Știri

Călător prin lume. Nopţi albe la Sankt Petersburg (II)

Este trecut de miezul nopţii, cerul are o culoare albicioasă, precum   asfinţitul la noi. Străbatem oraşul, deosebit de animat, în drumul nostru spre malurile Nevei, pentru a vedea spectacolul ridicării celor 22 de poduri, care permit, între orele 1 şi 5 dimineaţa, vaselor mari să navigheze pe Neva. Ne oprim pe malul de granit, construit de Ecaterina cea Mare în apropierea Palatului de Iarnă ce adăposteşte celebrul muzeu Ermitaj. Lângă noi se aude o armonică şi un grup de tineri ce cântă o melodie plină de nostalgie, lentă, asemănătoare fluviului ce curge la picioarele noastre. Jos, la ponton, un tip cu o portavoce invită turiştii la o plimbare cu vaporaşul. Atmosfera este plăcută, relaxată, muzica şi râsetele auzindu-se peste tot, căci nopţile albe, din mai până la începutul lui iulie, reprezintă sezonul marilor evenimente culturale, al festivalurilor de muzică şi al încheierii anului şcolar. Ne uităm la ceas, aşteptând ora 1. Deodată, din difuzoare se aude o melodie rusească şi cele două bascule ale celui mai apropiat pod de lângă Podul Palatului se ridică încet, asemenea unor uriaşi ce se trezesc din somn. Admirăm şi spectacolul  ridicării celui de-al doilea pod ce se ridică şi ne hotărâm să ne întoarcem la hotel, mânaţi de răcoarea dimineţii, dar mai ales de faptul că ne aşteaptă o nouă zi încărcată, cu vizitarea Ermitajului şi a altor obiective.
Piaţa Palatului şi Ermitajul
Piaţa Palatului, cea mai impresionantă piaţă din Sankt Petersburg, domină centrul istoric al oraşului. Ea a fost proiectată şi realizată de Carlo Rossi între 1819 – 1829. Pe o latură se află clădirea monumentală a Marelui Stat Major General, lungă de 600 de metri, semicirculară, cele două semicercuri fiind unite de o arcadă având deasupra ei un car tras de şase cai, condus de Nike, Zeiţa Victoriei, monumentul fiind închinat victoriei armatei ruse împotriva lui Napoleon în 1812. În centrul pieţei se înalţă coloana din granit a Ţarului Alexandru, cel ce a domnit în timpul înfrângerii lui Napoleon. Monumentul, un monolit de 600 de tone, are în vârf un înger de bronz dominat de o cruce. Pe latura din faţa Nevei se află Palatul de Iarnă, fosta reşedinţă imperială între 1763-1918, cel ce adăposteşte azi Ermitajul şi care este una dintre cele cinci clădiri ce alcătuiesc ansamblul arhitectural al Muzeului Ermitaj. Se presupune că Ermitajul, ca muzeu, a luat fiinţă în 1764, când Ecaterina a II-a a cumpărat o colecţie de 225 de tablouri ale unor renumiţi maeştri vest-europeni, de la un negustor, Johann Gotzkowsky. Ermitajul a fost declarat muzeu public în 1852, iar astăzi numără în jur de 3 milioane de exponate.
Interiorul Palatului de Iarnă, cu puţine excepţii, nu şi-a păstrat forma originală, căci un incendiu în 1837 a distrus marea majoritate a încăperilor. Totuşi, scara principală, numită cândva Scara Ambasadorilor, din marmură albă, cu coloane monolitice din granit, cu stucaturi aurite, arată la fel ca atunci când a fost făcută. Mi-ar lua pagini întregi pentru a descrie sălile palatului, de aceea voi menţiona aici doar Sala Tronului, cu o suprafaţă de 800 metri pătraţi, cu cele două rânduri de candelabre din bronz şi parchetul alcătuit din 16 tipuri de lemn, Sala Mare a lui Petru, cu pereţii săi acoperiţi cu catifea brodată cu argint şi tronul aurit, făcut în Anglia, având în spatele său un tablou al lui Petru cu Zeiţa Minerva (1730) sau Sala de Malachit.
Colecţiile Ermitajului cuprind toate şcolile şi curentele posibile, Rafael şi Caravaggio, Tintoretto sau Leonardo da Vinci, Rembrant (25 de picturi) sau Rubens, şcolile de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, impresionism, post impresionism, cubism, pictură rusă, colecţii de sculpturi din Grecia şi Roma antică, toate alcătuind un muzeu unicat în lume.
Nici nu ştim când a trecut dimineaţa, ascultând în căşti explicaţiile ghidului nostru şi ieşim pe malul Nevei, unde ne aşteaptă autocarul pentru a ne duce în colţul celălalt al oraşului, la capătul Bulevardului Moscova (Moskovski Prospect), pentru a vedea monumentul extrem de impresionant al apărătorilor Leningradului (numele oraşului între 1924 – 1991) în cel de-al doilea război mondial. Monumentul situat în Piaţa Victoriei este un omagiu adus acelor oameni care în timpul groaznicului asediu german de 900 de zile, între septembrie 1941 – ianuarie 1944, au reuşit să oprească ofensiva armatei germane la doar câţiva kilometri depărtare de oraş. Erau gărzi civile, prost instruite, soldaţi prost înarmaţi, dar hotărâţi să apere oraşul cu preţul propriilor vieţi. Peste 450.000 de oameni au pierit în timpul asediului şi peste un milion în timpul războiului. Monumentul este simplu, din marmură roşie, dar impresionant prin figurile ostaşilor ce flutură steagul victoriei, ale civililor cu puşti din primul război mondial sau ale civililor ce se ajutau unii pe alţii. Facem câteva fotografii şi ne întoarcem în centru, pentru a ne petrece timpul liber rămas.
Aleg să văd un pod pe care nu-l traversasem, “Podul cu Lei”. Fiecare pod din Sankt Petersburg are propria-i structură şi înfăţişare distinctă. Unele sunt arcuite şi elegante, altele mici sau mari, delicate sau impunătoare, dar toate dau un farmec unic oraşului, care pe drept cuvânt este numit Veneţia Nordului. Podul pe care l-am ales traversează Canalul Griboedov şi este flancat la ambele capete de câte o pereche de lei uriaşi, de câte 2,23 metri, ce ţin în gură câte un inel din fier forjat şi cablurile din oţel ce susţin acest pod suspendat, întregul ansamblu ducându-mă cu gândul la frumosul “Pod cu Lanţuri” din Budapesta.
Dacă vorbeşti de Sankt Petersburg nu poţi să nu vorbeşti de şcoala de balet şi de marii săi balerini, ce au evoluat pe scena teatrului Marinski, aşa că pentru ultima parte a acestei zile merg să văd acest teatru de operă şi balet – Marinski. Deschis în 1860, teatrul a fost gazda marilor compozitori Rimski Karsakov, Mussorgsky sau Ceaikovski, a cântăreţilor Sobinov şi Şaliapin, dar mai ales a celebrilor balerini, unici prin măiestria lor, Ana Pavlova, Serghei Diaghilev, Viceslav Nijinski sau Galina Vlanova. Şi pentru că nu pot vedea splendidul interior al teatrului, mă plimb pe trotuarul din faţa lui, cu gândul la aceşti mari şi unici artişti ce au păşit pe acelaşi trotuar pe care mă plimb eu astăzi.
Obosit, mă îndrept spre hotel, iar în metrou – frumos, dar nu la fel de frumos ca acela din Moscova – mă gândesc la ziua de mâine, când vom ieşi din Sankt Petersburg şi vom vizita monumentalele palate Peterhof – palatul lui Petru cel Mare şi Tarskoe Selo – palatul Ecaterinei a II-a.
În camera mea de hotel, după un duş revigorant şi o cină frugală, încerc să-mi depăn gândurile despre cele văzute în această fabuloasă metropolă care, fie că s-a numit Petersburg până în 1914, Petrograd (1914 – 1924), Leningrad (1924 – 1991) sau Sankt Petersburg, a fost şi este întruchiparea mândriei şi gloriei statului rus, puse în pagină pentru prima oară de marea personalitate a celui care a fost Ţarul Petru cel Mare.
Alex. BLANCK
În nr. viitor: Praga de Aur

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare