Știri

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

III. Mentorii unei generaţii
Îi evocam într-un episod anterior pe eminenţii dascăli câmpineni din perioada interbelică. Am găsit recent o fotografie de grup care îi înfăţişează pe toţi profesorii Liceului „Nicolae Grigorescu” la începutul anilor ’50, imagine ce mi-a răscolit multe nostalgii. La distanţă de mai mult de o jumătate de secol, păstrez vie amintirea valoroaselor cadre didactice ale acelor vremuri ce au avut un rol important în formarea tinerilor din generaţia mea, care îi cuprinde pe cei născuţi în anii marii conflagraţii mondiale şi pe cei din anii imediat următori. 
Noi am început şcoala la 1 septembrie 1947, când sistemul de învăţământ funcţiona încă după legile date de marele savant şi ministru al învăţământului Spiru Haret. Din nefericire, în 1948, una din primele legi date de regimul comunist a distrus solida şi eficienta şcoală românească. În septembrie 1947 am început anul şcolar cu portretul regelui pe perete, iar  dimineaţa se cânta imnul regal. Încă din clasa I aveam în programă şi ora de religie, predată de părintele Săvulescu, un adevărat cărturar, care în apropierea sărbătorilor ne chema pe rând la catedră, ne spovedea şi apoi ne împărtăşea. Sfârşitul anului şcolar ne-a adus în clasă portretul liderilor comunişti şi imnul Republicii Populare Române. Sistemul de învăţământ preuniversitar fusese copiat după modelul sovietic: şcoala primară de patru ani, şcoala elementară de trei ani, iar liceul fusese înlocuit de şcoala medie cu durata de trei ani. 
Ciclul primar l-am făcut la una din cele mai bune şcoli ale oraşului, fondată şi condusă ani de zile de marele institutor Ansastasie Scripcă. Acesta făcuse din Şcoala de Băieţi nr. 1 un adevărat focar de cultură. Pe lângă clasele primare funcţionau o şcoală pentru adulţi şi una profesională; existau, de asemenea, un muzeu şi o mare bibliotecă donată oraşului de savantul Constantin Istrati. Pe când eram în clasa I, director era distinsul domn Răvoianu, sever cu elevii, dar foarte bun învăţător, îmbrăcat mereu impecabil într-un costum sobru. La cele patru clase erau atunci încadrate unele din cele mai bune învăţătoare din oraş: d-na Răvoianu, d-na Botez, d-na Georgescu (soţia profesorului de geografie al aceluiaşi liceu, Nae Georgescu şi soră a directorului Liceului de Băieţi, Georgică Stanciu) şi renumita învăţătoare Florica Alanchi. Am avut norocul să fiu la clasa acesteia din urmă, o învăţătoare foarte căutată de părinţii elevilor câmpineni. Era o doamnă micuţă de statură, foarte energică şi devotată meseriei. Exigentă, strunea copiii năbădăioşi folosind o metodă mai puţin indicată în pedagogie, dar extrem de eficace: bătutul cu linia la palmă atunci când ne obrăzniceam. Aveam în clasă colegi străluciţi, de care mamele lor se ocupau cu multă atenţie, dar şi copii săraci care, nefiind sprijiniţi de părinţi, mai şchiopătau la învăţătură. Îmi amintesc cât eram de impresionat văzându-i pe unii dintre ei mâncând în pauză mămăligă cu magiun din pacheţelul adus de acasă. Spre norocul lor, în perioada aceea începuseră să se distribuie în şcoli, în recreaţia mare, nişte ajutoare venite de la americani: o cană de lapte (făcut din lapte praf) şi pâine cu margarină. În clasele primare se preda citirea, aritmetica, caligrafia, muzica, desenul, iar spre sfârşitul ciclului erau introduse ore de ştiinţe naturale, geografie, istorie. Se dădea examen la fiecare sfârşit de an la materiile principale şi un examen mai amplu la sfârşitul clasei a IV-a. 
Rememorez cu tristeţe un episod petrecut în perioada şcolii primare. În clasa noastră se afla biblioteca, aranjată în nişte dulapuri imense care ocupau toţi pereţii, deasupra cărora stăteau înrămate portretele donatorilor, începând cu cel al doctorului C. I. Istrati. În 1948, biblioteca a fost epurată. Având în mână listele cu cărţile supuse cenzurii, cele patru învăţătoare alegeau din rafturi volumele şi le aruncau în mijlocul clasei, unde se făcuse un morman enorm. Odată strânse, erau duse în gara Câmpiniţa, de unde plecau la retopit. În acea perioadă au fost strânse în Câmpina vagoane întregi cu cărţi interzise. Directorul nostru, dl. Răvoianu, a avut de suferit datorită atitudinii sale anticomuniste, făcând mulţi ani de închisoare ca deţinut politic. 
Şcoala elementară am făcut-o tot în localul Şcolii de Băieţi nr. 1. Mi-au rămas în memorie câţiva profesori de excepţie, între care şi d-na Negoescu, sub a cărei îndrumare m-am îmbolnăvit pe viaţă de dragostea pentru istorie. Preda excepţional, îmbinând materia uneori aridă cu povestirea unor legende şi fapte eroice. Te fascina când preda episoadele din istoria antică sau din istoria veche a românilor. Profesori de matematică au fost mai mulţi. Dintre toţi, ne-am ataşat mai mult de dl. Conciu, un om de o mare bunătate sufletească, darnic la note şi bun pedagog, înzestrat cu darul de a cânta la vioară şi de a povesti frumos. De multe ori, pentru a înfrumuseţa orele, făcea digresiuni şi ne povestea amintiri din viaţa lui de elev. Deosebită era şi profesoara de ştiinţe naturale, d-na Lucia Popescu, cu care am făcut întâi botanica şi apoi zoologia. La aceste lecţii îmi amintesc că ne punea să facem multe experimente, desene şi planşe. La chimie am avut o tânără profesoara, Felicia Bărbuceanu, care ne atrăgea mai mult prin drăgălăşenia ei decât prin stilul de predare. La limba română erau două profesoare: d-na Rodica Popescu, pe care noi, de acum adolescenţi, o admiram pentru frumuseţea ei răpitoare şi d-na Constantinescu, foarte bună la lecţiile de gramatică şi de compunere care, poate fiindcă era mai plinuţă, fusese poreclită de elevii răutăcioşi „doamna Prună”. Orele de sport le făceam în curte sau iarna în marea sală din centrul şcolii, cu o doamnă care în perioada aceea, când lipseau cadrele calificate, făcuse o facultate muncitorească de câteva luni. Nu se remarca nici ca sportivă, nici ca pedagog, nici prin eleganţa pe care o aveau colegele ei. La finalul ciclului am dat examen de absolvire şi ni s-a dat o diplomă în care era trecută şi media obţinută în timpul şcolarizării. Se trecuse deja la sistemul sovietic, cu note până la 5. A fost singura mea diplomă de şcolar când am avut pe toată linia media maximă. 
În 1954 am dat admitere pentru şcoala medie, pe care continuam să o numim, între noi, liceu. Examen dur, deoarece în ceea ce se numea atunci raionul Câmpina (începea de la Predeal şi se întindea până la Moreni) existau doar două licee: unul la Câmpina şi unul la Sinaia. Locuri erau puţine şi candidaţi destul de mulţi. Liceul de Băieţi „Dimitrie Barbu Ştirbey” devenise acum Şcoala Medie Mixtă nr. 1. În 1954 s-au format, cu elevii admişi, patru clase: a VIII-a A şi a B de fete, a VIII-a C mixtă şi a VIII-a D, clasă de băieţi. Veniserăm bine pregătiţi de profesorii noştri din şcoala elementară, dar aici era altceva. Liceul avea mari profesori, rămaşi din perioada interbelică. Unii dintre ei ar fi putut preda cu succes în învăţământul superior. La liceul nostru se făcea carte serioasă. Elevii erau motivaţi să înveţe bine ca să-şi facă un rost în viaţă. Pentru majoritatea, scopul suprem era reuşita la facultate. Era singura posibilitate de a avea, în era comunistă, o carieră menită să te ferească de viaţa grea din uzine sau din întreprinderile agricole de stat, astfel că profesorii ne îndemnau să mergem spre facultăţile la care aveam înclinaţii. 
Făcând apel la memorie, încerc să schiţez portretele câtorva profesori şi pedagogi de excepţie din această perioadă, începând cu directorii. Director principal în 1950, Georgică Stanciu avea două licenţe: în drept şi matematică. Nouă ne preda astronomia, făcând nişte lecţii deosebite. Ca director, era foarte respectat şi în aceeaşi măsură temut de elevi, care pentru autoritatea sa îl porecliseră Ştabul. Dacă te chema la el în cabinet să răspunzi pentru vreo abatere de la disciplina foarte strictă de atunci, ieşeai destul de mototolit. Director adjunct era un tânăr profesor care preda istoria: Mihai Apostolescu. Foarte cultivat, genul poetului romantic (scria versuri şi iubea muzica), elegant şi chipeş, înnebunea liceenele. Cu una din colegele noastre, Metodia, a înfiripat o idilă pe când era în ultima clasă de liceu. Îndrăgostită de el, s-a transferat la seral şi s-au căsătorit. Lecţiile cu el erau o încântare, captivându-ne prin erudiţia şi tactul său. Te simţeai obligat să înveţi din respect şi nu de frica notei. Ajuns lector la catedra de italiană a Universităţii din Bucureşti, a sfârşit tragic în urma unui incident petrecut în Câmpina, pe când era încă foarte tânăr. 
