Știri

Câmpina, o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma

Alin Ciupală este o enciclopedie. În faţa acestui om, emoţiile te copleşesc. Ai senzaţia că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti parcă nu se leagă cu următorul şi tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să zâmbeşti şi să asculţi. Este un orator de excepţie şi aşa cum a afirmat, dânsului îi place să vorbească şi mai puţin să scrie. Fost muzeograf la Muzeul Doftana şi la Castelul Peleş, fost profesor de istorie, Alin Ciupală este o reală comoară pentru oraşul Câmpina. Acest interviu se doreşte a fi modalitatea puternică de conectare a oamenilor de azi cu generaţiile trecute. Este o şansă de a călători prin timp. Veţi afla despre trecut aşa cum auziţi despre experienţele din viaţa reală. Şi de-a lungul drumului s-ar putea să descoperiţi unele perspective atemporale pentru a vă ghida prin propriul viitor. 
– Cum a debutat “întâlnirea” dumneavoastră cu pasiunea pentru istorie, pentru artă, pentru cultură?
– Îmi petreceam vacanţa de vară la bunicii mei din Proviţa de Sus. Bunicul era un personaj interesant, luptase pe front, căzuse prizonier şi a stat doi ani într-un lagăr din Germania. În timpul prizonieratului, soţia sa Ioana, rămasă cu patru copii mici, a avut multe greutăţi. Am mai păstrat câteva scrisori venite din lagăr care sunau cam aşa: “Dragă Ioana, află despre mine că sunt bine sănătos. Muncesc mult şi, dacă poţi, du-te la nenea Gheorghe la Câmpina (fratele mai mare, mic negustor), roagă-l să te ajute să-mi trimiţi un pachet de cinci kg cu ceva mezeluri, aţă de cusut bocanci şi câteva pachete de tutun (n-a fumat niciodată, schimba tutunul pe pâine).” Întors din prizonierat, şi-a găsit gospodăria ruinată. Nemţii rechiziţionaseră cazanul din alamă pentru ţuică, animalele din curte, lâna strânsă de bunica să facă covoare pentru zestrea fetelor. A luat totul de la capăt, a reuşit să-şi facă o gospodărie şi o casă cu care se mândrea (un fel de casă ţărănească cu etaj, specifică arhitecturii munteneşti). A mai avut încă patru copii. Pe toţi i-a crescut dându-i la şcoală şi făcând multe sacrificii pentru educaţia lor. 
Aşa m-am întâlnit prima dată cu istoria. În casa aceea, care din fericire se mai păstrează, erau câteva sute de cărţi, multe manuale pentru şcoala primară şi secundară. Acolo, din cărţile de istorie ilustrate cu gravuri frumoase, am aflat poveştile romanţate despre eroii neamului românesc. Începusem să citesc carte după carte încă din clasa a II-a. Uneori mai recitesc cartea care m-a fermecat atunci “Poveştile unchiaşului sfătos” de Petre Ispirescu, care prelucra legendele mitologiei greceşti. Istorie am început să învăţ la şcoală, prin clasa a IV-a, cu învăţătoarea noastră, doamna Florica Alanchi, care avea un deosebit talent pedagogic. Cea care, însă, m-a făcut să mă leg pentru toată viaţa de istorie a fost doamna profesor Negoescu, care provenea dintr-o mare familie de petrolişti câmpineni. Avea harul să transforme lecţia într-un adevărat tablou panoramic, vedeai în faţa ochilor, prin descrierea dumneaei, scenele de bătălie şi personajele bine portretizate ale unor celebri oameni de arme şi cultură.
Cu arta m-am întâlnit în liceu, când am avut-o profesoară pe nepoata pictorului Grigorescu care îi purta numele, doamna Niculina Stanciu, soţia directorului Georgică Stanciu care a condus Liceul Grigorescu câteva decenii. Doamna profesoară ne preda desenul, dar ne ţinea şi multe lecţii de istoria artei şi nu am să uit niciodată distincţia, rafinamentul şi delicateţea sa. Era şi nepoata scriitorului Alexandru Vlahuţă. 
În clasă am avut un coleg, Adrian Ionescu, care a ajuns un pictor cunoscut în capitală şi care avea un vecin colecţionar. În casa tapiţerului Niculescu am văzut pentru prima dată tablouri de Grigorescu, Luchian, Tonitza şi alţi pictori marcanţi din intebelic.
– Ştiu că aveţi o dragoste deosebită pentru Câmpina şi puteţi povesti atât de multe… Prin ce credeţi că se deosebeşte zona acestui oraş de celelalte zone ale ţării?
– Toată România este frumoasă, fiecare zonă are specificul ei. Câmpina, aşa cum ne demonstrează cercetările arheologice din incinta Parohiei “Sfântul Nicolae” din cartierul Slobozia, are rădăcini înfipte adânc în vremurile vechi. Ceramica descoperită şi datată ştiinţific cam pe la la anul 2000 î. e. n. face din Câmpina o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma. 
Părintele paroh Moga, făcând nişte reparaţii, a descoperit un colţ dintr-o necropolă care aparţine epocii bronzului şi care este foarte mare. O vreme îndelungată nu mai avem veşti despre localitate, până când, cu 500 de ani în urmă, moşnenii câmpineni au început să vândă produsele lor în piaţă, la Braşov. Nicolae Iorga, în “Istoria comerţului românesc”, publică nişte documente care atestă vechimea Câmpinei la 1 ianuarie 503 (prima menţiune scrisă). Spre deosebire de alte oraşe din zona subcarpatică, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte, Câmpina n-a devenit o capitală de ţară, a fost numai capitala unui ţinut întins de aici până la munte, numit Plasa Câmpina. Ce o deosebeşte de toate localităţile din zona aceasta subcarpatică şi o face chiar unică în ţară, a fost bogăţia zăcămintelor de petrol descoperite pe moşia prinţilor Ştirbei, în partea de sud a oraşului. Câmpina a devenit capitala petrolului românesc cu sediile unor importante societăţi: Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Concordia, cu cea mai mare rafinărie de petrol din Europa şi cu un laborator de cercetare pentru perfecţionarea metodelor de foraj. Scriitorul Geo Bogza şi fratele său, Radu Tudoran, care locuiau atunci la Buştenari, au lăsat descrieri minuţioase ale acelei perioade. Şi fratele lor mai mare, Ovidiu Bogza, care a trăit în Câmpina până la vârsta de 90 de ani, a scris la bătrâneţe o carte care descrie personaje pitoreşti de petrolişti. Aduşi de această bogăţie, în oraş s-au strâns reprezentanţi a 21 de naţionalităţi (aşa ne arată Stoica Teodorescu, autorul primei monografii a oraşului, publicată în 1922). În oraş erau trei biserici ortodoxe, o sinagogă, o biserică luterană şi una dintre cele mai frumoase biserici catolice de parohie, construită cu banii petrolistului Anton Raky, sfinţită în 1902. Erau trei ştranduri, numeroase terenuri de tenis, între care Astra Tenis Club Român, care iarna se transforma în patinoar, cazinouri şi restaurante luxoase. Strada principală, Bulevardul Carol, avea clădiri cu arhitectură cosmopolită, clădiri frumoase, la parter magazine, la etaj locuinţele proprietarilor. Se remarca farmacia făcută după planurile marelui arhitect Toma Socolescu şi librăria condusă de cele trei surori Olimpia, Maria şi Irina Crăciun. La Librăria Crăciun găseai toate noutăţile care apăreau la Paris. Cele trei surori au ridicat o vilă în stilul Castelului Balcic unde aveau şi un atelier de cusături naţionale. Regina Maria şi Principesa Ileana veneau des în vila Crăciun şi îşi comandau costumele naţionale pe care le purtau la festivităţi. 
În vilă erau strânse adevărate comori de artă şi piese etnografice, un adevărat muzeu pe care surorile au vrut să-l doneze oraşului. Regretabil că aceste comori s-au pierdut, vila Crăciun a fost luată pentru locuinţele de serviciu ale unor ofiţeri de securitate, iar mai târziu a devenit Casa Pionierilor. 
Câmpina de atunci avea unul dintre cele mai frumoase bulevarde din ţară, pe faleza râului Prahova şi un parc pe Câmpiniţa, amenajat de marele savant, chimistul şi doctorul Constantin Istrati, care la moartea sa îl donase oraşului ca să devină loc de agrement. În perioada interbelică fusese supranumit “Oraşul Florilor”. Şi stâlpii de iluminat electric aveau jardiniere în care se plantau flori. În centru exista şi o grădină publică, cu tei bătrâni şi cu un chioşc unde vara se cânta o muzică militară. Oraşul avea un farmec deosebit, mulţi străini, germani, olandezi, englezi, care au plecat după 23 august 1944, i-au păstrat o frumoasă amintire şi până la moartea lor s-au considerat câmpineni.
– Cum era lumea câmpineană înainte şi cum este acum?
– M-am născut în 1941, când oraşul trecea prin momente grele. Îmi sună în urechi şi astăzi zgomotul produs de la schijele obuzelor de artilerie, trase din bateriile care apărau oraşul de bombardamentele americanilor şi englezilor din 1944. Copil fiind mi-au rămas câteva imagini cu avioanele care zburau la joasă înălţime şi aveau nişte culori argintii care le puneau în evidenţă pe cerul albastru şi în urechi răsuna zgomotul aproape muzical pe care îl făceau schijele ce zburau prin aer.  Am intrat la grădiniţă la trei ani, la doamna Ionescu (grădiniţa de lângă Tribunal, care acum nu mai există) şi la şase ani la Şcoala de băieţi nr. 1 din centrul oraşului, distrusă de cutremurul din 1977. Am început clasa I cu portretul Regelui Mihai pe perete, cu lecţia de religie pe care o ţinea părintele Săvulescu şi am terminat-o cu portretele marilor clasici marxişti (Marx, Engels, Lenin, Stalin) şi cu imnul Republicii Populare Române care înlocuise vechiul imn regal. Eram la vârsta când începeam să cunosc lumea şi timp de un deceniu constat, cu toată vitregia anilor 50, Câmpina îşi conservase ceea ce se numea „lumea bună”. Era formată din intelectuali şi liber profesionişti. Se remarcau profesorii de liceu, unii cu studii în străinătate, medicii (erau adevărate dinastii de medici, profesia trecând din tată în fiu, cum au fost doctorul Grădinescu, tatăl, doctorul Grădinescu, fiul sau cei patru medici din familia Opriş, dintre care supravieţuieşte doctorul Ofelia Mihălcioiu, care, recent, şi-a aniversat 93 de ani şi care are şi ea doi copii medici în Franţa şi Canada), avocaţi cu mare renume, arhitecţi, dentişti cu cabinete particulare şi ingineri ai vechilor societăţi petrolifere. Societatea câmpineană era destul de stratificată, urma o categorie de funcţionari, meseriaşi cu ateliere proprii: mecanicul neamţ Aurică Kraus, pălărierul Nicolau, ceasornicarul Florescu, croitorii Zainea, Gologan, fraţii Aron cu atelierele încă private, chiar şi frizeri care deserveau această lume bună, unul din ei celebru pentru talentul său, domnul Rainovici avea pe Bulevard o casă încărcată de obiecte de artă şi mobilă luxoasă pe care clienţii lui, din lumea bună, care începeau să sărăcească, i le vindeau. Pe centru mai erau mici magazine foarte pitoreşti, unul al bragagiului sârb Mito Petrovici, care pe lângă bragă făcea şi o îngheţată minunată şi cocoşi din zahăr pentru copii, cizmăria domnului Niţescu, care pe comandă lucra pantofi eleganţi şi de damă, covrigăria cu vatră unde, pe palete de lemn, erau scoşi toată ziua şi puşi în vânzare covrigi care umpleau strada de miros aţâţător şi magazine diverse ale unor negustori, Vasilescu, Velicu, Pavel Ionescu, cofetarul Zisopol, care au rămas în memoria câmpinenilor. Se remarca şi cafeneaua cu joc de biliard a lui Nelu Teodorescu, care-şi petrecuse tinereţea la

Paris. Erau şi câteva restaurante, Continentalul familiei Petrescu la parterul Casei Poporului, terasa Frânculescu, cârciuma lui Ionică Filcea. Funcţionarii, meseriaşii şi negustorii formau altă categorie importantă a societăţii câmpinene. Preoţii de atunci făceau parte din lumea bună, distinşi, cultivaţi, cu studii serioase, cucernici, erau o pildă pentru enoriaşi şi mă gândesc şi acum cu mult respect la părinţii Săvulescu, Chirică, Georgescu, Grigorescu şi nu pot să nu-i menţionez şi pe preoţii Bisericii Catolice, care în vremea aceea avea mulţi enoriaşi, Krasovski (conte din Ţările Baltice, mare pianist şi alpinist), părintele Dragomirescu şi părintele greco-catolic Laurenţiu Moise.

