Cuvântul care înţeapă

Am intrat deja în Săptămâna Mare, timpul premergător celei mai mari sărbători creştine, Învierea Domnului Hristos. Cred că azi ar fi ne la locul ei o altă cronică prin care să vorbesc despre neajunsurile societăţii în care trăim şi contribuţiile nefaste ale unor oameni orbiţi de putere. Sunt atât de puţine moment în viaţă când putem păstra echilibrul în jurul nostrum şi tocmai de aceea vă propun lectura unor fragmente din scriitura “Meseria de demnitar” a lui Andrei Pleşu, un critic iscusit, dar mai puţin pătimaş, al năravurilor româneşti: “Când vezi cum se distribuie pe scena politică candidaturile pentru primării, te întrebi, inevitabil, cu ce criterii se lucrează şi ce trebuie să ştie în definitiv un primar. Pentru observatorul destins şi distant, realitatea oferă răspunsuri multiple. Candidatul trebuie, mai întâi, să fie bine văzut în partid. Să fie un sponsor generos, un om de încredere, un soldat disciplinat. Tandru cu şefii, serviabil, «băiat deştept». Pe urmă, vin la rând câteva calităţi standard, cu nume consacrate de mult în analele «muncii politice»: «bun organizator» (în genere, e vorba de talentul de a pregăti temeinic şedinţe sau chefuri şi de a garanta, printr-o mică teroare, executarea ordinelor care vin «de sus»), «expert în munca cu oamenii» (adică sentimental, ipocrit, «de comitet»), «om de acţiune» (uşor decerebrat, fără fasoane intelectuale, devotat cauzei). Un atu esenţial sunt relaţiile. Nu doar cu cei de la vârf, ci cu o sumedenie de reţele colaterale, construite prin complicitate, rudenie, afinitate somatică, ideologică şi financiară. Pe acest fundal, cariera publică e fie o investiţie abilă fie o răsplată, fie, pur şi simplu, un hatâr. E, fireşte, minunat când «candidatul» are şi oarecari calităţi personale: popularitate, populism, papagal. Capacitatea de a clămpăni inconştient fără să spui nimic, o nătângă siguranţă de sine, privirea cordială şi încrezătoare spre viitor sunt calităţi indispensabile. (…) Alte virtuţi: arta de a promite, uşurinţa de a minţi, neruşinarea veselă. O suverană şi tonică nesimţire te califică astfel în chip fatal spre exerciţiul demnităţilor publice. (…) Aş adăuga plăcerea de a fi pe scenă şi de a juca unul sau mai multe roluri. Nu poţi fi un politician eficace dacă nu ai voluptatea de a fi politician. Trebuie să îţi placă să te dai în stambă, să dai interviuri, să provoci, să încasezi, să mergi la recepţii, să zâmbeşti fotogenic, să fii slujit clipă de clipă, să ţii discursuri, să porţi cravată şi să umbli cu escortă. Bine, dar dincolo de toate astea, ce trebuie să ştii? Care trebuie să fie domeniul tău de competenţă? Probabil că nu trebuie să ştie nimic determinant şi că tot ce putem spera e să fie o persoană inteligentă şi cu frică de Dumnezeu”.
Textul de mai sus cred că poate reprezenta, înainte de sărbătoarea Învierii, o sursă de meditaţie pentru oricare dintre aceia care aspiră la o funcţie publică, dar şi pentru noi, cei care vom fi în curând în situaţia de a alege.
Fie ca Sfintele Sărbători Pascale să ne aducă lumină în cuget şi simţiri.