FLUIERĂTURI, APLAUZE, LACRIMI…
Deci nesimţirea (este singurul cuvînt potrivit) dlui. Severin este sancţionată în PE prin fluierături, pe cînd la Bucureşti şedinţa de partid care ar fi trebuit să fie de demitere (la noi s-a inventat fatalul eufemism suspendare) s-a încheiat, halucinant, cu aplauze şi lacrimi. În Austria procuratura începuse deja cercetarile, la noi politicianul corupt era aplaudat ca un erou… Finis. Orice comenatriu devine superfluu. La fel şi în cazul Petcu, la fel şi în cazul Păsat etc. Suspect însă este cît de repede s-a lăsat tăcerea peste acest caz, important nu numai pentru cohorta de foşti activişti ASC, PCR, FDUS care conduc azi România, ci şi pentru starea de imoralism a vieţii noastre publice. S-a căutat rapid trecerea la alte subiecte pe televiziunile de haită şi tomberon. Un simptom mi se pare, înainte de toate, relevant. Suntem o societate fără anticorpi, care nu-şi respinge pur şi simplu elementele dăunătoare. Faptul că o judecătoare poate susţine că dl. Petcu nu reprezintă un pericol social pentru că are studii superioare şi copii ţine nu numai de o antologie a gândirii de tip Gîgă, ci de indigenţa morală a unei populaţii fără criterii. Încă odată, a te lăsa garantat de Vanghelie este în sine un semn că nu ai ce căuta în viaţa publică. Şi toată această „realitate românească” se află acum şi abundent scăldată în sos de Wikileaks. Pentru odată, vedem o oarecare derută în reacţia mediilor politico-jurnalistice care nu au ştiut să se plaseze faţă de aceste dezvăluiri. Din nou: lacrimi, aplauze sau huiduieli. Ceea ce mi se pare demn de subliniat este tocmai asemănarea de esenţă dintre percepţia lucidă internă şi cea externă: Geoană apare tot ca prostănac, Iliescu tot ca omul ruşilor, Antonescu tot un om pe care nu te poţi baza, Băsescu o forţă brutală uneori dar om de încredere (greu de găsit la noi exemplare din această specie) etc. Şi mai răzbate o chestie interesantă, de care un politician serios ar trebui să ţină seama: importanţa strategică a României. Sigur că forţele incomodate de scanarea din radiograme au început o insidioasă campanie de anti-americanism. Ar fi cea mai proastă dintre strategiile pe care le-am putea adopta, şi personal cred că puseurile de politică anti-americană care răzbat foarte adesea dinspre birourile de la Strasbourg şi Bruxelles sunt cea mai grea piatră de moară care opreşte conglomeratul amorf numit UE să funcţioneze ca o maşină germană. Cînd preşedintele nostru a vorbit despre „marele licurici”, mulţi s-au grăbit să-l acuze. Aceiaşi, îi huiduie acum pe americani. Una peste alta, imaginea din aceste telegrame este o portretizare destul de exactă a ceea ce este România ultimului deceniu. Mă întorc la cazul Severin – Vanghelie. Pentru că despre acest binom este vorba. Cînd emblematicul analfabet al partidului declară „voi fi alături de toate neregulile”, fără să vrea propune viitorul slogan politic al PSD. Partidul care n-a sancţionat niciodată vreo persoană coruptă din rîndurile sale susţine acum că are soluţiile miracol pentru scoaterea ţării din criză. În fapt, Severin l-a înfundat mai profund decît ar fi putut să o facă zece Băsescu. Severin ameninţă voalat că de se va întoarce pre mulţi va popi şi dînsul. Sigur că la viitoarele alegeri un electorat spălat pe creier îl poate vota majoritar, aşa cum i-a votat pe Jiji, Eba şi Norica (altă persoană penală „uitată” la PE). Şi acest caz ne arată, cum scriu cu încăpăţînare aici, că nu politicienii sau justiţia sunt problema nr. 1 a României, ci electoratul foarte slab educat şi cu un spirit civic la cota zero. Aplauzele admirative la „autosuspendarea” lui Severin nu sunt altceva decît palme pe obrazul nostru.
Deci nesimţirea (este singurul cuvînt potrivit) dlui. Severin este sancţionată în PE prin fluierături, pe cînd la Bucureşti şedinţa de partid care ar fi trebuit să fie de demitere (la noi s-a inventat fatalul eufemism suspendare) s-a încheiat, halucinant, cu aplauze şi lacrimi. În Austria procuratura începuse deja cercetarile, la noi politicianul corupt era aplaudat ca un erou… Finis. Orice comenatriu devine superfluu. La fel şi în cazul Petcu, la fel şi în cazul Păsat etc. Suspect însă este cît de repede s-a lăsat tăcerea peste acest caz, important nu numai pentru cohorta de foşti activişti ASC, PCR, FDUS care conduc azi România, ci şi pentru starea de imoralism a vieţii noastre publice. S-a căutat rapid trecerea la alte subiecte pe televiziunile de haită şi tomberon. Un simptom mi se pare, înainte de toate, relevant. Suntem o societate fără anticorpi, care nu-şi respinge pur şi simplu elementele dăunătoare. Faptul că o judecătoare poate susţine că dl. Petcu nu reprezintă un pericol social pentru că are studii superioare şi copii ţine nu numai de o antologie a gândirii de tip Gîgă, ci de indigenţa morală a unei populaţii fără criterii. Încă odată, a te lăsa garantat de Vanghelie este în sine un semn că nu ai ce căuta în viaţa publică. Şi toată această „realitate românească” se află acum şi abundent scăldată în sos de Wikileaks. Pentru odată, vedem o oarecare derută în reacţia mediilor politico-jurnalistice care nu au ştiut să se plaseze faţă de aceste dezvăluiri. Din nou: lacrimi, aplauze sau huiduieli. Ceea ce mi se pare demn de subliniat este tocmai asemănarea de esenţă dintre percepţia lucidă internă şi cea externă: Geoană apare tot ca prostănac, Iliescu tot ca omul ruşilor, Antonescu tot un om pe care nu te poţi baza, Băsescu o forţă brutală uneori dar om de încredere (greu de găsit la noi exemplare din această specie) etc. Şi mai răzbate o chestie interesantă, de care un politician serios ar trebui să ţină seama: importanţa strategică a României. Sigur că forţele incomodate de scanarea din radiograme au început o insidioasă campanie de anti-americanism. Ar fi cea mai proastă dintre strategiile pe care le-am putea adopta, şi personal cred că puseurile de politică anti-americană care răzbat foarte adesea dinspre birourile de la Strasbourg şi Bruxelles sunt cea mai grea piatră de moară care opreşte conglomeratul amorf numit UE să funcţioneze ca o maşină germană. Cînd preşedintele nostru a vorbit despre „marele licurici”, mulţi s-au grăbit să-l acuze. Aceiaşi, îi huiduie acum pe americani. Una peste alta, imaginea din aceste telegrame este o portretizare destul de exactă a ceea ce este România ultimului deceniu. Mă întorc la cazul Severin – Vanghelie. Pentru că despre acest binom este vorba. Cînd emblematicul analfabet al partidului declară „voi fi alături de toate neregulile”, fără să vrea propune viitorul slogan politic al PSD. Partidul care n-a sancţionat niciodată vreo persoană coruptă din rîndurile sale susţine acum că are soluţiile miracol pentru scoaterea ţării din criză. În fapt, Severin l-a înfundat mai profund decît ar fi putut să o facă zece Băsescu. Severin ameninţă voalat că de se va întoarce pre mulţi va popi şi dînsul. Sigur că la viitoarele alegeri un electorat spălat pe creier îl poate vota majoritar, aşa cum i-a votat pe Jiji, Eba şi Norica (altă persoană penală „uitată” la PE). Şi acest caz ne arată, cum scriu cu încăpăţînare aici, că nu politicienii sau justiţia sunt problema nr. 1 a României, ci electoratul foarte slab educat şi cu un spirit civic la cota zero. Aplauzele admirative la „autosuspendarea” lui Severin nu sunt altceva decît palme pe obrazul nostru.
