Știri

Călător prin lume. La Gomera – insula unde oamenii comunică prin fluierat

Astăzi vă invit să mă însoţiţi într-o insulă deloc sau foarte puţin cunoscută de către noi, românii, insula La Gomera, una dintre cele mai mici insule din arhipeleagul Insulelor Canare.
Cele şapte insule Canare se află în oceanul Atlatic, la 1000 de km de Spania şi la doar 115 km de coasta africană, fiecare insulă având o frumuseţe şi o identitate aparte. Categoric, cea mai cunoscută este Tenerife, cu fluxul cel mai mare de turişti, cu plajele sale minunate străjuite de muntele Teida, ea fiind şi cea mai mare din arhipeleag. Este urmată de Grand Canaria, cu o mare varietate de peisaje şi 50 de km de plaje. La Palma este considerată cea mai înaltă insulă din lume (a nu se confunda cu Palma de Mallorca, capitala Insulelor Baleare). Lanzarote, cu plajele sale albe, rezervaţie a biosferei, are peste 300 de conuri vulcanice, care îi oferă un aspect selenar. Urmează Fuerteventura, o insulă aridă ca un deşert şi La Gomera, cu terenurile sale în terase şi un relief accidentat, paradisul bicicliştilor. Şi, în sfârşit, cea mai mică şi mai vestică, El Hierro, considerată cândva meridianul zero, cel ce se află astăzi la Greenwich, lângă Londra.
Şi pentru că suntem în vacanţă în Tenerife, această insulă muntoasă cu o suprafaţă de 2000 km pătraţi, cu plaje cu un nisip auriu sau negru, străjuită de vârfurile înzăpezite ale muntelui Teide (3718 m), cel mai înalt din Spania, alegem staţiunea Playa de Las Americas ca fiind gazda noastră pentru o săptămână.
Din bogatul program turistic ce ni se oferă, alegem să părăsim o zi  superba piscină a hotelului sau plaja din apropiere, pentru o excursie în La Gomera.
La Gomera este una dintre cele mai mici insule din arhipeleag, fiind cea mai apropiată de Tenerife, de care o despart doar 30 de km. Dacă pentru iubitorii de turism sau ciclism montan este foarte cunoscută, mai puţin sau deloc cunoscută este pentru faptul că aici oamenii se înţeleg şi printr-un “limbaj” fluierat, acest limbaj fiind predat în şcolile din insulă, după cum ne spune ghidul nostru şi după cum vom putea vedea în cursul vizitei noastre.
Insula, de origine vulcanică, are o suprafaţă de 378 km pătraţi, având punctul cel mai înalt, Garajonay, la 1478 m şi capitala în orăşelul San Sebastian de la Gomera. Primii locuitori ai insulei au fost triburile berbere, oameni nu prea înalţi, solizi şi foarte agili. Economia lor se baza pe creşterea animalelor, pe o agricultură rudimentară şi pescuit. Spaniolii cuceresc La Gomera la începutul secolului al XV-lea, pentru ca puţin mai târziu să fie anexată regatului spaniol. Debarcăm în micul port al capitalei, locul de unde, pe 6 septembrie 1492, Columb pleca în temerara sa expediţie spre cea care va deveni “Lumea Nouă” şi mai târziu America. Străbatem parcul cu alei umbroase de lângă port şi urcăm spre centru. Din cauza căldurii, orăşelul pare adormit, iar obloanele magazinelor care vând obiecte de artizanat, vopsite într-un albastru pal, contrastând cu albul pereţilor, sunt trase, semn că sunt închise. Pe strada principală ne oprim şi intrăm în biserica centrală a oraşului. Spre surprinderea noastră, în semiobscuritate, în partea stângă a altarului, vedem o frescă, purtând amprenta timpului, reprezentând plecarea lui Cristofor Columb spre “Lumea Nouă”. În liniştea bisericii, care te îndeamnă la meditaţie,  privind pictura murală, te gândeşti ce trebuie să fi fost în sufletul său, neştiind ce-l aşteaptă acolo unde se credea că este sfârşitul pământului. Exemplul său a fost urmat de alţi iluştri exploratori ce au plecat din această insulă: Hernando Cortes, Francisco Pizarro sau Vasco Núñez de Balboa.
Parcul Naţional Garajonay
