Editorial

Relatez un caz simptomatic: discuţie într-un studiou Tv despre noile biruri pe care le pune alde guvernu’. Printre care şi unul pe drepturile de autor. Sunt chestionaţi la telefon diverşi actori în vîrstă (de ce numai ei? Sunt domenii în care drepturile de autor sunt într-adevăr substanţiale, dar aici e vorba de o tipică manipulare a telespectaorului), cărora fireşte nu le convine ideea. Printre care şi unul, spre cinstirea vîrstei sale nu-i menţionez numele, care tot încearcă să îmblînzească scorpia: că poate n-o fi aşa, că poate nu se va aplica etc. Şochează refuzul de a accepta realitatea. Îmi amintesc, atunci cînd guvernul Boc a vrut să introducă aceeaşi taxă, venerabilul a fost unul dintre cei mai vehemenţi. Acum, nu ştie pe unde să iasă din scenă, dar are noroc, îl zăreşte în studio pe dl. Lăzăroiu. Şi se lansează într-un atac la adresa acestuia. Cei de la tv sunt stupefiaţi: deci respectivul nu este revoltat împotriva guvernului care îl impozitează, deşi promitea vara trecută exact dimpotrivă, ci contra unui om care nu are acum nici o putere strict politică. Exemplul nu ţine doar de pitorescul psihologiei individuale, e un caz şcoală despre o categorie (imposibil de fixat numeric, dar o evaluez ca fiind foarte importantă) de votanţi suficient de inteligenţi ca să înţeleagă deja că au fost minţiţi, că nimic din ceea ce li s-a promis nu se împlineşte, că avem o conducere, la toate nivelurile, care bate toate recordurile de incompetenţă şi corupţie. Această categorie de votanţi, cărora le este imposibil să recunoască realitatea erorii, caută atunci un ţap ispăşitor. De fapt, nu-l caută, el există deja, un ţap de profesie, să zic aşa: Traian Băsescu (şi toţi cei care ţin într-un fel de el). Ponta are suficientă abilitate încît să folosească acest paratrăsnet pentru a-şi masca neputinţele, fiecare discurs al său nu spune în fond decît: ştiţi eu aş vrea să fac asta şi asta, dar nu pot din cauza lui Băsescu. Este un discurs foarte comod, foarte pe placul electoratului, dar ale cărui limite se vor vedea fie în momentul în care Băsescu nu va mai fi preşedinte, fie în momentul în care prăbuşirea economică va fi mai puternică decît sloganurile televizate. Din  acest punct de vedere, cîştigătorul detaşat al faimosului „pact de coabitare” este dl. Ponta. În defavoarea ţării, şi a liberalismului necesar. Am avut o vară incomparabil mai liniştită decît demenţa din 2012, cînd ne-am aflat la un fir de păr de nenorocire. Unii, precum exemplul pe care l-a amintit mai sus, nu vor să vadă nici acum această uriaşă fraudă morală. Ei reprezintă, dacă ne aliem anumitor păreri etno-psihologice, o anume trăsătură specifică naţiei: ne este imposibil să ne asumăm vreo vină. Românul trăieşte perfect fără remuşcări, procese de conştiinţă, dileme morale, el n-a greşit niciodată în istorie, nimic nu-i este mai greu decît să spună: am greşit! Ca la un sfert de secol de la revoluţie să vezi tupeul lui Vişinescu, să asişti ore întregi la filme despre clanul Ceauşescu, să vezi puterea de circulaţie a marilor mituri „istorice” comuniste, să dai oriunde întorci capul peste acelaşi tip de activist de partid pe care-l ştim foarte bine noi cei de-o vîrstă, să te întrebi năucit cum naiba s-a clonat  acesta atît de bine în pseudo-democraţia carpatină, iată ocupaţii de vară strîmbă..

P.S. Doctorul a plecat în concediu, marşul nostru triumfal spre dezastru continuă. Aşteptăm urnirea dosarului cu plagiatul, ca să vedem că justiţia română există. 

Christian CRĂCIUN