Știri

CĂRŢI DIN BASARABIA. Ion Buzdugan, Scrieri. În două volume

Poetul şi publicistul Ion Buzdugan (9 Martie 1887,
Brânzeni, judeţul Bălţi, fiul lui Alexandru şi Ecaterina Buzdâga – 27 Ianuarie
1967, Bucureeşti), secretarul Sfatului Ţării, cel care la 27 Martie 1918 a
citit declaraţia de unire a Basarabiei cu mamă-sa România, este astăzi – după
cum afirmă D-l Eugen Lungu, în deschiderea studiului său la Ion Buzdugan,
Scrieri, Ediţie în două volume,
Studiu introductiv de
Eugen Lungu, Text
selectat şi îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de
Mihai şi
Teodor Papuc, Î.E.P. Ştiinţa, Chişinău, 2014 – este „practic un anonim”. Căci,
deşi scriitorul „a luptat cu toată fiinţa pentru reintegrarea Basarabiei în
spaţiul românesc”, „crezul său de mare român… l-a condamnat la tăcere şi la o
existenţă aproape ilegală într’o Românie postbelică colonizată de sovietici şi
dirijată de comunişti. 


Ca într’un thriller
cu subiect politic, fostul deputat şi lider în Sfatul Ţării s’a ascuns ani buni
în cele mai neverosimile locuri, pentru a nu compărea în faţa necruţătoarelor
tribunale sovietice”. Las că nici acestea din dreapta Prutului, ale celor mai
buni fii ai URSS, cum ar fi zis Lenin despre cei care, în 1921, au înfiinţat
PCR, nu erau mai cruţătoare. Dimpotrivă, slugile fiind mai zeloase decât
stăpânii. Criticul citează „din foarte documentatele
Repere cronologice [: Viaţa
şi opera
”] ale D-lor Mihai şi Teodor Papuc: „1946-1951 – Îşi trăeşte viaţa
în mare taină, ascuns de ochii lumii, fiind ameninţat de persecuţiile
staliniste. În orice moment ar fi putut să urmeze calea lui Pan Halippa, care
după doi ani de detenţie la închisoarea din Sighet, era trimis în Siberia ca
«trădător al Ţării Sovietice».” Sau, ca Ion Pelivan, care chiar a murit în
închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul
săracilor din marginea oraşului, cum am arătat în recenzia la cartea
Ion Pelivan, părinte al mişcării
naţionale din Basarabia
. Citez mai departe: „De teama persecuţiilor
declanşate de noul regim, este mereu în căutarea unor locuri de adăpostire pe
care le găseşte cu greu. Se ascunde când prin podurile chiliilor călugăreşti
ale Episcopiei din Blaj, când la mănăstirea Obreja de lângă Blaj. A mai găsit
adăpost la Tăuni, judeţul Alba, la Târgu Mureş, la Aninoasa, la Bujoreni
(Râmnicu Vâlcea) şi la Polovragi. Se bucură de ajutorul unor oameni de suflet,
pe care îi întâlneşte în timpul peregrinărilor sale. În comuna Tăuni, [judeţul
Alba,] s’a ascuns în casa cumnatului său, notarul Ion Maşnicu, soţul (din a
doua căsătorie) al surorii sale Mariana.” Unde l-a prins vestea abdicării
Regelui Mihai. „Ascunzişul la mănăstirea Polovragi-Gorj i-a fost înlesnit de
doctorul Constantin Lupescu din Târgu-Jiu.” Continuă citatul: „De aici,
îmbrăcat în rasă de călugăr, a plecat în Ardeal. Despre aceşti ani, notează
bunul său prieten, scriitorul C.D. Zeletin, «îşi lăsase barbă, purta ţoale şi
umbla cu traista’n băţ, asemeni călugărilor călători de odinioară». Avea parte
doar de o vizită pe an a surorilor sale Mariana şi Velentina”. Conchide D-l
Lungu: „Omul era practic un sechestrat al regimului, atât că nu se afla pe
priciurile închisorilor”. Şi dacă, „printr’o minune, omul se salva”, artistul
nu „avea însă acces la o viaţă literară normală. Iar în RSSM numele său
devenise tabu. Era pomenit doar rareori în contexte negative, ca naţionalist şi
burghez moldovan care, cu «ajutorul României regale» a luptat «pentru a
zădărnici biruinţa revoluţiei socialiste în Basarabia».”
Astfel că, apariţia celor două volume, în prestigioasa colecţie
Moştenire, în care au apărut, până acum, şi 16 volume din Scrierile lui B.P. Hasdeu, este un gest reparatoriu.


Primul volum cuprinde Poesii,
Publicistică şi Corespondenţă. Dintre acestea, doar o parte din poesii au fost
publicate în reviste sau în volume. Fireşte că întâetatea o au volumele. Şi
anume: Miresme din stepă,
Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1922, operă premiată de Societatea
Scriitorilor Români. Miresmele au opt
cicluri tematice: În stepă, Sub vraja trecutului, Icoane noi, În pribegie (1916-1917), De sub jug (1912-1918), Cântece
păstoreşti
, La ţară şi Litanii de toamnă. Şi o Prefaţă – „Cartea d-tale, dragă Dle
Buzdugan, aduce o mireasmă, uneori tare, câteodată foarte dulce, de poesie
nouă, culeasă de pe câmpii, unde oraşele nu si-au lăsat acele petece de
tipărituri şi picoare de pui fripţi care se numesc litaratură modernă. / Îmi
amintesc de ostaşul basarabean răsărit deodată în casa mea, pentru a mă întreba
câte drumuri duc la cartea neamului nostru. Aşa de repede a ieşit din ele un om
capabil de a îmbogăţi scrisul nostru. / Într’un ceas bun să’ţi fie venirea
între aceia care, cunoscând tot ce a dat sufletul nostru naţional până acum, au
datoria de a’i adăuga tot ce poate da, în vremea lor, pământul care i-a născut
şi tălmăcirea pe care ei înşii sunt în stare a o da acestui glas imens şi vag
al naturii mute şi al mulţimilor ce vuesc. / Căci, măcar azi, aceasta e
poesia.” – de N. Iorga, din 1920, care însă, n’a mai apărut, rătăcindu-se
printre degetele criticului Mihail Dragomirescu. Sau, cum zicea însuşi Iorga,
„au mâncat’o birourile Casei Şcoalelor”. Marele istoric a recenzat MiresmeleUn poet basarabean – în revista „Ramuri”, anul XVII, nr. 48,
din 1922, găsind în ele „o noutate de senzaţie, o frescheţe de expresie, o
tinereţe de grai, care fixează dlui Ion Buzdugan un loc cu totul deosebit între
poeţii care cred că nu se poate scrie fără a face pe nebunul”. D-nii Mihai şi
Teodor Papuc, din Notele şi comentariile cărora iau toate aceste
amănunte, găsesc surprinzător şi îndemnul lui Iorga: „Cine vrea să cunoască din
Basarabia realitatea frumuseţilor ei felurite şi că vadă ce se poate desface ca
poesie din fireasca iubire către dânsa, cine vrea să’şi dea seama de ce poate
da amestecul adânc între tradiţia sănătoasă a literaturii noastre mai vechi şi
între sufletul de spontanee trezire la manifestările literare ale unui om, pe
care viaţa în centrele mari nu l-a obosit şi nu l-a pervertit, să ia în mână
această carte, de o particulară sugestie. Nu’i va părea rău. Sunt frumuseţi
noi, care se adaugă limbii româneşti.” Şi Eugen Lovinescu a salutat, „cu
bunăvoinţă şi bucurie descălicarea lui Ion Buzdugan în literatura română”, ca
„un sol al unei tradiţii întrerupte aproape un veac” (în „Sburătorul”, anul II,
nr. 47, 1922). Pentru Vladimir Streinu, „d. Buzdugan îşi dozează cu pondere
elementul artistic, aşa încât substanţialitatea poesiei sale adesea se
autentifică prestigios. O tradiţie certă şi luminoasă îl desmiardă. Din
dragostea duioasă ce’i poartă, o prisosinţă generoasă se revarsă şi peste pământul
din care a înflorit mitic această tradiţie. De aceea poesia sa capătă un miros
sănătos şi reavăn de pământ umed ca o căpiţă de fân”. Miresmele „constitue, alături de opera întreruptă subit a lui Al.
Mateevici, în literatură, prima contribuţie ponderoasă a Basarabiei” (în
„Cugetul românesc”, anul I, nr. 8-9, 1922). Iar pentru contemporanul nostru,
Gheorghe Grigurcu, „Versurile sale [ale lui Buzdugan; O.O.], plasate în timpul
în care au fost aşternute, vădesc, din punct vedere literar, mai mult decât o
agreabilă cursivitate, un tip de eleganţă melancolică, ce ne poate reţine
interesul. Constitue un document nu doar moral, ci şi liric.” (în „România literară”,
XIV, nr. 39, 2012). 
Al doilea volum de poesii al lui Ion Buzdugan, Ţara mea, cu subtitlul Poeme, 1918 – 1928, a apărut la

Editura
Ramuri din Craiova, în 1928, având dedicaţia Patriei Unite – prinosul Basarabiei. La apariţia sa, a fost
recenzat de Perpessicius, în „Cuvîntul” (articol retipărit în Menţiuni critice, vol. II,
Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934:) „specia
aceasta de poesie e şi cea mai dificilă. Banalizată de convenienţele de ordin
naţional, vulgarizată încă din clasele primare, ce suflet, ce sinceritate şi
mai ales ce răzvrătire de lirism lăuntric necesită pentru ca să mişte, să
emoţioneze! Dl Buzdugan n’are temperament profetic. E un idilic, hrănit cu seva
poporană”. Iau numai ultima strofă din poesia eponimă: „O, Ţara mea, / Grădina
visurilor mele / Şi-a sufletului meu grădină!… / Când se vor stinge Ţări şi
Naţii / Împotmolite’n neagra tină, / Îmbătrânite’n patimi grele / Şi cotropite
de dezastre: / Tu cu-ale tale tineri generaţii, / Sub cerul de vecii albastre,
/ Vei răsări – Luceafăr – între stele, / Ca să vorbeşti din taina Slovei
noastre! / Şi, descuind lumina din comori, / Sub bolţi cu lacăte de sori, / Cetate Nouă de Lumină, / Spre tine vor
grăbi din zare / Popoarele Pământului să vină, / De cale lungă istovite, / Cu
suflete şi inimi pustiite / Şi’ţi vor cădea robite la picioare, / Iar tu, din amfora latină, / Le vei turna,
ocrotitoare, / Belşug de soare, dăruind Lumină!…” Păi, cu amfora lui latină,
cei cu stacana l-ar prohibi pe Ion Buzdugan şi acum…

Cel de-al treilea volum de poesii originale, Păstori de timpuri, a apărut la
Casa Şcoalelor, în 1937. A fost recenzat în „Viaţa Basarabiei” – cea mai
importantă revistă de literatură şi cultură de la Chişinău din perioada
interbelică” – de poetul şi criticul literar Vasile Luţcan: „poemele din
recentul volum sboară prin istorie, evocă sentimente străbune ăn veac, şi, mai
presus, trăesc marea armonie a liniştii strămoşeşti, în preţuire fără margini”
(VI, nr. 7-8, Iulie-August 1937) şi de Mihai Boboc: „poesia dlui Buzdugan nu
aparţine secolului al XX-lea, ci trecutului istoric îndepărtat, scoasă la
iveală din morminte şi cetăţi săruite, cronici şi hrisoave grele de peceţi
domneşti. E poesia păstorilor nomazi – păstorilor geto-daci – care aminteşte
anticele bucolice” (VI, nr. 11, 1937). Volumul a fost distins cu Premiul
Academiei Române. De relevat că, pe coperta IV-a Păstorilor de timpuri sunt menţionate, DE ACELAŞI AUTOR, pe lângă
cele trei volume deja amintite: Miresme
de stepă
, Ţara mea şi Păstori de timpuri, şi două volume de Cântece din Basarabia, vol. I, Ed.
Luceafărul, Chişinău, 1921, vol. II, Ed. Ramuri, Craiova, 1928, ambele incluse
de editori în volumul 2, şi, IN CURS DE APARIŢIE: Istoricul Unirii Basarabiei, după acte şi documente inedite; Icoane basarabene, portretele
luptătorilor pentru întregirea neamului; Podgorii
de aramă
, pasteluri; Portic de
mănăstire
, mistice; şi Cumpăna
zodiilor
, mituri; traduceri apărute din Koţiubinski, Ivan Bunin şi Al.
Blok; sau, în curs de apariţie din Puşkin, inclussiv 2 volume din Poeţi ruşi contemporani. „Din păcate,
scriu truditorii ediţiei, toate titlurile anunţate, nu au apărut niciodată, iar
în arhiva poetului s’au păstrat doar manuscrisele traducerilor unora dintre
poeţii pomeniţi mai sus.”
Al patrulea volum, Metanii
de luceferi
, a apărut la Editura Naţională Gh. Mecu din Bucureşti, în
1942. „Volumul se deschide  cu un poem
dedicat graiului matern, urmat de 51 de texte poetice, subintitulate Poeme, împărţite în cicluri inspirat
intitulate: Potire de lumină, Drum şi umbră, Altare de azur şi Denii de
iarnă
. Poemele au un pronunţat filon religios. Abordând teme biblice,
poetul recurge la evocarea vremurilor de odinioară, la rugă, la invocarea lui
Christos etc. Pe pagina a patra a copertei găsim acelaşi text informativ ca şi
la volumul Păstori de timpuri,
despre cărţile apărute deja ale autorului şi despre proiectele de viitor.” A
primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pe 1941, alături de Henriette
Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu Tudoran [romanul
Un port la Răsărit; O.O.],
Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir şi Constantin Stelian [din
şi profesor de liceu la Câmpina]. A fost recenzat de Perpessicius, de Nichifor
Crainic şi de B. Frunte. Nichifor Crainic îl consideră pe Buzdugan „cel mai de
seamă poet basarabean în viaţă”. Iar Metanii
de luceferi
este „o carte de durere şi de speranţă, în care poetul îşi
mărturiseşte credinţa în Mântuitorul lumii. Un ciclu întreg interpretează liric
episoade cristologice din Sfânta Evanghelie. Atmosferă liturgică şi îndeosebi
mânăstirească. Sufletul sue ca un parfum de tămâe. Graiul e ţărănesc monahal…
Cartea e semnificativă pentru acest poet basarabean care a luptat pentru
libertatea ţării sale. Azi, când provincia de la Nistru cu suflet de arzătoare
religiositate sărbătoreşte înfrângerea monstrului ateist, Metaniile lui Ion Buzdugan sună ca nişte rugăciuni de slavă şi de
mulţumire către Dumnezeul părinţilor care s’a arătat milostiv faţă de neamul
românesc”. (în „Gândirea”, anul XXI, nr. 7, August-Septembrie 1942).
Poesiile din periodice au fost luate din publicaţiile
„Cuvînt moldovenesc”, 1913, 1914 şi 1917; „Universul literar”, 1925 şi 1927; „Gândirea”,
1927; „Viaţa Basarabiei”, 1934 şi 1935; „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, nr.
8-9, 1941. Tot aici au fost incluse şi cele din volumele: Lui Nicolae Iorga – Omagiu, Craiova, Ramuri, 1921, şi Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la
Unire (1812-1918)
, antologie de Gh. Cardaş, Bucureşti, 1937 (în ambele,
poesia Basarabia, dedicată Dlui Nicolae Iorga, în August 1916:
„De-un veac ea’ndură suferinţă / În lanţuri ferecată. Roabă: / Sărmana ţară
Basarabă, / Cum n’are milă, nici credinţă!… // De-un veac robită jugul
poartă, / Dar astăzi nu’l mai poate duce: / Îngenunchind mereu sub cruce, /
Ea’şi blastămă păgâna’i soartă!… //…// Când se croesc din nou hotare / Şi
lumea se desparte’n două, / O, Doamne, împarte-ne şi nouă / O soartă netedă sub
soare!…”); Onisifor Ghibu, De la
Basarabia rusească la Basarabia românească
, Bucureşti, Editura Semne, 1996
(poesiile Bine-aţi venit!, dedicată Oştirii româneşti, la 13 Ianuarie 1918: „Bine-aţi
venit, Români şi fraţi iubiţi de-un sânge, / Bine-aţi venit în Ţară, oştiri
liberatoare! /…// Bine-aţi venit, viteji mântuitori ai Ţării, / Fraţi
iubitori de neam şi luptători statornici! / De-un veac râvnit-am noi spre ziua
reînălţării, / De-un veac v’am aşteptat – orfani de mamă dornici. /…//  Dar înc’o rugăminte, copii cu inimi drepte, /
Am către voi, viteji feciori ai României, / Al vostru sbor de vulturi spre-Apus
să se îndrepte, / Spre ţara care geme în ghearele robiei… // Acolo, unde neamul
şi-a înălţat altarul, / În ţara ce de-o mie de ani e’ncătuşată, / Spre-Ardeal
ţintiţi voi sborul, să sfărâmaţi hotarul / Şi stavila cu ură de duşmani
ridicată. // În sbor de vulturi ageri spre cuibul unde’s fraţii, / Să săgetaţi
ca roiuri de fulgere albastre; / Căci nu sunt tari hotare, nici-nalţi nu sunt
Carpaţii, / Cum sunt de tari şi’nalte azi sufletele voastre! // ’Nainte, dar,
’nainte! spre Nistrul cel hotarnic, / Mult binecuvîntate oştiri cu braţul tare;
/ Să’i faceţi zid de-aramă străinului hrăparnic, / Din Nistru pân’ la Tisa, din
munţi şi pân’ la Mare!”; Bucură-te,
Românie! 24 Ianuarie 1918
: „Bucură-te, Românie, / Căci azi steagul
tricolor, / Roşu, galben şi albastru, / Din divina’i măreţie, / Flutură
deasupra noastră, / Falnic şi liberator!”; Nistrul,
scrisă la 14 Februarie 1918: „Frunzuliţă de negară, / Nistrule – apă vioară, /
Dare-ar bunul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu: / Să’ţi trimită cerul zloată, /
Să te faci o mare lată, / Să reverşi peste hotară, / Toţi duşmanii răi să
piară. / Nistrule, apă adâncă, / Face-te-ai un zid de stâncă / Să fii hoardelor
barbare / Tu zăgaz la trecătoare; / Face-te-ai un zid de fier / Din pământ şi
pân’ la cer. / Să fii stavilă aici – / Pentru corbii venetici.”; Carpaţii blestemaţi, datată 16 Martie
1918: „Ardeal, Ardeal, ce zaci în vale, / Când va sosi al tău soroc? / Din
vremi noi te chemăm cu jale, / O, ţară fără de noroc!”; Jalea Ţării, scrisă la 26 Aprilie 1918, cu prilejul semnării păcii de la Bucureşti: „Numai câinii urlă, –
urlă zi şi noapte, / Şi cheamă stăpânii înapoi la vatră, / Vai de ţara noastră,
vai de câmp şi sate, / C’a rămas din ele numai scrum şi piatră! /…/ Dar,
copii de-osândă, orfane-ale Ţării. / Ce-aţi hrănit cu jale inimile voastre, /
Când s’or lumina iar largurile zării, / Vor zîmbi şi vouă cerurile-albastre!
/…/ Vor pieri popoare, ca frunza din ramuri. / Altele vor creşte, ca’n codru
copacii. / Iară voi, Românii, pururi, neam de neamuri, / Veţi trăi’n vecie, fii
ai vechii Dacii! / Când vor înflori iar peste ţară pomii, / Veţi lăţi hotarul,
Neamul şi Cuvîntul… / Căci voi sunteţi viţă din vlăstarul Romei / Şi chemaţi
azi sunteţi să domniţi Pământul!” – toate publicate în gazeta „România nouă”,
din Chişinău, în Ianuarie-Aprilie 1918).
Citez acum şi din poesiile din „Revista Fundaţiilor
Regale”. „Acolo, lângă vatră, în nopţi cu clar de lună, / Eu ţi-am gustat
lumina, cu bunii şi părinţii, / Dar au venit capcânii şi, pulbere’n furtună, /
Ne-au risipit pe drumuri, în prada suferinţii!… //…// Căsuţă de la Nistru,
de hoarde pângărită, / Ne-om mai vedea vreodată, la vatra în ruine: / Să’ţi
îngenunchi în faţă, icoană răstignită, / Să plâng de fericire, căsuţa mea, cu
tine?!” (Căsuţa de la Nistru, 20
Iunie 1941). „Din bucium azi ne cheamă Ţara, / Arcaşi, porniţi vârtej la luptă:
/ Să smulgeţi brazda, milenara, / Din trupul ţării noastre ruptă! // Plăeşi, la
luptă pentru Rege, / Că Ţara vă binecuvîntă: / La luptă pentru sfânta Lege / Şi
pentru vatra noastră sfântă! // Voi, oştilor basarabene, / Răzeşi, mazili, cu
pârcălabii: / Goniţi jivinele viclene / Din holda mândrei Basarabii! / Porniţi
cu şoimii în furtună, / Cu arma fulgerând în soare / Să apăraţi glia străbună /
Şi Crucea Sfintelor Altare! //…// Loviţi cu fulgere de bardă, / Sdrobind
balaurul sinistru: / Goniţi însângerata hoardă, / Hăt, peste Nistru, peste
Nistru! // Străfulgeraţi arma’n lumină, / Să’i destobiţi pe fraţi din jug: /
Sdrobiţi sălbateca jivină, / Goniţi-o dincolo de Bug”! (Ne cheamă Ţara. Arcaşilor şi
plăeşilor lui Ştefan cel Mare pioasă închinare
, 22 Iunie 1941). „Vor trece’n
goană anii şi veacuri ce-o să vie! / Iar noi vom sta, de-a pururi, pe plaiurile
aceste, / De strajă mândrei Dacii, în veacuri de vecie!…” (Negru-Vodă).
Din Manuscrisele inedite: Podgorii de
aramă
, Pietre de temelie
(Povestea neamului) şi Balada morţii cronicarului Miron Costin
şi a fratelui său, Vornicul Velicico
, toate păstrate la Doctorul C.D.
Zeletin, primul a avut soarta cea mai potrivnică. I-a fost cunoscut şi lui
Perpessicius care, în cronica din „Cuvîntul”, 1928/Menţiuni critice, II, 1934, care aprecia „că în poemele Podgorii de aramă este tot ce
poate fi mai de preţ în registrul liricii dlui Buzdugan (Menţiuni critice, II, 1934). Printre filele
manuscrisului găsim chiar o copertă de volum cu acest titlu tipărită, care urma
să apară în 1926 la Editura Institutului de Arte Grafice «Ramuri» S.A. de la
Craiova.” Am văzut că apariţia sa era anunţată la sfîrşitul volumelor Ţara mea şi Păstori de timpuri. Doctorul C.D. Zeletin a scris „pe una
din filele de la începutul manuscrisului” nota: „Volumul de poesii Podgorii de aramă, subintitulat
iniţial Pasteluri, s’a mistuit în
parte în incendiul isbucnit în tipografia Editurii. C.D.Z.”
Volumul 2 al Scrierilor
cuprinde Folclor. Tradiţii populare. Traduceri. Şi aici au prioritate cele două volume de Cântice din Basarabia, 1916-1921,
primul, imprimat în 1921 la Chişinău, în tipografia Societăţii „Luceafărul”, şi
1905-1916, Cartea a II-a, publicat în 1928 de Editura Ramuri de la Craiova. Cel
din 1921 a fost dedicat „Memoriei neuitatului Gheorghe Coşbuc, poet al
ţărănimii, închin aceste flori sfioase, culese din câmpia Basarabiei” şi are o Precuvîntare de Pan Halippa, din 10 Mai
1917: „Cel dintâi mănunchi de flori de pe câmpia Basarabiei, socotită atâta
vreme stearpă! Şi ce miros plăcut, miros pln de farmec, miros de primăvară!”
Harnicul nostru prieten Ion Buzdugan (Nică Românaş) le-a adunat din gura
flăcăilor şi fetelor, în mai multe părţi ale ţării. Aceste plăsmuiri frumoase
au fost multă vreme singura dovadă că neamul moldovenesc în Basarabia trăeşte.
Rece era vântul care sufla de la miazănoapte, din împărăţia robiei şi
întunericului ţarist; dar florile sufletului moldovenesc n’au îngheţat, căci
erau nemuritoare. De azi înainte ele vor înflori în voe, scăldându-se în lumina
şi căldura soarelui românesc!”
Spicuesc din primul volum: „Frunzuliţă măr domnesc, / Rău
îi traiul moscălesc: / Când îi vremea de lucrat / Stai în puşcă răzemat…”
(XXXVI). „Frunză verde măr uscat, / Fi-i-ar neamul blăstămat, / Fi-i-ar casa
tot pustie / Şi copiii’n puşcărie, / Cine pe rus l-a făcut / Stăpân dincoace de
Prut… /…/ Sălcioară de pe mal, / Face-te-ai punte pe val, / Să trec Prutu’n
cela mal / Să’mi scăp ţara de moscal.” (XLVII). „Frunză verde şi-un dudău, /
Nistrule, pe malul tău, / Creşte iarbă şi dudău / Să pască şi murgul meu”
(LIII). „Frunzişoară lozioară, / La Nistru la mărgioară / S’o strîns fraţii
grămăjoară / Şi’ntre dânşi-o sorioară. / – Sorioară Mărioară, / Ce ţi’i faţa
gălbioară: / Ori ţi’i rău, ori zaci de boală, / Ori ibovnicu’ţi să’nsoară? /-
Las’ să’nsoare sănătos, /…/ Da eu sunt făr’ de noroc, / Că mi-o dat inimii
foc, / I-o dat foc ş’apoi s’o dus, / La cânele cel de rus, / Şi pe mine m’o
lăsat / De rîs şi ruşine’n sat…” (LIV, Ion Druc din s. Hânceşti, judeţul
Chişinău). „Jălui-m-aş şi n’am cui, / Jălui-m-aş Nistrului: / Nistru curge
tulburat / Şi pe mine’i suparat, / Că mă vede înjugat / La străinul blăstămat.
/ Bate’l, Doamne, pe muscal, / Ca Nistru când bate’n mal / Şi să sbate val cu
val… / Ca să nărue cel mal… / Bate’i, Doamne, pe străini, / Ca Nistru când
bate’n plin, / Bate’i şi pe venetici / Ca Nistru când bate’n stânci!…” (LVI).
„Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, / Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum
te-oi blăstăma şi eu – / Să piei cu tot neamul tău: / Să nu’mi ţii calea la
Prut – / La drăguţa de demult… / Dare-ar bunul Rumnezeu – / Un blăstăm pe
capul tău: / Să se darma hraniţa – / Să’mi pot vedea puicuţa, / Sara şi
dimineaţa… / Să ne ştie toată ţara: / C’am iubit o moldoveancă – / Eu –
codrean şi ea – pruteancă!” (CXII).
Şi din Cartea a II-a, care are cântece culese „din
diferite ţinuturi ale Basarabiei, în anii 1905-1916”. Ele sunt grupate în I. Cântece de înstrăinare (I-XVII), II. Cântece de dor şi jale (XVIII-LXI), III.
Şugubeţe şi glumeţe (LXII-CXIII), IV.
Cântece ostăşeşti (CXIV-CXXVI), V. Cântece voiniceşti (CXXVII-CXXXVI) şi
VI. Cântece bătrâneşti
(CXXXVII-CLVII). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, / Osândi-te-ar
Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma-te eu: / Să piei cu tot neamul tău, / Că ţi’i
neamul nătărău, / Că ţi’i neamul păcătos, / Ca un şărpe veninos: / Nu te muşcă
pe din faţă, / Da te muşcă pe din dos, / Să’ţi răpească biata viaţă, / Ca un şărpe
veninos…” Cam toate cântecele din prima secţiune au imprecaţii la adresa
ruşilor: „Rusule şi măi moscale, / Nu’mi fă şara de ocară, / Că Dumnezeu are
scară: /…/ Când te-a coborî de sus, / Rusule, păgân de rus: / Nici nu’i crede
c’ao fost sus!” „Foae verde cucurus, / Măi moscale, pui de rus, / Nu’mi face
neamul de rîs: / Pe fii nu mi’i moscăli / Limba nu’mi bajucuri, / Că eu când
te’oi blăstăma , / Ca roua ti’i scutura, / Ca pleava ti’i vântura / Spulberat
din ţara mea… / Nime’n lume nu va şti, / C’ai fost mare şi eu mic, / Măi
moscale venetic!…” „Foae verde salbă moale, / Rusule şi măi moscale, / Nu’mi
face ţara de jale, / Că ţara mi-ai pustiit / Pe flăcăi i-ai moscălit”.  „Măi rusule şi moscale, / Nu’mi face ţara de
jale / Boii nu mi’i dejuga, / Fraţii nu mi’i depărta, / Că eu când te’oi
blăstăma / Ca iarba ti’i legăna, / Ca frunza ti’i spulbera”. „Doaie verde lemn
uscat, / Rusule, neam blăstămat, / Când ţi-a fi mai greu de chin, / Să fii ca
mine străin, / Când ţi-a fi traiul mai drag, / Să fii ca mine – iobag, / Să te
văd umblând pribeag, / În opincă şi toiag, /…/ Când îi fi mai cu noroc – / Să
te văd arzând în foc: / Să văd cum te prinde para, / Cum mi-ai ars tu
inimioara, / Cum mi-ai pustiit tu ţara!…” „Foae-amară de migdale, / Măi
rusule, măi muscale, / Când ţi-a fi mai dor de lume – / Să te văd, ca râma’n
humă, / Când ţi-a fi mai dor de soare – Să te văd la închisoare, / Fiare’n mână
şi’n picioare” ş.a.m.d. „Măi rusule, om hain, / Să te-ajungă al meu chin / Şi
blestemul meu din plin, / În vecii vecilor, amin!” (I). „Oi-oi-oi, oi-oi, / Of
şi vai de noi: / Cum ne mână tot în sus / La păgânul cel de rus, / Păgânul de
rus!” (IV). De ce, păgânul de rus?… Din cântecele ostăşeşti, iată unul, cules
„prin anii 1912: „Ura, ţara mè! / Noi vom săruta, / Şi vom apăra! / Ţara vom
apăra, / Ţara română – / Să fim împreună!… / Ura, să trăiască / Ţara
Românească! / Ura! ura! ura! / Ura, ţara mea!…” (CXIV).

Articolele politice ale lui Ion Buzdugan

Articolele politice ale lui Ion Buzdugan ating chestiuni cu care ne-am mai
întâlnit pe parcursul recenziilor anterioare. Ele au fost selectate, alături de
cele literare, de D-nii Mihai şi Teodor Papuc, editorii
Scrierilor în două volume ale lui Ion Buzdugan, Chişinău,
Ştiinţa, 2014, „din publicaţiile basarabene
Cuvînt
moldovenesc
, Şcoala moldovenească,
Sfatul Ţării, Viaţa Basarabiei, precum şi din cele din ţară: Cugetul românesc, Gândirea,
Universul literar, Convorbiri literare ş.a.” Titlurile
articolelor:
Către învăţătorii
Basarabiei
(Cu prilejul Adunării lor în Chişinău la 11 Aprilie 1917)

(în „Cuvînt moldovenesc”, nr. 29, 12.IV.1917, şi „Şcoala moldovenească”, nr.1, 1917),
Naţionalisarea şcolii (Hotărîrea
Adunării Zemstvei guberniale)
, („C.M.”, 89, Oct. 1917), Glas basarabean la groapa lui Delavrancea
(id., V, nr. 39, 10 Mai),
Ţăranul,
pământul şi împăratul
(id., 91, 11 Noemb. 1918), Două icoane: Simeon Murafa şi Alecu Mateevici („Sfatul
Ţării”, 116, 25 Aug. 1918),
Un veac de
luptă dintre străinul venetic şi moldoveanul băştinaş din ţară
(129,
12-25 Sept.),
Vasile Stroescu (136
şi 137, 22 şi 23 Sept.),
Pavel Gore
(140, 27 Sept.),
Cine sunt „boerii de
astăzi” sau „boerii de viţă nouă” din Basara-bia
(147, 6/19 Oct. 1918),
Protestul basarabenilor contra
sălbăticiilor ungureşti
(„Sf. Ţ.”, 238, 27 Febr. 1919), Vasile Alecsandri şi Basarabia
(„Adevărul literar şi artistic”, 19 Iunie 1921),
  Poetul
Alexei Mateevici
(„Cugetul românesc”, 7, 1922), Pentru sufletul Basarabiei („Gândirea”, 3-4, 1923), Discurs rostit la Adunarea Deputaţilor în
ziua de 30 Noembrie 1926 de Ion Buzdu-gan, deputat de Bălţi, la Mesajul Tronului

(Bucureşti, Imprimeria Statului, 1926),
 Cuvîntul Basarabiei („Convorbiri
literare”, Ian.-Aprilie 1927),
Binefăcătorul
(„Universul literar”, 25 Noemb. 1929), Ian.-Apr. 1927),
Permanenţa romanităţii în Basarabia („Viaţa Basarabiei”, 7-8,
1940),
 Amintiri despre poetul Alexe Mateevici („Magazin istoric”,
Iunie 2005),
Moartea poetu-lui Alexe
Mateevici şi aducerea Pegasului la mormîntul său
(„Magazin istoric”,
Iunie 2006),
Răspuns la articolul din
revista „La cause commune”, nr. 55, din 2 August, intitulat Problema Basarabiei
; şi Masacrarea românilor la via inginerului
Hodorogea
, ambele rămase inedite până la ediţia aceasta, sunt foarte
grăitoare pentru aria preocupărilor politice ale poetului-publicist.
Iată, mândria neamului său: „O adâncă durere trebue să’l cuprindă pe
fiecare moldovean, care aruncă o privire în dările de seamă despre ţara
noastră. Moldovenii, deşi sunt cei mai mulţi la număr, sunt cei mai înapoiaţi
în ştiinţă şi în cultură. / De unde vine oare aceasta ? / Este  oare moldoveanul mai prost de la fire decât
toate celelalte popoare de pe lume? Doamne fereşte! Doar vedem ieşiţi din sînul
nostru oameni activi învăţaţi, care au ocârmuit nu numai Basarabia, ci întreaga
împărăţie, ca de pildă mitropolitul Petru Movilă de odinioară, poetul  Antioh Cantemir, o mulţime de foşti miniştri,
profesori, deputaţi şi fel de fel de slujbaşi înalţi. Dar care’i pricina
rămânerii în urmă a moldovenilor ? Noi credem că adevărata pricină e aceea că
ei nu au avut şcoli. Odinioară Basarabia era una cu Moldova şi cu Bucovina de
astăzi. Dacă în aceste două ţări am cerceta starea lucrurilor, am putea vedea
că moldovenii de-acolo sunt cu mult mai înaintaţi decât ai noştri şi aceasta
din pricina ceea că ei au avut şcoli care i-au luminat.
Dar şi în Basarabia au fost şi sunt şcoli, – se va zice. E adevărat, dar
aceste şcoli sunt prea puţine şi prea mici, şi mai ales ele nu sunt în limba
norodului.” Ori, „în toate ţările din lume, vedem că pretutindeni şcolile sunt
în limba norodului, deoarece fiecare neam poate învăţa cu adevărat numai în
limba sa. O vedem aceasta şi la ruşi. Ei şi-au făcut pretutindeni şcoli (în
limba rusească).” „Iată de ce este de mare însemnătate pentru noi şcoala
moldovenescă, singura care ne va putea da lumină.” „Partidul Naţional
Moldovenesc, alcătuit acum, are în programul său printre altele şi lupta pentru
luminarea moldovenilor în şcoli prin limba lor.” Şi reproduce un punct din
programul partidului: „În şcolile de toate treptele, adică de la cele mici pân’
la cele înalte, limba de predare să fie limba naţională a poporului. Limba
rusească se va învăţa în şcoli ca obiect de predare (învăţătură deosebită). În
toate satele şi oraşele să se facă şcoli bune, cu cât mai mulţi ani de
învăţătură, şi toţi copiii să fie îndatoriţi a învăţa la acele şcoli”. Oleacă
de reclamă la adresa Partidului Naţional însoţeşte îndemnul „ca înainte de
toate să ne înscrim şi noi fiecare în acest partid şi să luptăm pentru
înfăptuirea întregului program al lui. Dar ca învăţători, noi mai avem datoria
să ne gândim în toate amănuntele la treaba noastră şcolară şi să spunem
ocârmuitorilor noştri ce trebue să facă, pentru ca ea să se îmbunătăţească”:         „1. 
Mai întâi de toate să se ia măsuri ca în fiecare sat şi sătucean, cu cel
puţin 30 de copii, trecuţi de 7 ani, să se facă câte o şcoală, la care să fie datori
a umbla toţi băeţii şi toate fetele”, căci „li s’a dat şi femeilor drept de
glăsuire”.
„2. Limba de predare în satele moldoveneşti să fie limba moldovenească.
Limba rusească se va învăţa deosebit. Toate cărţile de şcoală vor fi în limba
norodului. Dregătoriile şcolare ale ţării să ia măsuri grabnice pentru
întocmirea astor fel de cărţi. Ele să îmbrăţişeze, pe lângă alfabetul rusesc,
şi pe cel latinesc.
3. Să se alcătuiască cât mai curând un plan de învăţămînt moldovenesc.
4. Să se alcătuiască în fiecare sat câte un sfat şcolar, care să ia în mână
treaba şcolară.
5. Învăţătorilor moldoveni de astăzi să li se deie cursuri de câteva
săptămâni, spre a li se da îndrumările de care au nevoe. Fiindcă mulţi
învăţători sunt la răsboi, să se ceară de la stăpânire ca ei să fie lăsaţi
acasă, cum au fost lăsaţi şi învăţătorii din alte ţări.
6. Pentru a putea da învăţătorilor toate cunoştinţele, de care vor avea
nevoe, să se tipărească cât mai curând o revistă pedagogică (un jurnal), sub
numele de Şcoala moldovenească, care să
iasă de cel puţin două ori pe lună; să se tipărească apoi o bibliotecă
pedagogică moldovenească; să se adune un congres pedagogic moldovenesc şi să se
întocmească conferinţe (citiri) învăţătoreşti pe ţinuturi, cel puţin de patru
ori pe an.
7. ”Din toamnă „să se deschidă cel puţin patru şcoli de învăţători, două
pentru băeţi şi două pentru fete, ca cel puţin peste doi ani să putem avea un
număr mai mare de învăţători. Ca profesori şi profesoare la aceste şcoli să fie
aduşi profesorii moldoveni de pe la feluritele şcoli din toate părţile Rusiei.
Cărţile trebuitoare pentru aceste şcoli normale s’ar putea tipări deocamdată
după cele din Transilvania sau România.
8. Sfatul şcolar al ţării să fie din moldoveni şi tot din moldoveni să fie
şi inspecţia şcoalelor.” (Către
învăţătorii Basarabiei
).
Primele jertfe ale Unirii: Simeon Murafa şi Andrei Hodorogea. „Într’una din
duminicile lui August 1917, cei doi prieteni şi patrioţi, scriitorul Simeon
Murafa şi inginerul Hodorogea, s’au hotărît să petreacă ziua de odihnă la via
acestuia din urmă, aflată în suburbia Chişinăului, Buiucani. În afară de
iniţiatori şi familiile lor, se mai aflau acolo Romulus Cioflec, profesor şi
scriitor, ardelean în refugiu, profesoara Gavriliţă, Liviu Marian, profesor
bucovinean, aflat şi el în refugiu, profesoara Botezatu, profesorul Gheorghe
Tofan, bucovinenan refugiat – toţi luptători pentru unirea Basarabiei cu
Patria-Mamă, nume poate uitate, dar sfinte şi care trebuesc trecute neapărat în
pomelnicul martirilor neamului nostru. / Şi pe când se aflau în plină
petrecere, citind sau declamând poesii, […] se ivi prin vie foşnetul
iscoadelor ţariste, soldaţi ruşi înarmaţi până în dinţi, care nu peste mult
timp se şi făcură văzuţi, înconjurând pe cei de faţă şi căutând în mod special
pe cineva. Acest cineva era poetul Simeon Murafa”. Se auzi o comandă rusească:
Ukokoşte!, adică Daţi’i la mir.  Şi imediat fruntea lui lată înflori în bujorul
morţii”, căci „glontele supus odioasei porunci străbătu fruntea de lumină a lui
Simeon Murafa, care se prăbuşi în sânge cât un munte de om…” Urmă „stăpânul
viei, inginerul Hodorogea, pe care’l doborîră ca pe o fiară, spintecându’l cu
mai multe gloanţe… / În clipa de sălbăticie scurtă şi derutantă, restul de
bărbaţi şi femei au luat’o care încotro prin vie, furişându-se până la marginea
suburbiei Buiucanilor, lăsând în urmă două trupuri învinse de moarte. Aşa au
scăpat cu viaţă Romulus Cioflec, Liviu Marian, Gheorghe Tofan şi ceilalţi care
îl însoţeau. Şi trebue să mai spunem – pentru ca mişelnicia să apară întreagă
aşa cum a fost – că această crimă a fost săvîrşită din ordinul puterii ţariste
şi cu mâna unor dezertori de pe frontul român, care au mai fost folosiţi şi cu
alte ocazii, despre care s’a mai scris şi se va mai scrie.” (Masacrarea românilor la via Hodorogea,
22 Octombrie 1966).
Alexei Mateevici. Cum am mai văzut în recenziile despre Eminescul Basarabiei,
preotul militar Alexei Mateevici s’a transferat, în Ianuarie-Februarie 1917,
din Galiţia, pe frontul românesc, în Brigada 71 artilerie, dislocată pe linia
Tecuci-Mărăşeşti. Invitat să ţină lecţii de Istoria
literaturii române
la Cursurile de limbă română pentru învăţătorii
moldoveni, el a ţinut numai două prelegeri, la 18 şi 19 Iunie, apoi,
nemaiobţinând învoire, a fost nevoit să se întoarcă la Mărăşeşti, unde a rămas
până la 14 Iulie. De aici va fi mutat la Bârlad, unde a ajuns pe 15 Iulie.
Îmbolnăvindi-se, a fost trimis acasă, ajungând la Chişinău la 24 Iulie. În ziua
deschiderii cursurilor, 17 Iunie, el a recitat poesia Limba noastră. Ion Buzdugan îşi va aduce aminte destul de
bine întâmplările de atunci, decalând numai zilele cu o decadă şi înlocuind
Cursurile cu Con-gresul: „Ca şi cum ar fi repurtat urale pentru o viaţă
întreagă la Congresul Învăţătorilor şi Profe-sorilor, ţinut la Chişinău în
zilele de 7-10 Iunie 1917, unde a citit una din cele mai frumoase poe-sii care
s’au scris vreodată pentru limba românească, oda Limba noastră, modestul poet Alexe Mateevici, care îşi
schimbase numele în renume, a plecat imediat la gară, grăbindu-se să ajungă la
Bârlad, unde era preot al garnizoanei. Acolo, zi de zi, alerga de la o unitate
la alta pentru a da soldaţilor muribunzi ultima mângâere, îngrijirea creştină,
îngrijirea morală”. Preotul, „om al con-ştiinţei şi al datoriei, nu se odihnea
nici zi nici noapte, deoarece alerga pe roibul său de la un sat la altul, de la
un cantonament la altul, într’o activitate febrilă”. „Dăduse roibului său, mai
în glu-mă, mai în serios, numele de Pegas şi desmierda necuvîntătotul servitor
nu numai cu acest nume fantastic, ci şi cu orz şi, din când în când, cu
bucăţele de zahăr. Seara, mulţumindu’i, îl săruta asemenea unui frate bun, iar
în miez de noapte, când trebuia să plece neapărat în vreun loc unde era chemat
de urgenţă, îl săruta de asemenea, ca pe un prunc trezit din somnul adânc…
Era acel fel de prietenie fraternă între om şi animal, ţesută în condiţii vrăjmaşe”.
„Şi nici nu s’a încheiat bine luna August [de fapt, Iulie; O.O.] şi, de unde el
tînăr şi plin de vigoare, iată’l acum pornit, bolnav de tifos exantematic, de
la Bârlad la Chişinău… În gară îl aşteptau cei doi prieteni medici, doctorii
Vasile Leahu şi Ceapă, care aduseseră cu ei şi pe profesorul universitar dr.
Ion Mironescu. A fost în zadar toată îngrijirea medicală şi toată
solicitudinea medicilor prieteni.. În câteva zile de la sosirea sa la Chişinău,
nefericitul poet s’a stins. Înainte de a trece dincolo de câmpiile frămîntate
cu flori şi noroae ale acestei vieţi, ceru să i se aducă de pe frontul de la
Bârlad roibul – Pegasul său, de la care şi-a luat rămas-bun în unul din
luminişurile delirului fatal…”

Simeon Murafa şi Andrei Hodorogea
fuseseră înmormîntaţi în curtea Catedralei din Chişinău. Li s’a alăturat sicriul
Eminescului Basarabiei. “Iar după voinţa poetului, rostită când era încă în
viaţă, i-a fost adus la mormînt şi roibul – Pegasul său. / Şi s’a întâmplat
atunci adevărată minune, căci roibul, apropiindu-se de sicriu, a bătut cu
copita în pământ şi a nechezat de a luat auzul mulţimii. Apoi s’a coborît în
genunchi şi şi-a rezemat capul de lemnul sicriului şi a prins să lăcrimeze ca
un om, cu nişte lacrimi mari cum nu credeam că vreo fiinţă umană poate să
sloboadă. A stat aşa minute întregi, căci nimeni nu îndrăsnea să se atingă de
el şi să’l îndemne să se ridice, pentru ca slujba să’şi urmeze canonul; era,
cum spun, minune mare şi lumea plângea de două ori…” (
Moartea poetului
Mateevici
, Bucureşti, 10 Octombrie 1966).
Octavian ONEA 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare