Sâmbătă seara, cu ocazia meciului de box al lui Lucian Bute, am simţit, după multă vreme de deznădejde, că naţia asta a noastră nu este încă pierdută. L-am văzut pe campion vibrând cu lacrimi în ochi la intonarea imnului naţional, l-am văzut luptând exemplar, pentru ca la sfârşit, înfăşurat în drapelul patriei, să spună cu mare mândrie că a încasat pumni pentru bucuria românilor şi pentru ţara sa.
Dincolo de succes în plan sportiv, bani ori publicitate, Lucian Bute a predat, în direct, o lecţie despre ceea ce ar trebui să însemne a fi român într-o Românie în care cei care se cred români se muşcă între ei, se înşală unul pe altul, se batjocoresc şi, ceea ce este mai grav, se afundă într-o laşitate periculoasă, susţinută din umbră de o gaşcă de politruci nenorociţi.
România lui Bute cred că a existat doar pentru câteva ore, când poporul privitor la televizor a simţit că se poate trăi şi altfel, cu demnitate, în propria ţară. Însă, odată cu încheierea transmisiei televizate, fiecare dintre noi s-a întors la sânul călduţ al laşităţilor sale, mai mici sau mai mari. De a doua zi, România lui Bute a rămas doar o poveste urbană pe care o comentăm cel mult cu admiraţie, fără să avem curajul să-i urmăm exemplul. În cele câteva reprize în ring, Lucian Bute, acest om simplu, ne-a învăţat că pentru a învinge, în cazul nostru un sistem nenorocit, trebuie să lupţi pentru drepturile tale, trebuie să-ţi respecţi obligaţiile, trebuie să fii modest, cu bun simţ şi trebuie să-ţi iubeşti patria chiar şi atunci când ea, prin conducătorii ei nevolnici şi vremelnici, nu îţi oferă mare lucru în schimb. Sigur că este greu şi pentru unii chiar imposibil să urmeze exemplul lui Bute, însă doar asta este calea spre normalitate.
Lecţia lui Bute
(Citeste continuarea pe www.cuvantulcareinteapa.blogspot.com)
