Îmi propun să răspund la întrebarea: de ce România NU este o democraţie? Orice persoană oficială veţi întreba, va enumera tot felul de instituţii care ar arăta că suntem o democraţie europeană în regulă. Avem multipartitism, libertate, vot universal, regim parlamentar, presă liberă, asociaţii civile, justiţie independentă etc. Fals. Democraţia nu înseamnă instituţii, ci valori. Or, aceste valori lipsesc aproape cu desăvîrşire după două decenii de falsă democratizare. Cultivă partidele noastre, în viaţa lor internă şi în relaţiile politice cu celelalte, valori democratice? Mai degrabă ele au o structură feudală, în care şeful are putere absolută. În care se împart hălci de putere, favoruri, vasalilor. Cât despre binele public (care ar trebui să fie scopul final al relaţiilor inter-partinice, între putere şi opoziţie), el nu este nici măcar invocat, într-o luptă politică avînd ca singur scop anihilarea adversarului. Cultivă presa noastră valori democratice? Ea însăşi are o structură piramidal moguloidă, nici vorbă despre libertatea de conştiinţă a jurnalistului. Manipularea, dezinformarea bine meremetisită sau minciuna sfruntată sunt folosite seară de seară în presa electronică şi zi de zi în presa scrisă. Ultima grijă a presei este informarea corectă.
Or, în lipsa acestei valori fundamentale, nu este posibilă democraţia, văzută ca alegere în cunoştinţă de cauză. Este Justiţia o apărătoare a democraţiei? Populaţia o percepe ca pe o apărătoare a infractorilor şi a marilor corupţi. Mulţi oameni ai justiţiei par preocupaţi doar de propriile privilegii (e cuvîntul cheie pentru toţi cei care deţin o formă de putere în România), decît de a împărţi dreptatea. Recenta idee halucinantă de a deveni demnitari publici este doar o picătură dintr-un ocean de nesimţire anti-democratică. Sunt organele de ordine ale statului democratice? Printre cele mai mîncate de cancerul corupţiei, nu poate fi vorba de democraţie nici în cazul lor. Apără societatea civilă democraţia? În foarte mică măsură. Majoritatea aşa zişilor „reprezentanţi ai societăţii civile” nu fac altceva decît jocuri politice, de carieră sau financiare. Cu atît mai mult respect merită cei puţini – şi mult mai discreţi – care chiar lucrează în aceste direcţii şi fac treabă bună, în interesul oamenilor. Sunt sindicatele expresii ale democraţiei? Nu am văzut pînă acum un lider de sindicat sărac. Este administraţia publică – locală şi centrală – democratică? În măsura în care NU respectă cetăţeanul, nu este. Nici o instituţie publică din România nu are respectul cuvenit pentru cetăţean, de la guvern la primarul din sat, de la furnizorii de servicii la vînzătorul de la supermarket sau butic. În primul rînd, nici o instituţie publică nu consideră că timpul cetăţeanului trebuie respectat (respectul celuilalt este principala „instituţie democratică”, foarte greu de găsit în România). Te duci la poştă să ridici un colet şi trebuie să stai o oră la coadă. În esenţă, asta e un deficit de democraţie. Dai un bacalaureat bazat pe copiat, guvernul numeşte după criterii străine de competenţă şi legate doar de fidelitatea partinică, cîţi realizează că astea sunt, în primă instanţă, atentate la democraţie? Adică la meritocraţie. Atît de des este invocată democraţia pentru a justifica tot ce nu merge în societatea noastră disfuncţională, încît a ajuns să fie considerată drept principala vinovată de marasm. Sondajele arată că principalele instituţii democratice au în rîndul populaţiei o cifră de încredere ridicol de mică. Asta ne duce la întrebarea cea mai dureroasă: dar populaţia, are o gîndire democratică? Cine să o educe? Se vede din enumerarea de mai sus, nu are cine. Din punctul meu de vedere, criza economică este o păpădie sărmană faţă de marele pericol pe care îl reprezintă această lipsă de valori a unui neam blestemat de soartă.