Ieşim în arşiţa de afară, unde sunt peste 33 de grade şi ne urcăm în autocarul ce ne duce spre platoul central al insulei, unde se află Parcul Naţional Garajonay, desemnat parc naţional în 1981 şi aflat pe lista patrimoniului UNESCO din 1986, paradis al uneia dintre cele mai vechi păduri ale planetei. Aici se găsesc peste 400 de specii floristice, specii ce au dispărut din Africa sau Europa, precum şi păduri de lauri, ultimele plante ce au supravieţuit şi care acopereau cândva zone întinse mediteraneene. Pătura de nori, despre care se spune că este prezentă în cea mai mare parte a anului, dă o notă mistică frumoasei păduri de lauri. Traseele line, marcate, sunt ideale pentru amatorii de drumeţii montane şi pentru ciclişti. De aici, coborâm spre Hermingua, o minunată zonă agricolă, renumită pentru producţia de banane, de vin sau legume. Izvoarele de aici reprezintă o sursă permanentă de apă pentru insulă.
Tradiţiile şi limbajul fluierat
Dintre cele şapte insule ale arhipeleagului, La Gomera este cea care a păstrat cele mai pure tradiţii şi obiceiuri. Una dintre ele este “dansul tobelor”, în care zeci de localnici dansează şi mărşăluiesc în ritmul tobelor.
Dar ceea ce mi s-a părut uimitor este “El Silbo”, “limbajul” fluierat al gomeranilor. Aceast “limbaj” este o altă dovadă a dificultăţilor de comunicare pe care locuitorii insulei le-au întâmpinat datorită geografiei insulei. Limbajul fluieratului se predă în şcoală şi este folosit cu succes de localnici.
Veţi spune că şi noi avem un cod fluierat: un anumit ton când admirăm ceva, altul când ceva nu ne place, avem până şi expresia “a fluiera a pagubă” sau obieceiul de a nu fluiera în casă, pentru că aduce ghinion. Însă în La Gomera am văzut cu totul altceva.
Vă mărturisesc că eram foarte sceptic auzindu-l pe ghid vorbindu-ne despre acest cod de comunicare unic în lume, dar după demonstraţia făcută în timpul prânzului, a dispărut orice urmă de îndoială.
Iată ce se s-a întâmplat. Şeful de sală a trimis afară una dintre chelneriţe, apoi a solicitat din public diferite obiecte: ochelari de soare, o bastistă, o eşarfă, o pălărie sau alte obiecte personale. Apoi, chelneriţa a fost invitată în sală şi prin fluierat i s-a solicitat să recunoască obiectele şi, prin acelaşi limbaj, i s-a cerut să le înapoieze posesorilor. Dacă legat de obiecte poţi avea suspiciunea că fata ştia dinainte ce anume i se va cere să recunoscă, printr-o ordine prestabilită, legat de posesori nu mai poate exista niciun dubiu.
După un prânz bogat în peşte, dar şi tradiţionalele supă de năsturaşi (floarea de pe la noi), almograte (brânză înmuiată în ulei de măsline) sau miere de palmieri, ne continuăm vizita spre Alajero, zonă cu case din piatră, construite pe pantele dealurilor, case ce par a se rostogoli dintr-o clipă în alta. Tot aici  admirăm unicul “copac dragon”, cu o vechime de peste 300 de ani, cu o coroană stufoasă, care privit de la rădăcină seamănă cu o conopidă.
Este trecut de ora 17.00 şi temperatura a mai scăzut puţin, deşi este încă destul de cald, pentru că, să nu uităm, suntem în lunga perioadă uscată, urmată de toamna şi iarna ploioasă.
Ajungem din nou în port, ne urcăm pe vas, pentru ca după 40 de minte să fim din nou în staţiunea noastră, pregătindu-ne pentru seara ce urmează.
Am avut o zi deosebită, în care am văzut lucruri unice, ce nu pot fi întâlnite decât în acest punct îndepărtat al continentului nostru, cu peisaje de neuitat şi oameni harnici, care se luptă să ducă o viaţă deloc uşoară. Am pierdut o zi de plajă, dar am câştigat mult mai mult pentru ochiul, mintea şi sufletul nostru.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Bruges, oraşul dantelei şi nu numai

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare