Editorial. NEOPAȘOPTIȘTII

Scriu azi pornind de la o carte, dar rîndurile ce urmează nu sunt o cronică de carte. Termenul din titlu este folosit de prietenul nostru și colaboratorul la acest ziar Codruț Constantinescu, în proaspăt apăruta sa carte Epistolar genevez. Student în Occident. S-a mai folosit cîndva și cuvîntul neo-interbelici, dar acesta este periculos de folosit azi, cititorii știu de ce. Ce ar fi (ar fi trebuit să fie), așadar, neopașoptiștii? Tineri care, precum cei de acum 150 de ani, au putut pleca după revoluție spre Occident pentru a studia, a-și însuși cultura și civilizația vest europeană de care fuseserăm decuplați o jumătate de veac, pentru a se întoarce apoi să le răsădească pe meleagurile natale. Simplu spus, greu de făcut. 

„Primul” pașoptism a reușit, putem spune asta din perspectiva istoriei, adăugînd și aportul generației imediat următoare, cea junimistă, care, deși extrem de critică la adresa lor le-a continuat în esență demersul de occidentalizare. 

„Al doilea” pașoptism, cel cu care suntem contemporani, a eșuat. Spun asta, deși pot fi acuzat de miopia dată de lipsa de perspectivă temporală. Sigur, contextul istoric și de mentalitate este cu totul altul. „Primii” s-au întors pe un teren social și instituțional practic pustiu și au creat toate aceste instituții, ocupînd firesc funcțiile de decizie. Maiorescu era la 21 de ani rector. „Secunzii” au venit, dimpotrivă, pe un sol suprasaturat de otrăvurile subtile ale  comunismului, pînă și instituțiile nou create după 1989 au fost ocupate tot de oameni cu „experiență”, dintre care mulți,  – nu toți, sunt și cazuri admirabile de constructori adevărați în vechea generație – erau tipul activistului de partid, tip cu formidabilă putere de reproducere și adaptabilitate la noua societate. Îl vedem azi îmbîcsind lumea politico-socială, chiar prin indivizi tineri, care nu „au prins” ceaușismul. Este, poate, cel mai straniu fenomen social al interminabilei noastre tranziții. Acest neo comunism fără comuniști. Ei au acaparat toate pîrghiile de decizie. Sub masca unei perverse „democrații” de mahala. Iar tinerii cu excelente calificări în toate domeniile posibile au fost nevoiți să aleagă între: 1. Rămînerea în străinătate unde competența lor este recunoscută material și moral; 2. Să se întoarcă mulțumindu-se cu poziții subalterne, fără putere de decizie, pentru că diagnosticul lor nu corespunde intereselor politrucilor, singurii care decid; 3. Să se întoarcă și să înțeleagă „cum merge treaba”, adaptîndu-se sistemului și lăsîndu-se înecați în el pentru avantajele circumstanțiale. 

Nu-i vorba, nici Occidentul nu mai seamănă cu Parisul spre care se revărsau bonjuriștii. Contextul istoric și de mentalitate este cu totul altul. Atunci valorile Iluminismului erau în plină expansiune, și ele corespundeau perfect intereselor și structurilor naționale. Astăzi, valorile acestea sunt subtil negate, se face educație fără valori clasice, fără valori naționale. Ce să reconstruiască neopașoptiștii, de vreme ce au învățat că „patrie” este un concept desuet și periculos?  Acum valoarea supremă e „firma”, „jobul”, „cariera”, sau cum s-o mai fi numind. 

În al treilea rînd, lipsește acut un Maiorescu. Adică o autoritate a ideilor. Care să distingă formele fără fond. Neopașoptiștii sunt obsedați de forme, adecvarea lor la realitățile românești  nu-i preocupă mai deloc. Mai ales că sunt educați în ideea că aceste realități sînt ceva iluzoriu, neidentificabil. România de azi este o  gelatină flască, fără articulații solide, care înghite pe nemestecate absurditatea a tot felul de „normative” fără corespondent în realitate. Sau introduce instituții inutile, care nu corespund cu o populație aflată încă în mare parte în pre modernitate materială și morală. Nu e o judecată negativă, uneori cred că e singura noastră speranță de viitor. Pentru că a patra diferență majoră dintre „vechiul” și „noul” pașoptism ține de direcția modernizării. De la 1848 pînă la 1948, modernizarea accelerată a societății românești s-a făcut de sus în jos, elitele sunt cele care au construit noua societate a acelor timpuri. După 1990 „elitele” (de astă dată e nevoie de ghilimele oricît de mari) politico-economice au fost mai degrabă principalele elemente frenatorii. În aceste condiții, neopașoptiștii au făcut și ei ce au putut. Lor trebuie să le mulțumim pentru tot ce nu mai seamănă – în bine – cu România comunistă. Precum și celor din mai vechile generații care au ținut nestinsă flacăra tradiției, a memoriei trans-temporale. 

Christian CRĂCIUN

N.R. Lansarea volumul Epistolar genevez. Student în Occident va avea loc vineri, 30 octombrie, la ora 14.00, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina.