Editorial. VINO, MAMĂ, SĂ MĂ VEZI CUM MUNCESC LA SPAȚII VERZI!

Edilii noștri au o dușmănie atavică față de tot ce este natură, spațiu verde. Face vîlvă zilele acestea un filmuleț dintr-un oraș al patriei unite, unde edilii au pus pe spațiul dintre marginea trotuarului și șosea, unde se plantează arborii, în loc de iarbă, mochetă din aceea de plastic care se folosește pe terenurile de fotbal amenajate în spațiile de joacă dintre blocuri. În alte părți se cioplește trunchiul copacului ca să facă loc la borduri sau se acoperă totul cu beton pînă la trunchi, alt primar a pus niște table decupate, alții pun pietriș alb împrejurul trunchiului, să „dea frumos”, alții desființează pur și simplu spațiul marginal pentru copaci (am văzut recent în București niște oribilități de beton zise „fîntîni” – o altă obsesie edilitară – și care ocupă inutil și hidos tot spațiul). Edilul Iașului a tăiat teii care făceau parte din identitatea orașului ca să pună în loc nu știu ce năzdrăvănii japoneze. Evident că a doua zi pe proaspăta mochetă citată tronau spectaculos rahații de cîine. În alt oraș din țara Dada, oamenii primăriei treceau cu motocoasa prin troienele de frunze căzute, măcinîndu-le în scopuri pentru mine obscure și ridicînd nori de praf pînă la cer. Nu mai vorbesc de așa zisa „toaletare” (Doamne, cine o fi inventat termenul?) a copacilor, care înseamnă de cele mai multe ori o sălbatică și fără rost mutilare. Sau se taie copacii maturi și frumos umbroși pentru a fi înlocuiți cu puieți, prilej de sifonări de sume incontrolabile după metoda „panseluța”. Ura aceasta față de natură este psihanalizabilă. Dar, la prima vedere, este vorba de puținătatea culturii. Oamenii ăștia cred că plasticul, betonul și sticla, termopanul și becurile colorate sînt semnele Progresului (așa, cu majusculă), emancipării. 

Originile roturiere se răzbună. De fapt, țesuturile noastre urbane sînt, ne-o spun toți specialiștii, de o fragilitate dramatică. Oamenii, și așa traumatizați mintal și spiritual de deceniile de locuire „la bloc”, nu găsesc în spațiul ambiant motive de a fi împreună. Și mai ales nu găsesc un spațiu frumos, pe care să fie îndemnați să-l păstreze. Aruncarea gunoaielor e o perpetuă luptă între locuitori și administrație. Lipsa de educație estetică și culturală, nu numai interesele direct materiale, ne fac să mitologizăm betoanele și plasticul. Pămîntul, iarba, copacul, floarea din marginea drumului sînt considerate de acești parveniți ca fiind „țărănești”, le aduc aminte de originile lor și ca atare sînt exorcizate în numele unei „modernizări” care e doar stupidă. Plus că trebuie „întreținute”, curățate. În alte țări vezi veverițe și arici și căprioare prin centrul orașelor, păsăret de toate felurile și pești colorați în rîul care traversează orașul. La noi rîurile au fost mutilate de „microcentrale” care aduc venituri colosale „băieților șmecheri”, dar au distrus fauna. Iar în orașe te atacă maidanezii, iar caii sau vacile cutăruia pasc liniștite florile de pe „rondul” din centrul orașului. Mai spre munte, ce-i drept, urșii și porcii mistreți dau iama prin tomberoane, căci pădurea lor de baștină  s-a mutat în cherestea. „Balcanici!” ar exlama cineva dezabuzat de „românica”. Semn, și acesta de ciocoism și parvenitism rudimentare, în ciuda costumelor și pantofilor de mii de euro. 

Este, ce-i drept, o puternică doză de promiscuitate orientală în spațiul nostru citadin haotic, dar ura față de tot ce e natural e un ingredient specific. Am văzut oameni care și-au pus și în curte astfel de „gazon” de plastic. În toată curtea, nu numai poteca de la poartă la intrare. Un vecin avea gardul îmbrăcat cu iederă sălbatică, mai ales acum toamna cînd se înroșea era superb. A tăiat-o și a pus în loc plasă din aceea în care se îmbracă blocurile cînd se fac lucrări. Ca să nu se vadă în curte. Cum vedeți, sindromul plasticelor este generalizat. Orice copac tăiat este o crimă. Nu vorbesc aici de defrișările catastrofale. Ci de urbanismul nostru dezmățat. Peștele de sticlă și mileul de pe televizor sînt strămoșii acestui kitsch generalizat. Dar acum, în era omului nou, lemnul și spațiile mici, vorba istețului propagandist, sînt inamici naționali. Parcurile din București sînt ciumpăvite pentru a face loc cîrciumilor și „locurilor de distracție”. Că rostul unui parc este să stai întins pe iarbă (noi nu am ajuns la acest „ciudat” obicei occidental) și –eventual – să citești o carte nu le trece prin cap edililor și majorității locuitorilor… 

Încă neurbanizați în profunzimile sufletului, trăim într-un spațiu al nimănui, nici urban, nici rural, însumînd doar urîțeniile și inconvenientele amîndurora. Nu avantajele. Un cunoscut antropolog de-al nostru observa că o scară de bloc este o uliță de sat pusă pe verticală. Ar fi bine dacă ar fi așa, ar presupune un anumit tip de relații umane. O scară de bloc, însă, ca și spațiul din față este, cu excepțiile de rigoare, un spațiu al nimănui, în care nu funcționează nicio lege, nicio obligație. Este acel „în afară” care nu privește în nici un fel egoismul filozofic al manelei neaoșe. Spațiul verde dinspre stradă, gardul încărcat cu glicine sau zorele, trotuarul umbrit de arbori falnici (și nu asepticii plopi; ce frumoase sînt bulevardele cu tei sau castani, unde s-au mai păstrat în vechile orașe!) sînt văzute ca retrograde. Pentru activiștii de rit nou, lumea ideală este o lume în întregime de plastic, în care firul de iarbă este ceva tot atît de periculos ca și virusul gripei. Trebuie stîrpit. 

Christian CRĂCIUN