Asistenţa socială – componenta sistemului de protecţie socială pe care orice stat civilizat este dator a-l oferi cetăţenilor săi aflaţi în dificultate (victime ale sărăciei, violenţei de orice fel etc), reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă, asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor unor situaţii ce pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane. În România postdecembristă, asistenţa socială asigurată de stat este departe de modelul democraţiilor occidentale, în special de cel al statelor din nordul Europei, motivul principal pentru care varianta românească în domeniu este atât de urâtă şi de neputincioasă fiind, desigur, lipsa banilor. Noroc cu ong-urile societăţii civile şi cu asociaţiile filantropice aflate în subordinea bisericilor creştine, care activează foarte bine în domeniul asistenţei sociale. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, după 1989, s-au făcut progrese vizibile în domeniul asistenţei sociale asigurate de autorităţile publice locale şi centrale. În perioada comunistă, statul nu prea tolera ideea asistenţei sociale, deoarece imaginea societăţii comuniste trebuia, în utopia ei, să fie fără pete, deci fără cazuri de oameni aflaţi în nevoi şi în situaţii de risc, de sărăcie, de dificultate. Pentru că sistemul comunist nu a tolerat dezvoltarea asistenţei sociale, în anul 1952 este interzisă pregătirea asistenţilor sociali prin învătământul universitar, fiind acceptată doar sub forma de şcoală post-liceală, formă care va fi şi ea desfiinţată în anul 1969. Reţeaua de asistenţă socială comunitară a fost ulterior desfiinţată, iar profesia de asistent social (profesionistul cu studii superioare specializat în furnizarea serviciilor sociale), a fost radiată din nomenclatorul profesiilor. În ultimele două decenii, în ţara noastră au apărut din ce în ce mai multe instituţii publice de asistenţă socială. Printre acestea se numără şi Centrul de îngrijire şi asistenţă socială din subordinea Consiliului Local Câmpina, administrat de Primăria Câmpina.
Începuturile asistenţei sociale
În evul mediu, asistența socială din Europa a avut un puternic caracter religios, dezvoltându-se în jurul mănăstirilor, lucru care s-a întâmplat şi în Ţările Române. Primele începuturi în acest sens sunt acțiunile caritabile, cu un pronunțat caracter religios, pentru ajutorarea ocazională a persoanelor aflate la marginea societatii: bătrânii și bolnavii săraci și lipsiți de ajutorul familiei, persoanele cu handicapuri grave, copiii orfani ajunși cerșetori, săracii aflați în situații de mizerie severă. Cele mai vechi așezări pentru ajutorarea “calicilor” au fost înființate la Bucuresti, în secolul al XVI-lea. În perioada 1735-1750 apar diferite fundații cu scop umanitar, printre care “Fundația Pantelimon”- înființată de Grigore al II-lea Ghica, domnitorul care construiește primul orfelinat pentru copii săraci. În anul 1751, se înființează azilul de femei “Domnița Bălașa”, destinat fetelor sărace și orfane. În anul 1775 Alexandru Ipsilanti înființează instituția cu carater umanitar “Cutia milelor”, care strângea venituri din dări către biserici, sume ce serveau pentru ajutorarea copiilor saraci. În anul 1793 se creează postul de medic-șef al Bucureștilor, care avea ca principala preocupare îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. Actul de naștere al asistenței sociale moderne poate fi plasat în anul 1775, odată cu apariția primei legi de protecție a copilului și a înființării unor instituții specializate de ocrotire pentru persoane aflate în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin, persoane handicapate fizic și psihic. Începuturile asistenței sociale moderne, instituționalizate, din România datează de la mijlocul secolului XIX, atunci când se înființează un serviciu de asistență socială care se îngrijea de copiii găsiți, aceștia ”urmând a fi dați la doici și mame crescătoare”. În anul 1894 se legiferează asistența socială în domeniul copilului, aceasta extinzându-se la nivel de comună, unde administrația locală avea sarcina de a se ocupa de copiii orfani abandonați. Din această perioadă statul începe să creeze instituții de protecție pentru copii și adulți cu carențe fizice, psihice și sociale. Începând cu anul 1901, se înființează aziluri de copii-sugari, orfelinate pentru fete orfane și copii abandonați, iar pe lângă primării se înființează un “serviciu al crescătoarelor”. Asistența socială din România poartă amprenta marelui sociolog Dimitrie Gusti. Ea reprezintă un produs distinct al Școlii sociologice conduse de marele savant. Este teoretizat conceptul de nevoie socială, definită ca fiind incapacitatea fizică, psihică, mentală sau materială a individului de a depăși singur starea de dificultate în care se află, cu propriile resurse.
Chiar dacă nu se număra printre țările dezvoltate economic, România a fost una dintre primele țări europene care a elaborat un sistem de securitate socială, atât în domeniul asigurărilor sociale (prima lege a pensiilor dateaza din 1912), cât și în cel al asistenței sociale, prin acordarea de ajutoare orfanilor, vaduvelor de razboi. Intervenția statului în asistența socială se intensifică odata cu crearea, în anul 1920, a Ministerului Muncii, Sănătații și Ocrotirilor Sociale. La nivel local s-a constituit o infrastructură diversificat care avea ca scop efectiv acordarea de asistență socială. În 1921, este promulgată ”Legea pentru înfrânarea vagabondajului și a cerșetoriei și pentru protectia copiilor”, scop în care se înființează “școlile de îndreptare“ pentru minori, coloniile de muncă pentru majorii apți de muncă, ospiciile pentru infirmii psihici, azilurile pentru neputincioși și bătrâni.
Centrul de asistență și reintegrare socială
Asistența socială din Câmpina a făcut un pas uriaș prin înființarea de către municipalitate a unui centru de îngrijire a persoanelor aflate în nevoi sociale sau în situații de risc cauzate de violența domestică, și nu numai. Având o titulatură mai lungă, Centrul Rezidențial de Asistență și Reintegrare Socială a Persoanelor fără Adăpost Câmpina s-a dovedit a fi o instituție salvatoare în momente extrem de critice ale existenței beneficiarilor săi, o instituție de asistență socială de mare ajutor, oferind adăpost și sprijin pentru reintegrare socială multor câmpineni, dar și multor persoane care locuiesc în afara municipiului. Pentru o săptămână – în cazul celor care nu locuiesc în municipiul nostru, sau pentru șase luni – în cazul câmpinenilor, acest centru social le-a fost tuturor casă și masă, oferindu-le un adăpost în situații-limită, aflate la uneori la pragul dintre viață și moarte. De aceea, fără nicio exagerare, putem spune că Centrul de asistență și reintegrare din Câmpina a fost și va fi, cu siguranță, și în viitor, pentru unii semeni ai noștri cu destine nefericite, tragice chiar, ultima speranță, ultimul refugiu într-o lume ostilă și urâtă ca un negru și nesfârșit abis, într-o existență în care li s-au prăbușit toate căile luminoase ale vieții. Cu excepția unei singure cărări: cărarea care duce la centrul social situat peste drum de Spitalul de Psihiatrie Voila.
Centrul de asistență socială de pe strada Voila nr. 114 și-a început activitatea în anul 2013, având misiunea de a combate marginalizarea și riscul excluderii sociale a persoanelor fără adăpost sau aflate în dificultate. Câțiva ani, a funcționat sub administrarea unei fundații patronate de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, dar anul trecut, în luna aprilie, așezământul (fără personalitate juridică) a trecut sub administrarea Primăriei Câmpina, mai exact a Direcției Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului.
În Centrul Rezidențial de Asistență și Reintegrare Socială a Persoanelor fără Adăpost din Câmpina se asigură servicii de asistență socială persoanelor care nu au o locuință, dar care din punct de vedere medical, sunt apte de a sta în colectivitate și nu necesită supraveghere medicală permanentă.
De asemenea, aici pot fi găzduite și ocrotite persoanele singure ori familiile care, din diferite motive (sociale, medicale, financiar-economice sau juridice) sau din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare. Prioritatea de a beneficia de serviciile centrului o au femeile însărcinate, femeile sau familiile cu copii, victimele violenței domestice, vârstnicii și persoanele cu handicap care nu necesită supraveghere permanentă din partea altei persoane. De asemenea, prioritate vor avea persoanele cu domiciliu în municipiul Câmpina față de cei proveniți din alte localități. Persoanele aflate sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor nu pot beneficia de serviciile oferite în cadrul centrului. Principalele cauze pentru care oamenii ajung în stradă sunt conflictele familiale (în special, divorțul), evacuările, pierderea locului de muncă și escrocheriile (cel din urmă motiv făcând victime printre persoanele cu probleme de sănătate mintală). Unele persoane ajung în stradă, pentru că au fost date afară din casă de propria familie, pe când altele, pentru că au avut o casă care a fost retrocedată fostului proprietar. Eșecul personal și neadaptarea la condițiile sociale existente fac parte dintre cauzele acestui fenomen și țin de anumite patologii comportamentale. Este vorba,, în primul rând, de adolescenții care pleacă de acasă, pentru că nu vor să se supună regulilor impuse de părinți, dar există și adulți cărora strada li se pare mult mai ușor de suportat.În perioada aprilie 2017 – ianuarie 2018 au beneficiat de serviciile sociale ale centrului 29 de persoane, dintre care; 14 bărbați, 11 femei și 4 copii. Dintre toți aceștia, 18 au fost câmpineni, iar restul au provenit din afara municipiului.
Șeful centrului este Roxana Radu, care, la rugămintea de a ne spune cum ajung la acest centru cei cu care soarta dă de pământ, ne-a declarat următoarele: ”Există un protocol încheiat între centrul nostru de asistență socială și Spitalul Municipal, prin care cei fără adăpost, oamenii străzii, sunt duși de Poliția Locală în CPU, deci la urgențe, unde li se face un set minim de analize medicale, doarece beneficiarii serviciilor noastre de asistență socială trebuie să fie apți pentru a locui într-o comunitate, deci să nu aibă boli contagioase. După ce ies de acolo cu analizele în regulă sunt direcționați către noi. Aproape 90% dintre bărbații fără adăpost care ajung la noi sunt victime ale alcoolismului, din pricina căruia și-au pirdut locuințele sau familiile, copiii. Numeroase sunt și cazurile cu mame cu copii care ajung la noi din cauza violențelor în familie, deci sunt victime ale violenței domestice. În general, persoanele aflate în dificultate sunt aduse de Poliția Locală. Nu sunt mai puține cazuri acum, în comparație cu primii ani de existență a Centrului, atunci când era administrat de Asociația Diaconia, din subordinea Patriarhiei Române.
Pentru că tot finanța municipalitatea câmpineană Centrul în proporție de 80%, la 1 aprilie 2017, Consiliul Local a decis ca instituția noastră să intre sub administrația directă a Primăriei Câmpina. Suntem, ca și înainte șapte angajați: cinci îngrijitori, un asistent social și un șef de centru. Principalele servicii pe care le oferim sunt: găzduire pe perioadă determinat;, servirea a trei mese pe zi; sprijin în întocmirea actelor de identitate și a altor acte în conformitate cu legislația în vigoare; intermedierea, în condițiile legii, a internării în cămine care acordă asistență medicală și socială permanentă; sprijin în întocmirea dosarului de solicitare a ajutorului social, a dosarului pentru încadrarea în grad de handicap, a dosarului de internare în centre de îngrijire pentru persoane cu handicap din cadrul DGASPC; suport educativ, psihologic și încurajarea reinserției sociale; prevenirea și combaterea riscului de excluziune socială, promovarea incluziunii sociale și creșterea calității vieții; crearea premiselor pentru reintegrarea familală, profesională și socială. Am avut un singur caz de beneficiar care a murit, dar nu la noi, ci la spital. Suferea de o boală necruțătoare în fază terminală. El era adăpostit în centrul nostru, dar solicita din două în două zile Salvarea ca să ajungă la Spitalul Municipal, pentru a i se curma durerile prin tratament. La un moment dat cei de la CPU nu ni l-au mai trimis înapoi, ci l-au ținut în spital două-trei zile, și în spital a și murit. Pe cei din afara Câmpinei îi putem găzdui doatr șapte zile calendaristice, iar pe câmpineni, șase luni, cu posibilitatea prelungirii cu încă șase luni, dar numai o singură dată și în situații excepționale. Se poate spune că, de multe ori, centrul nostru social reprezintă ultima speranță a celor aflați în situații de risc și de nevoi sociale, și ne bucurăm că am putut rezolva multe dintre cazurile cu care am fost confruntați, că am putut însenina viețile celor greu încercați de soartă, care au văzut în noi ultima lor speranță.”
Adrian BRAD