În cartierele mărginaşe, care păstrau un aspect rural, muncitorii de la rafinărie sau de la fabricile de utilaj petrolifer aveau căsuţe frumoase, înconjurate de flori şi grădini. Muncitorii câmpineni câştigau bine, îşi educau copiii în şcolile bune de atunci şi făceau parte dintr-un sindicat al Uniunii Muncitorilor din Petrol şi dintr-un partid de stânga, social-democrat, care a avut în Câmpina un senator, învăţătorul Niculescu Malu şi doi lideri care conduceau Casa Poporului (cel mai frumos sediu muncitoresc din ţară), fraţii Nicu şi Gogu Rădulescu. Pe locul unde a fost Casa Poporului există o placă de piatră mozaicată, cu o inscripţie aproape ştearsă (în faţa Telefoanelor).
Aceasta era vechea societate câmpineană de acum trei sferturi de veac.
Astăzi, oraşul moşteneşte din epoca comunistă, o statistică făcută prin anii 80, care preciza următoarele: Câmpina dădea o producţie industrială cât două judeţe (Tulcea şi Sălaj), avea cei mai mulţi ingineri şi maiştri la mia de locuitori, cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori. În acea perioadă devenise un important centru industrial, cu întreprinderi gigant, care aveau de la 3000 la 5000 de muncitori, 20.000 de muncitori erau din oraş, 20.000 erau navetişti din localităţile învecinate. După 1990, ca în întreaga ţară, industria comunistă, în mare parte nerentabilă, s-a prăbuşit. Oraşul îşi caută pe bâjbâite alte direcţii de dezvoltare. S-ar putea remarca, ca un aspect pozitiv, o reţea de şcoli şi licee destul de bine înzestrate, cu ateliere, laboratoare şi cabinete moderne şi cu profesori de bună calitate. Există şi o bogată viaţă culturală reprezentată de cele două Case de Cultură, de cele două Muzee Memoriale, de Biblioteca Municipală şi de Filarmonica câmpineană. Sunt mulţi scriitori în oraş, de o reală valoare, profesorul universitar Ioan Bălu, cu remarcabile opere de istorie literară; poetul, romancierul şi folcloristul Gherasim Rusu, poetul Florin Dochia, profesorul Constantin Trandafir, critic literar, poetul Al. Saşa, maestrul rondelurilor şi epigramelor, profesorul Florin Iordache, autor de madrigaluri delicate şi mulţi alţii. Se remarcă şi performanţele artiştilor plastici locali: sculptorul Alfred Dumitriu este un vârf al generaţiei sale, un artist de mare vigoare, de care se va vorbi din ce în ce mai mult în viitor, sculptorii Gabriel Sitaru, Vlad Dumitriu, Viorel Popa, mai tinerii soţi Stroe, toţi dovedesc un real talent prin operele lor. În pictură, printre foarte numeroşi artişti, unii profesionişti, alţii amatori, se detaşează Lidia Nicolae, cu un stil personal care o singularizează între ceilalţi colegi, Daniela Rândaşu, Carmen Bălan, Mihai Boroiu şi alţii destul de numeroşi. Dacă învăţământul şi cultura nu au decăzut, industria a dispărut aproape de tot. Câteva din fostele întreprinderi mai supravieţuiesc cu personal redus. Fără industrie, Câmpina are numeroşi oameni de afaceri foarte prosperi. Este o performanţă pentru aceşti întreprinzători care în două decenii şi-au construit o avere impresionantă, care o depăşeşte pe cea a vechilor boieri din familiile prinţilor Ştirbei, a boierilor din familiile Ion Câmpineanu şi Băicoianu, care şi-au strâns moşiile în decurs de câteva generaţii. Probabil că sunt bine cunoscuţi de câmpineni, eu aş vrea să evidenţiez numai pe unul, care face şi multe treburi bune pentru oraş, inginerul Ioan Simion, sponsorul unor activităţi culturale şi ctitorul unui spital ultramodern. Societatea câmpineană de azi, pestriţă, amestecată, are şi oameni politici dintre care se remarcă senatorul Georgică Severin, primarul Horia Tiseanu, consilierii din comisia de cultură, Florin Frăţilă, Marian Dulă etc. Are şi o numeroasă populaţie muncitoare, prinsă în comerţ şi servicii, foarte mult tineret, mai mult sau mai puţin studios, sportivi mai mult sau mai puţin de performanţă şi chiar o lume interlopă destul de numeroasă şi bine organizată. 
Este greu să fac o apreciere… Ca toate persoanele în vârstă, sunt pătruns de nostalgia vremurilor apuse. Lumea de azi nu îmi este străină, dar nici nu mă atrage.  
Andreea Ştefan

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare