Editorial

ANATOMIA UNEI IDEI
   
Rareori am văzut o asemenea reacţie mai vehement unanimă, dincolo de orientarea politică, întru combaterea unei idei aruncate în spaţiul public, precum faţă de intenţia parlamentarului Victor Socaciu de a propune dublarea filmelor. Practic, toată lumea a fost împotrivă şi cam toate argumentele au fost spuse. De aceea voi lua acest incident ca pretext pentru analiza unui anume mod de gîndire. Se pare că politicienii noştri nutresc ferma convingere că, în clipa în care au primit insigna de parlamentar, primesc şi o anvergură intelectuală de „ales”. Devin omniştiutori. Capătă o infaibilitate papală. Pot decide în orice domeniu. Să presupunem că dl. VS (talentat folkist şi atît) s-a trezit într-o bună dimineaţă cu ideea (cam de tip „să avem şi noi faliţii noştri”, după părerea mea… dacă francezii au dublaj, de ce să nu avem şi noi?) de a propune un astfel de proiect de lege. Dreptul său… Ce ar fi trebuit să facă? Să caute a se consulta cu diverşi specialişti: psihologi, oameni de la UNITER şi UCIN, pedagogi, lingvişti, profesori (care să-l atenţioneze asupra bombei analfabetismului care pîndeşte societatea românească), traducători, scriitori, antropologi, actori şamd. Să facă un dosar serios al problemei, şi numai după aceea să propună proiectul.

Numai că o astfel de procedură este străină parlamentarilor noştri, ei se consultă doar cu tovarăşii de afaceri. Aşa se explică mulţimea de legi pur şi simplu proaste care ies din minţile lor, pentru că un vot introdus în urnă nu te face deloc mai cult, mai inteligent, mai competent. Niciodată nu s-a discutat serios despre consilierii parlamentarilor. Aroganţa enciclopedismului îi caracterizează. Orice atenţionare că nu sunt pe calea cea bună este imediat percepută drept un „atentat la democraţie”. L-am văzut recent pe dl. Gyorgy Frunda, unul dintre cei mai aroganţi şi pernicioşi parlamentari ai noştri, foarte ofuscat la orice critică adusă parlamentului, cînd i se atrăgea atenţia că nu e normal ca un parlamentar, plătit din impozitul meu de bugetar care nu am voie să lipsesc de la serviciu, să aibă frecvenţa în aulă de 1%. E simplu: democraţie nu înseamnă numai parlamentarism, vot universal, libertatea cuvîntului etc., ci şi alte cîteva lucruri, cel puţin la fel de importante. Competenţă, justiţie, gîndire prospectivă şi, nu în ultimul rînd, bună credinţă. Iar mentalitatea olimpiană, după care ei sînt deasupra criticii, decizînd autonom din înălţimea Dealului, este de-a dreptul non-democratică. Revenind la ideea cîntăreţului nostru: dacă ar fi urmărit statisticile privind creşterea galopantă a analfabetismului (mă refer la cel propriu, nu la cel funcţional, de-a dreptul pandemic), şi-ar fi dat seama că singurul contact cu litera al unei majorităţi zdrobitoare este constituit din subtitrarea filmelor (telenovele, „de bătaie” etc) şi, eventual, ziarele de gang. Dacă aş fi paranoic, aş pune strania iniţiativă a  cantautorului politician pe seama unui proces conştient şi premeditat de idiotizare planificată a populaţiei, sunt multe semne ale acestui proces. Începînd cu distrugerea învăţămîntului. Redusă la esenţă, propunerea dlui Socaciu se poate transcrie aşa: cu cît citim mai puţin, cu atît mai bine. Dacă nu mai auzim limbi străine, deprinzîndu-le astfel, fie şi la nivel superficial,  cu atît mai bine. Domnia sa a susţinut, aiuritor, că asta ar duce la apărarea specificului naţional. Pentru că n-am mai introduce cuvinte străine în limbă. Orice lingvist i-ar fi spus că asta este pur şi simplu o prostie. Ca şi cum specificul naţional ar fi prostia. Ideea în sine este atît de stupidă, încît a stîrnit proteste unanime. Mai periculoasă mi se pare însă mentalitatea, iată cum un singur om poate strica o chestie care funcţiona fără ca nimănui să-i treacă prin cap că ar trebui schimbată cumva. Şi asta fără să se consulte cu nimeni. Închei citîndu-l chiar pe autorele tare mîndru: De-ar fi să-i luăm pe toţi la rînd,/Şi pe actualii dar şi foştii,/Cei mai deştepţi de pe pămînt/Au fost întotdeauna Proştii.//Nu te ruga la ursitoare/Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost/Mai bine urlă-n gura mare/Iubite Doamne, fă-mă prost!//Avem impozite cu carul/Dar înotăm în sărăcie/Şi ce buget ar avea statul/Dintr-un impozit pe Prostie”. Aferim.