CĂRŢI DIN BASARABIA. Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă

„Îndoiala a fost şi rămâne principiul meu de viaţă…” este titlul cărţii D-lui Vasile Malaneţchi în dialog cu Vladimir Beşleagă, apărută la Editura Prut Internaţional din Chişinău, 2014, în colecţia „Dialoguri la focul din vatră”. Şi ea în condiţii grafice notabile – coperta Sergiu Stanciu – plăcută întâi ochiului, înainte de a o deda desfătărilor minţii. Credit fotografii vechi: arhiva scriitorului Vladimir Beşleagă. Credit fotografii recente: Mihai Potârniche, Mihai Vengher, Nicolae Răileanu, Vasile Şoimaru, Vasile Botnaru, Lucian Vasiliu, Eugenia Tofan, Radmila Popovici-Paraschiv, Sergiu Nucă. Cum zice, în Prefaţă, scormonitorul amintirilor, „o operă de inspiraţie…”

Pe coperta IV, D-na Aliona Grati – recenta laureată a Premiului Opera omnia, la Festivalul de Poesie Nichita Stănescu de la Ploeşti şi autoarea monografiei „Vladimir Beşleagă: cronotopul zborului frânt”, 2013 – ne este o bună călăuză: „Scriitorul şi omul public Vladimir Beşleagă este printre cei mai importanţi oameni de litere care au marcat vizibil istoria şi cultura noastră în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi în primele decenii ale secolului al XXI-lea. Representant de marcă al generaţiei şaizeciste, o generaţie de aur a literelor basarabene, romancier de vocaţie, cu cel mai bogat palmares al romanelor scrise şi traduse în alte limbi, prezent mereu în viaţa literară, artistică, publică şi politică de la noi, Vladimir Beşleagă este un nume de referinţă în literatura română, la intersecţie de veacuri şi milenii.”

Reperele biobibliografice din carte încep cu satul Mălăeşti, „aşezare de etnici români din Transnistria”, aflată la 15 km de Tiraspol şi 90 km de Chişinău. Aici au văzut lumina zilei, la 5/18 Martie 1905, Vasile, tatăl scriitorului, fiul lui Luca Alexei Beşleagă şi al Nataliei, născută Facâru, şi Eugenia (Fevronia), mama scriitorului, la 13 Decembrie 1913, fiica lui Andrei Ciocârlan şi a Pachiţei, născută Bălan. Şi scriitorul însuşi, la 25 Iulie 1931. Şi de aici au fost deportaţi, în Ianuarie 1933, bunelul Andrei Ciocârlan – care, peste un an, moare, „în pădurile îngheţate ale Rusiei” –, Iustina, a doua soţie a acestuia, şi mezinul Alexandru, de 12 ani (la scurt timp după Andrei, moare şi el). Şi aici urmează scriitorul clasele primare (I-III, cu program rusesc, 1938-1941; IV şi I-II de liceu, 1941-1944, cu program românesc, odată „cu instalarea în Transnistria a administraţiei civile româneşti”).

Alături de părinţii săi,  Vasile şi Eugenia Beşleagă (1932

Reia liceul, numai în limba rusă, 1944-1950 [„Trebuia să mergem în clasa a şaptea, dar ne-au dat înapoi, într’a cincea, de am pierdut doi ani.”], după care se înscrie la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Moldova, secţia Limba şi Literatura Română. Absolvă Facultatea în 1955 şi rămâne ca doctorand pe lângă Catedra de Limba şi Literatura Română, cu o teză despre romanele lui Liviu Rebreanu. Teză firesc „respinsă”. În 1958 este angajat colaborator la revista de satiră şi umor „Chipăruş”. De unde este destituit, împreună cu alţi colegi, în frunte cu redactorul şef, Petru Zadnipru, în toamna 1959, pentru apariţia în revistă a unor materiale de „nuanţă antisovietică şi naţionalistă”. Publică volumele „La fântâna Leahului” (proză, 1963), „Zbor frânt” (roman, 1966, 1980 şi, cu litere latine, 1992), „Acasă” (o cronică de familie, despre deportările ţărănimii şi foamete, 1976, 1980; Premiul de Stat – 1978), „Durere” (roman pentru adolescenţi, 1979, 2007), „Ignat şi Ana” (roman, 1979), „Suflul vremii” (eseuri şi critică literară, 1981), „Sânge pe zăpadă” (roman istoric, 1985), „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine – poem tragic” (roman, 1988),  „Cumplite vremi” (roman istoric despre Miron Costin, 1990, 2003), „Jurnal 1986-1988” (2002), „Dialoguri literare” (publicistică, 2006), „Ţipătul lăstunului” (poesie, 2006), „Cruci răsturnate de regim – Mănăstirea Răciula, 1959” (reconstituirea rebeliunii ţăranilor împotriva regimului comunist totalitar, 2006), „Hoţii din apartamente” (memorii, 2006), „Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar – RSSM: 1956-1963” (2008), „Dirimaga” (carte pentru copii, 2009), „Destine transnistrene” (dialoguri, 2010), „Voci sau Dublul suicid din zona Lacurilor” (roman, 2013, 2014), traduceri din Longos („Dafnis şi Cloe”, 1970, 2006), Erasmus din Rotterdam („Elogiul nebuniei”, 1976). Secretar al Uniunii Scriitorilor (1971; demisie 1976). În Adunarea generală a scriitorilor, din 3 Martie 1989, prezintă referatul „Acum ori niciodată”, despre decretarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990; lider al fracţiunii Frontul Popular Creştin-Democrat). Scriitor al Poporului (1991). La 3 Aprilie 1992 semnează, cu încă 52 de parlamentari, Memoriul pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub oblăduirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La 14 Septembrie participă la Adunarea eparhială a clericilor şi enoriaşilor români, convocată de episcopul de Bălţi, Petru, care cere Patriarhiei Române reactivarea Mitropoliei Basarabiei. La 19 Decembrie 1992, aflat în delegaţia eparhială de la Chişinău, alături de parlamentarii Ioan Ciuntu, Ion Buga şi Valentin Mândâcanu, şi de foştii deputaţi din Sovietul Suprem, Petru Buburuz şi Grigore Vieru, la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, semnează Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei. Lucrurile acestea se întâmplau la un an după declararea independenţei (27 August 1991) faţă de URSS.

Apoi încep dialogurile. Din care citez numai, după obiceiul anticilor de a reţine excerpte, lăsând cititorului tortura reflexiei şi plăcerea comentariului. Astfel, cei care nu au şi nu vor putea avea niciodată cartea, vor trage mai mult folos, găsind în recenzia mea cât mai multă informaţie „pură” cu putinţă.

În anul V de Facultate face, în ziarul Universităţii, profilul colegului său, Ion Cibotaru („Cale luminoasă”): „O amintire dintre cele mai frumoase, ce o va purta Ion (atunci scriam Vanea!) în suflet toată viaţa, este şcoala din satul natal Baraboi, raionul Râşcani. Când se gândeşte la colegii săi de şcoală, la învăţători, în faţa ochilor îi apar multe chipuri scumpe. Dar cel mai scump şi cel mai luminos (pe atunci, în acei ani, totul era sau trebuia să fie, în mod obligatoriu, luminos!) i-a rămas chipul învăţătorului de limbă şi literatură română (scriam moldovenească, altfel textul  nu era acceptat pentru publicare!) Leonid Colibaba (un nume de răsunet în întreaga republică, pe atunci colonie ruso-sovietică. În 1965, profesorul Colibaba a rostit un discurs la Congresul Uniunii Scriitorilor, în care a pledat, în rând cu o parte din condeieri, pentru revenirea scrisului nostru la alfabetul latin…).” Revenirea…, până la revenirea la Patria mamă, a fost şi este un fir conducător în îngrijorările basarabenilor în general şi a istoricilor şi scriitorilor în special. „Iată încă două pasaje. «La început, multe lucruri nu le pricepea, îi venea greu. Şi una din cauze era că nu prea cunoştea limba rusă…» Stop! Matematicile i se predau unui absolvent al unei şcoli româneşti în… rusă! Şi aici văd un alt factor care a consolidat relaţiile noastre personale pentru lungi decenii: lupta pentru limba română de predare în învăţămînt. Momentul respectiv va surveni ceva mai târziu, peste câţiva ani, când se va putea pune în discuţie şi această dureroasă problemă a destinului nostru.” Numai la Facultatea de Istorie şi Filologie, „una aparte în tot complexul programului de studii universitare, doar cursul de limbă şi literatură şi încă vreo două discipline se predau în româneşte, în timp ce toate celelalte – în ruseşte. Funcţionau aşa-numitele torente, la care se întâlneau, la prelegeri, studenţi de la cele trei secţii umanitare: Filologia Română, Filologia Rusă şi Facultatea de Istorie (Istoria universală, cea a ruşilor, pentru că o Istorie naţională nu… exista!).”

Iată un alt articol, din acelaşi ziar, apărut la 1 Mai 1956: „Pe 25 Aprilie Universitatea noastră a fost vizitată de o delegaţie a Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”, condusă de Constantin Pârvulescu, preşedintele MAN. Pancarta de întâmpinare „era ortografiată româneşte, cu grafie latină: «Bine aţi venit, oaspeţi dragi!»”, iar sala Universităţii a fost, „literalmente, electrizată… Anatol Ciobanu, care a rostit în româneşte cuvîntul de salut: «Noi, studenţii, suntem extrem de bucuroşi de vizita dvs., scumpi oaspeţi… Moldovenii şi românii sunt fraţi şi de sânge, şi întru spirit»… Ion Turai, deputat în Marea Adunare Naţională a RPR: «Am văzut în capitala voastră, Chişinău, statuia lui Ştefan cel Mare. Este o mărturie vie a trecutului vostru şi al nostru, care este comun. Creangă, Alecsandri şi clasicul în viaţă Sadoveanu sunt scriitorii noştri comuni – şi ai românilor, şi ai moldovenilor»… A urmat academicianul N.A. Dimo (corect: Dima). Oaspeţii au vizitat Laboratorul de Fizică etc. 

Şi aici am avut iarăşi îndrăsneala să pun un accent, care, perceput astăzi şi confruntat cu atmosfera ce domina atunci, putea fi calificat drept o diversiune. Comentariul era următorul: «Şi nicăeri nu era nevoe de translator, aşa cum acesta nu are ce căuta între fraţi…».”

În redacţia „Chipăruş”-ului „s-a conturat ideea de a edita un calendar moldovenesc, or toate publicaţiile de acest gen se tipăreau doar în limba rusă. La una din şedinţe, am vorbit, deci, despre necesitatea de a edita un calendar în limba română şi, după îndelungi discuţii, am propus ca ideea să fie exprimată prin imaginea lui Ioan-Vodă cel Cumplit din cunoscutul portret făcut de Hasdeu, cu sabia scoasă din teacă, iar în gura domnitorului să fie pusă întrebarea: «Când o să editaţi un calendar moldovenesc?!» Ideea a fost a mea”.

Causa destituirii redactorilor de la „Chipăruş” a fost un număr de pomină. Cu articolul său, „Unele consideraţii asupra unor consideraţii de critică şi istorie literară”, care viza „filiala din Moldova a Academiei URSS”, semnat O. Hodorogenco: „C.Dobrogeanu-Gherea şi B.P.Hasdeu au fugit din Rusia pentru că ohranca ţaristă vroia să-i împuşte. Se atingeau, deci, problemele ohrancei ţariste, ale refugiaţilor politici. Pe urmă, semnătura autorului la articolul lui [Alexei] Marinat, Codescurtov, era considerată aluzie la preşedintele Parlamentului!” [Ivan Sergheevici Codiţa]. Comparaţia lui Petru Cărare „despre cum erau băile la romani şi cum sunt băile noastre la Chişinău. Un profesor se adresează studenţilor săi, şi zice: «Uitaţi-vă cum erau băile la romani, în Antichitate (luxoase). Şi cum sunt băile noastre? Ce-i cu băile noastre? Te duci la bae – mizerie, strîmtoare…» Dar, la urmă, concluzia lui Cărare, marele satiric, în stil ideologic comunist: «Dar să nu uitaţi cine se scălda în băile lor şi cine se scaldă în băile noastre!»”

A fost luat de Feodosie Vidraşcu la Radio, unde a lucrat „în Redacţia pentru Copii, sub şefia Anei Lupan, soţia lui Nicolae Lupan, o femee tare cumsecade”.  De unde a trecut, în ’61,  în redacţia revistei „Cultura Moldovei”, unde, „ca şi la „Chipăruş”, domina o atmosferă naţională”.

În studiul „Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (1956-1963)”, „arăt că cele câteva publicaţii periodice în fruntea cărora se aflau scriitori („Cultura Moldovei”, fondată în 1954; „Chipăruş”, fondată în 1957; „Nistru”, reorganizată în 1957, pe baza fostei reviste literare „Octombrie”) au contribuit efectiv la declanşarea procesului de regenerare a conştiinţei naţionale. Procesul a fost lent, dificil şi anevoios, lupta părea fără sorţi de isbândă, cu toate acestea, rândurile celor care au avut curajul să opună rezistenţă politicii antinaţionale promovate de regimul sovietic a crescut progresiv. Scriitorii, oamenii de cultură n-au avut alte arme, alte mijloace de luptă decât cuvîntul scris şi tipărit. Şi dacă mesajul acestora s’a făcut auzit, meritul aparţine în mare parte confraţilor ziarişti, care le-au pus la disposiţie paginile publicaţiilor periodice, bineînţeles în limitele restrînse pe care le permiteau condiţiile de atunci. În fazele de vârf ale luptei pentru rezistenţă, pentru supravieţuirea şi renaşterea noastră ca naţiune s’a pus, ca chestiune de prim ordin, problema limbii literare româneşti şi a revenirii la grafia latină interzisă de autorităţile sovietice de ocupaţie.”

În 1964, Liviu Damian, secretar de redacţie la „Nistru” şi vechi prieten din studenţie, l-a adus în redacţia acesteia, redactor-şef fiind Arhip Cibotaru. „După adunarea aceea de pomină, din [18-19 Mai] ’87, a Uniunii Scriitorilor, care s’a soldat cu debarcarea lui Arhip Cibotaru de la „Nistru”, prin votul majoritar al membrilor US, în postul rămas vacant a fost ales Dumitru Matcovschi. Poetul exercitase, în anii ’66-’70, funcţia de redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura”, iar şefii de la partid l-au forţat să plece, invocând lipsa de fermitate ideologică. Preluând conducerea revistei „Nistru”, Matcovschi a început să-şi descarce sufletul, vorbind deschis despre toate neghiobiile care se făcuseră până atunci în Moldova. Asta era de aşteptat de la un om supărat pe regim şi pe sistem, cum era atunci Matcovschi. Dealtfel, poetul îşi demonstrase deja posiţia civică fermă şi verva, vehemenţa publicistică, în mai multe articole critice, publicate atât în presa de la Chişinău, cât şi în cea unională, de la Moscova”. Obţinând, în cele din urmă, şi confirmarea CC, Matcovschi „s’a apucat vîrtos de lucru, publicând materiale-bombă”. Ca „memorabilul eseu al lui Valentin Mândâcanu, „Veşmîntul fiinţei noastre”, inserat în nr. 4 din Aprilie 1988, la rubrica Ecologia spiritului”. 

D-l Beşleagă a făcut „peste cincizeci de ani de gazetărie şi” spune „că mai mincinoasă decât presa sovietică nu s’a aflat alta pe lume ! Dar lasă că şi oamenii îşi dădeau bine seama ce se scria prin cele gazete!” Aceştia practicând ei înşişi un dualism, pe care D-l Beşleagă îl dă, cum se spune, din casă. „S’a întâmplat în perioada când lucram la radio şi umblam cu reportofonul de gât. Pe atunci, acel aparat cântărea vreo şase kilograme, un model unguresc… Da, casul la care mă refer, a avut loc cu folosirea unei banduri şi mai masive – de vreo zece kilograme –, un magnetofon cumpărat de mine… Am hotărît să ascult şi să imprim pe bandă magnetică o rudă de-a noastră, Onisim Bălan, care-i venea mamei un fel de unchi. Omul fusese activist în sat, exercitând timp de mai mulţi ani funcţia de preşedinte de colhoz.” A discutat cu el „despre neamul din care se trage şi bunica mea dinspre mamă, Pachiţa, dar mai mult a povestit despre cum a fost el pe front [şi înspre răsărit şi spre apus] şi despre cum ruşii i-au bătut pe nemţi… Dar nişte descrieri, dar nişte victorii, dar nişte operaţii! Şi când fugeau ruşii spre răsărit – tot îi băteau pe nemţi; şi când veneau înapoi… Când, peste vreo oră şi jumătate, poate chiar două, am încheiat vorba noastră, nu ştiu cum se face că află el de la mine, că eu nu pentru radio am înregistrat, ci pentru mine, ca să rămână amintire… Atunci, unde zice: «Dar de ce nu mi-ai spus de la început? Că nu aşa a fost, cum am povestit eu… Amintrelea, cu totul amintrelea o fost!» Acesta era reflexul omului sovietic şi, mai întâi, al şefului, al comunistului: să spună nu adevărul cel adevărat, ci ceea ce îi cere regimul…”

Dar acum, ce regim mai tulbură capetele basarabenilor? Şi noi… unde suntem noi? Câţi dintre noi am fost în Basarabia, ori am invitat basarabeni la noi? Cine mai suntem şi ce suntem?

Octavian ONEA