Cuvântul care înţeapă

AŞA STAU LUCRURILE

După aproape trei ani de administraţie locală pot să afirm, fără să greşesc, că ştiu bine tot ce se întâmplă în oraşul nostru şi mai cu seamă cunosc în amănunt labirintul intereselor şi dezintereselor conducătorilor săi. Nu suntem pe un drum bun, chiar dacă din afară gardul se vede frumos vopsit.

În ultima scriitură de acum două săptămâni am vorbit despre cultura locală, atingând cu precădere câteva aspecte pozitive şi negative legate de programul manifestărilor pentru anul 2015, finanţate din bugetul public.

Azi a venit rândul sportului sau mai concret al cazului legat de investiţia publică “teren cu suprafaţă sintetică” de la “căminele Petrol”. Am auzit şi am văzut în ultima vreme multe comentarii, interpretări şi dezinformări cu privire la acest proiect unic de infrastructură sportivă în istoria post-decembristă a oraşului. Despre el vorbesc cunoscători ai fenomenului, necunoscători şi rău intenţionaţi, fiecare sub imperiul propriului interes, puţin apropiat de cel general. 

Încă de la început, în anul 2012, proiectul a fost ţinta tuturor “tălpilor” posibile şi a insinuărilor nefondate, numai pentru faptul că iniţiatorii săi liberali, eu şi V. Guran, am cerut imperios modernizarea bazelor sportive câmpinene. Nou veniţi în administraţie, îi deranjam cu pretenţiile noastre atât pe aliaţii de atunci din USL, cât şi pe opozanţii din PDL, care nu aveau niciun chef să ridice mingea la fileu unor competitori politici de pe urma cărora pătimiseră în anul electoral abia încheiat. Cu toate acestea, în urma unor negocieri politice dure, am obţinut finanţarea pentru primul proiect (avem în plan şi altele: sala sporturilor, modernizarea infrastructurii şcolare etc.) – terenul cu suprafaţă sintetică de la căminele Petrol.

Înainte de a povesti mai departe, vă propun un arc peste timp, pentru o cât mai bună înţelegere a ceea ce ne-a împins în această muncă de Sisif. Iată ce scriam în 20 iulie 2010 despre baza sportivă ce face obiectul discuţiilor de azi:
“Duminică, zeci de copii cu vârste cuprinse între 9 şi 12 ani, însoţiţi de părinţii lor, veniţi din mai multe zone ale judeţului, au participat la cupa pentru fotbal juvenil  organizată de Club Sportiv Municipal Câmpina la „baza sportivă“ din incinta Grupului Şcolar Petrol, eveniment dedicat memoriei celui care a fost cunoscutul antrenorul Gică Ionescu.  Am văzut acolo oameni care iubesc sportul, de la organizatori până la spectatori. Am văzut dorinţa de a le arăta copiilor un drum în viaţă. Am văzut părinţi mândri. Am văzut copii cu lacrimi în ochi, care simţiseră gustul înfrângerii.  Am văzut viitoarele caractere călite în bătălia sportivă. Totul într-un peisaj dezolant, rupt parcă din epoca medievală, unde veselia copiilor şi culorile vii ale tricourilor contrastau dureros cu cenuşiul unui teren de pământ, cu imaginea unei tribune care stă să cadă… 

Mi-a fost ruşine să văd copiii schimbându-şi hainele în ploaie, mi-a fost ruşine să aud glezne fragede trosnind în gropile unui teren desfundat, mi-a fost ruşine să aud comentarii ironice de genul „mai bine jucam pe maidan“ din partea oficialilor altor localităţi!!! Am fost, însă, mândru să aud aprecieri la adresa sportivilor noştri, care nu au făcut Câmpina de râs.

Am plecat de acolo cu gândul la mulţi dintre netrebnicii care vremelnic au ajuns în funcţii administrative de conducere şi care, de ani de zile, se ascund în spatele bordurilor,  al asfaltului şi a te miri căror concerte, instalaţii, hore, balcoane înflorite, cheltuind miliarde, în timp ce educaţia, sportul, cultura sunt înghiţite iremediabil de malaxoarele asfaltatorilor care ar turna bituum, dacă ar putea, şi peste mormintele mamelor lor, pentru câţiva arginţi din banul public. 

Despre ce baze sportive, proiecte culturale educaţionale ori şcolare să vorbim, dacă marionetele publice ar fi în stare să facă sensuri giratorii şi pe calea ferată numai să îşi mulţumească stăpânii?! 

Aceşti oameni ai deşertăciunilor vor învăţa, poate, într-o zi, că viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt pe străzile unor efemeri alegători, ci cu baze sportive şi programe educaţionale şi culturale, care să transforme individul de mâine în cel ce nu mai schimbă un vot pentru un litru de ulei şi un kilogram de zahăr”.

Aşadar, încă de atunci am pornit cu gândul de a intra în politică şi administraţie pentru a schimba faţa îmbătrânită a sportului câmpinean.

La începutul lui 2013, după luni de zile de insistenţe şi negocieri, au demarat procedurile legale de atribuire a acestei lucrări publice şi odată cu ele un adevărat calvar. Au urmat alte luni în care s-au întocmit, cu viteza melcului, documentaţiile necesare şi în care s-au găsit ofertanţi cu expertiză în astfel de investiţii. Vara trecea şi proiectul era încă blocat între proceduri, hârtii şi formalităţi. Nimeni nu se grăbea şi mai mult de atât se simţeau tot mai apăsat “tălpile”. Abia toamna, târziu, s-au desţelenit lucrurile, atunci când vremea devenea potrivnică unor asemenea lucrări. Peste toate astea aveam să constatăm curând că proiectantul angajat să ofere soluţii constructorului era un novice şi asta a fost bomboana pe colivă. Anul 2013 se încheia fără nimic concret. Ba, mai mult, prin presă se vehiculau tot felul de zvonuri, dovedite ulterior a fi fost nefondate, cum că anumiţi lideri liberali ar avea strânse legături cu firma constructoare.

În primăvara lui 2014 au început, în sfârşit, lucrările şi odată cu ele o întreagă nebunie. Mergeam aproape zilnic să văd cum se mişcă treaba. În scurt timp au reînceput problemele. Constructorul nu se înţelegea cu proiectantul, responsabilii din Primărie erau de o cerbicie nemaiîntâlnită în relaţia cu proiectantul şi constructorul, lucrările trenau nejustificat. N-a mai trecut mult până la un adevărat scandal între cele trei părţi şi până la abandonarea lucrărilor. Zilele treceau şi în locul terenului cu suprafaţă sintetică, unde să zburde copiii, era doar o zonă de război, cu utilaje grele şi mormane de pământ din loc în loc. Atunci nu mai credeam că se va realiza vreodată minunăţia de azi! Am intervenit la toţi factorii de răspundere – primar, viceprimar, deputat – dar proiectul intrase parcă într-o zodie neagră. Între timp se producea cutremurul politic din USL şi apele îşi ieşeau din matcă. Eu am rămas la PNL, Guran a ales reformatorii, susţinerea politică a proiectului se clătina, spre bucuria multor făţarnici. Deznodământul îl cunoaştem cu toţii: cu mult mai târziu decât trebuia, terenul există, este un bun câştigat pentru comunitate şi nu pot decât să le mulţumesc celor care au pus umărul la realizarea sa.

Odiseea acestui edificiu era însă departe de a se fi încheiat. Imediat după terminarea lucrărilor, înainte de a fi dat în folosinţă, am vrut să reglementez ceea ce ţinea de administrare, reguli de funcţionare şi utilizare. În acest sens am lucrat mai bine de o lună la un regulament, absolut necesar pentru ca noua bază sportivă să poată fi folosită de oricine doreşte să facă sport şi mai ales de tineri şi copii. Am conceput acel document în principal cu gândul la copiii oraşului (parte dintre ei fiind aceia despre care scriam în 2010) şi am cerut ca ei, doar ei, să nu plătească accesul pe un teren construit cu miliarde de lei din banii comunităţii. De aici au început interminabile discuţii şi au apărut inevitabilele “tălpi”. Regulamentul meu nu era bun, pentru că odată aprobat rămânea făcut de mine, ceea ce era de neconceput pentru mulţi politicieni. Nici în acest condiţii nu am renunţat şi am supus aprobării în Consiliul Local documentul, din dorinţa de a da cât mai grabnic în folosinţă bunul public atât de aşteptat. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Regulamentul a fost respins de majoritatea colegilor din Consiliul Local şi nici până în ziua de azi terenul nu poate fi folosit. Înţeleg că altcineva se pregăteşte azi să propună o altă formă de regulament, ce seamănă izbitor cu al meu. E bine şi aşa, numai să se rezolve odată!

Între timp, merg mai departe, cerând executivului administraţiei locale să introducă în bugetul public din acest an continuarea lucrărilor şi anume construirea unor noi tribune, prevăzute cu spaţii destinate activităţilor sportive. Cred cu tărie că avem obligaţia să terminăm ce am început şi eventual să continuăm cu alte proiecte necesare sportului câmpinean.

Am vrut să ştiţi toate acestea pentru că dincolo de ceea ce se vede şi se aude pe la colţuri în oraşul ăsta există şi o importantă parte nevăzută, esenţă a eşecurilor într-o comunitate ce ar putea să fie mai mult decât este.

Florin FRĂŢILĂ