În memoria elevilor au rămas şi cei doi profesori de limbă română, soţii Marinescu. Traian Marinescu avea licenţă în latină, dar era încadrat ca profesor de română, deoarece latina nu se mai preda în liceu. Lecţiile cu el erau o încântare. Ne povestea episoade din viaţa sa de ofiţer care a făcut campania pe frontul de vest în al doilea război mondial sau din cariera  de antrenor al echipei câmpinene de box. Dl. Marinescu a fost un antrenor care a impus în acest sport tineri câmpineni deveniţi campioni naţionali, balcanici sau vicecampioni olimpici, fiind înzestrat şi cu un mare talent pedagogic. În liceu se făcuse remarcat şi prin faptul că organiza concursuri de şah şi formase o orchestră cu elevi şi profesori. Într-o perioadă în care nu existau manuale pentru literatura română, soţia sa, Maria Marinescu, ţinea în liceu adevărate cursuri, ca la universitate. Lecţiile despre Eminescu şi poeţii simbolişti erau excepţionale, având uneori  îndrăzneala să ne prezinte la orele de lectură scrieri ale unor autori interzişi. D-na Marinescu avea o ţinută deosebită. Venea la lecţii îmbrăcată într-un sarafan din satin negru, cu guler şi manşete din danteluţă albă impecabil scrobită. 
Şi profesorii de franceză au lăsat elevilor lor amintiri de neuitat. D-ra Chirţoiu (celibatară până la sfârşitul vieţii), absolventă a celebrei universităţi pariziene de la Sorbona, avea de asemenea o ţinută deosebită: purta un deux-piece sobru şi la bluză un element şic parizian, un fel de cravată aproape bărbătească. O dată pe trimestru întrerupea şirul lecţiilor şi ne răspundea la diverse întrebări legate de cultura franceză. Atunci ne făcea şi adevărate cronici cinematografice despre marii actori francezi ai timpului şi filmele lor. Alt profesor de franceză, Mişu Ştefănescu, ajuns şi el cadru universitar în Bucureşti, se remarca prin umorul şi ironiile cu care îşi punea la punct elevii mai obraznici. Îmi amintesc şi acum o replică dată de acesta la o insolenţă a prietenului meu, Paul Petrache. Ca să dea un exemplu la gramatică, acesta şi-a atacat un coleg poreclit Turcu (ajuns ulterior un strălucit chirurg), dând exemplul: „prost ca turcu”. Arătând cu degetul spre Paul, prompt, profesorul a replicat: „Cum e turcul şi pistolul”. 
Nu pot, de asemenea, să o uit pe profesoara de fizică, d-na Dimulescu, care făcuse din cercul de fizică, ţinut în laborator o dată pe lună, o atracţie pentru toţi liceenii. Avea drept laborant un fost avocat, care deşi era în vârstă, fusese angajat de directorul Stanciu ca să-l scape de mizerie. Dl. Pandrea împodobise laboratorul cu dictoane latine scrie pe hârtie albastră cu litere albe, de genul „Labor omnia, vincit improbus” („Munca stăruitoare biruie toate”). Nu prea se vedeau lozinci comuniste la noi în liceu. 
Un sentiment de admiraţie am păstrat d-nei profesoare de desen, Niculina Stanciu (soţia directorului), nepoata marelui pictor Nicolae Grigorescu, care a devenit cadru universitar. Delicată şi blândă, era foarte apropiată sufleteşte de elevii săi. Profesor de sport am avut un fost fotbalist al echipei câmpinene, dl. Onicel şi un alt profesor ardelean, Henegaru, care a reuşit să scoată din elevii săi câţiva campioni de atletism: Olga Borangic la alergări, Niki Popovschi la săritura în lungime, Cornel Ciochină la triplu salt. Mi le amintesc cu drag şi pe profesoarele de chimie, frumoasa d-ra Ianopol, poreclită de elevi Porumbiţa şi d-na Ghinea, care fusese studenta marelui savant Horia Hulubei. 
Alt director adjunct pe care aş vrea să îl menţionez, dl. Măiţă, era un învăţător excepţional. Ne povestea adeseori de campania lui pe frontul de est când, comandant de pluton de mitralieră fiind, a participat la strălucita victorie a armatei române care a cucerit Crimeea. Mai sunt de amintit profesorul de matematică Tudose, mare iubitor de literatură, profesorul de istorie Măinescu, care înşira pe tablă o schemă rezumat a lecţiei foarte ordonată şi care primise de la ingraţii elevi, pentru asemănarea sa cu împăratul Japoniei, porecla Mikado sau mai pe scurt Madoul. Se lipeau poreclele de profesori în aşa fel încât îi urmăreau toată viaţa!. Profesorul de rusă era Gogoşarul, un profesor de sport era Murătură, o profesoară de desen era numită Epura, iar profesorului de anatomie i se spunea Stăpânul. 
Multe ar mai fi de spus despre profesorii noştri, care ne-au desăvârşit educaţia şi ne-au făcut oameni. Marea majoritate a elevilor lor au făcut studii superioare şi le-au rămas recunoscători pe viaţă eminenţilor lor dascăli. Din nefericire aceştia s-au dus cu toţii şi mai trist este că au început să dispară şi foarte mulţi din elevii lor. 
Alin CIUPALĂ

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare