monumentală, cu o arhitectură în stil neoclasic, numită Agneta. La parter era un magazin de coloniale (lămâi, măsline, mirodenii şi alte produse importate din ţările calde) şi farmacia d-nei Ştefănescu, născută Cofaru. Tatăl ei, negustor, avea o vilă pe Câmpiniţa şi concesionase de la Primărie Lacul Bisericii şi Lacul Curiacul, de unde scotea peşte, pentru care amenajase şi o gheţărie. Iarna se tăiau blocuri cubice din gheaţa lacurilor, care se păstrau într-un beci acoperit cu stuf. Soţul d-nei farmaciste, avocatul Călin Ştefănescu, împreună cu prietenii săi, d-nii Fenechiu, Pop şi alţi câţiva, se întâlneau într-o tutungerie, comentau ştirile de la Europa Liberă şi se amuzau cu bancuri pe seama ocupanţilor sovietici. Denunţaţi de un informator, au făcut ani grei de închisoare pentru acest simplu amuzament. La etaj erau apartamente unde locuia, între alţii, alt german, dl. Bubi Kril, proprietarul fabricii de cherestea de pe malul Lacului Bisericii care, închisă şi ruinată, mai există şi azi.
Urma iarăşi o casă în stil bătrânesc, cu demisol şi parter înalt, care aparţinea familiei Son. Casa avea teren mult şi acolo fuseseră instalate birourile şi garajele Combinatul de industrie locală „23 August” (avea secţii prin tot oraşul, fabrici de mobilă, de cărămidă, de teracotă, de var, mori). Descendenta familiei Son, Viorica, rămasă orfană de mică, şi-a câştigat greu existenţa de văduvă cu trei copii mici, făcând ani şi ani de zile curăţenie prin toate magazinele de pe strada principală. Umbla cu copiii după ea, spăla vitrinele, ştergea praful şi nefiind salariată se mulţumea cu puţinii bani primiţi de la gestionarii acelor magazine.
În urma cutremurului din 1977, birourile spitalului s-au mutat în vila Duşescu, o vilă albă, cu grădină mare, unde prin anii ’60 se amenajase şi cinematograful de vară al oraşului, unde era o plăcere să mergi vara, când se întuneca şi să vizionezi filmele în aer liber.
 |
| Vila Duşescu |
Tot la cutremurul din 1977 a fost avariată şi clădirea monumentală în care se afla Tipografia Gheorghiu. Îmi amintesc când eram elev, în clasele primare, mergeam în prăvălia pe care şi-o amenajase la stradă, unde un bătrân aproape orb ne vindea peniţe, maculatoare, blocuri de desen. Îmi apare în faţa ochilor un tip venerabil, cu barbă albă, care mai mult prin pipăit căuta în sertare marfa cerută de noi. Tipografia a funcţionat multă vreme. De la stradă, pe şine înguste de vagonet, hârtia era dusă la tipografie. În această tipografie, Geo Bogza şi poetul câmpinean Al. Tudor – Miu au scos una din primele reviste ale avangardei româneşti – „Urmuz”, cu colaborarea poeţilor avangardişti din Bucureşti şi a pictorilor Marcel Iancu şi Victor Brauner.
Lipite de Tipografia Gheorghiu erau Studioul Foto şi apartamentele familiei fotografului Gogu Olteanu. Tatăl acestuia, Ştefan Olteanu, a avut şansa să se îmbogăţească într-o perioadă vitregă pentru oraşul nostru, când între 1916 – 1918 zona petroliferă Prahova era ocupată de armata germană. Meticuloşi, nemţii de comandatura oraşului, au emis pentru câmpineni şi toate comunele de pe valea superioară a Prahovei, un act de identitate pe care scria în germană „Passport” şi care avea şi fotografia persoanei respective. Românii trebuiau să aibă paşaport deoarece partea aceasta de ţară urma să fie anexată la Austro-Ungaria.
 |
| În partea dreaptă, primul studio foto Ştefan Olteanu |
Câmpinenii dintr-un orăşel mic, cum era urbea noastră atunci, când toată lumea cunoştea pe toată lumea, bârfeau mult (ca şi acum). Rău-voitorii spuneau că frumoasa soţie a lui Ştefan Olteanu intrase în graţiile comandantului german şi primise pentru soţul ei monopolul de a face fotografii pentru noul act de identitate. Atelierul lor era o mică baracă de scânduri, pe unde se găseşte astăzi parcul cu statuia soldatului. Cu banii adunaţi, Ştefan Olteanu a ridicat o casă foarte elegantă, cu un studio foto modern la parter şi cu apartamente la etaj, care se deschideau în nişte balcoane mărginite de balustrade lucrate manual din fier forjat, adevărate opere de artă. Acolo era instalată firma şi o reclamă pentru filmele Agfa, importate din Germania. Fiul acestuia, Gogu Olteanu, a rămas multă vreme singurul fotograf al oraşului. Era un domn foarte prezentabil şi de o amabilitate deosebită; îşi primea clienţii într-un birou lambrisat în lemn de nuc şi stejar şi după aceea trecea în spate, unde avea un studio cu mai multe decoruri, reflectoare puternice şi geamuri mate care filtrau lumina naturală. Toate fotografiile pentru nuntă, pentru serbările şcolare şi pentru alte festivităţi s-e făceau în studiourile Olteanu. Acesta a editat şi numeroase ilustrate cu Câmpina veche, între care se remarcă vederile făcute în 1940, cu imagini de la devastatorul cutremur din 10 noiembrie.
Lângă o clădire modernă şi elegantă, era o căsuţă mică, unde pe ascuns, ghicitoarea oraşului primea cucoanele care veneau să-şi afle viitorul în ceştile de cafea. Pe colţ, în casa d-lui Pop, care atunci era în închisoare, se instalase Procuratura oraşului. În curte fusese construit un corp de gardă unde erau cazaţi soldaţii din trupele MAI, care trebuiau să păzească acest important obiectiv al puterii comuniste.
Alin CIUPALĂ
Aici primele părţi:
