Răscolind trecutul apropiat
(Am scris acest articol acum mai bine de două luni, înainte de protestele masive din Ucraina care au drept motiv refuzul regimului de a ancora ţara în portul comunitar. Să ne aducem aminte de ceea ce noi avem şi de ceea ce alţii ar dori să aibă dar se văd forţaţi să obţină în stradă).
Entuziasmul românilor pentru Uniunea Europeana cunoaşte de câţiva ani un reflux din ce în ce mai accentuat pe care, de altfel, şi cercetările sociologice îl dovedesc destul de clar. Ne-am lecuit de entuziasmul de început şi suntem asaltaţi neîncetat de problemele pe care cetăţenii români le produc în diverse state din Europa, fapt care a resuscitat un vechi naţionalism antioccidental cu o adevărată tradiţie istorică în România, de la păşunism/semănătorism, trecând prin legionarism şi ajungând la protocronismul ceauşit, toate mergând pe această filieră izolaţionist-unicistă. Până şi cele patru libertăti fundamentale (libertatea de circulatie a capitalurilor, marfurilor, serviciilor şi cea mai vizibilă, a persoanelor), în jurul cărora s-a creat în mod istoric Comunitatea Europeană au ajuns un subiect tratat în mod derizoriu. E drept, nu multă lume din România le şi cunoaşte. Cele patru libertăţi au devenit la fel de evidente precum aerul pe care-l respirăm, sau ca cele patru roţi ale maşinii. Atunci când una din ele se desumflă întregul ansambul are de suferit serios. Maşina trebuie să se oprească. Şi e greu de scos roata de rezervă din portbagaj! De aceea se şi explică sensibilitatea Comisiei Europene în această privinţă, ea fiind şi gardianul Tratatelor, câinele de paza. De aceea până la urma şi toate criticile pe care le încasează din plin, non-stop, de peste tot sunt destul de nemeritate. În plus, să nu uităm că statele membre le-au semnat si asumat, fără ca cineva să le fi forţat prin ocupare manu-militari. În mod surprinzător, în România chiar şi libertatea de circulaţie a persoanelor, care ne-a influenţat cel mai vizibil şi direct a ajuns sa fie desconsiderată. Adică ce ne aduce apartenenţa asta la UE, în afară de libertatea asta de a circula? Tocmai că nu se poate lăsa în afara discuţiei această libertate. Suferim de amnezie si poate că rememorări ale situaţiilor de dinaintea aderării României la Uniunea Europeană, moment istoric de la care se împlinesc în curând şapte ani, nu ar fi un exerciţiu inutil, dimpotrivă. Pe care l-ar putea face măcar cei care s-au confruntat cu fenomenul obţinerii vizelor Schengen. Un adevărat mit şi o barieră pe care doar cei puţini aleşi reuşeau să o depăşească. A obţine viza reprezenta o miză uriaşă. Am uitat cum trebuia să dovedim scopul, durata sejurului în Occident şi, mai ales, că avem la ce ne întoarce.
Ţin minte luptele care s-au dat pentru obţinerea unor vize turistice pentru Italia în vara anului 1997. Agenţia de turism nu a reuşit să facă rost de celebrele vize nici măcar în ziua în care autocarul pornea la drum din Bucureşti. S-a folosit însă de ziua inerentă de care este nevoie pentru a se traversa România de la sud la vest (ca şi atunci şi acum, una din marile probleme ale ţării) pentru a-şi continua diligenţele la Ambasada Italiei.
Reprezentantul agenţiei, după ce s-au folosit de toate pistoanele pe care le dezvoltase în cadrul Consulatului (şi fiecare agenţie avea astfel de contacte privilegiate), a zburat cu avionul până la Arad unde autocarul îl aştepta pentru a înmâna ghidului grupului celebrele paşapoarte. Însă surpriză-surpriză! Doar jumătate din turişti a obţinut vizele, astfel încât cei fără vize au fost nevoiţi să facă frumuşel drumul înapoi, rămânând cu buzele umflate. Roma, la anu`! În 1998 doream să merg în Franţa, la unchiul şi vărul meu, stabiliţi de mult timp acolo. Din nou, aveam nevoie de viza Schengen. Nici nu se punea problemă să mă duc să o cer, pur şi simplu. Aveam nevoie de invitaţie. Pe care unchiul meu mi-a rimis-o prin curierat rapid. Şi acum văd plicul gros în care se afla o singură coală de hârtie, celebra invitaţie, în care el îşi asumase întreaga responsabilitate. Având acest document sfânt, nu am mai avut nici o problemă în a-mi depune dosarul la Consulatul Republicii Franceze (sunt sigur că acum mulţi cetăţeni francezi sunt nostalgici, aducându-şi aminte de acele momente când Franţa era protejată de asaltul/invazia/raziile barbare etc. şi îi bombăne pe acei politicieni care nu s-au opus de la bun început aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană). O experienţă mult mai dură am cunoscut-o la Ambasada Regatului Danemarcei în vara anului 2000. Chiar dacă aveam documentul de acordare a unei burse de către un institut danez din Helsingor (orasul lui Hamlet!) aceasta conta prea puţin pentru că procedurile de acordare a unei vize durau o lună. Oamenii verificau nu glumă ! Riscam să pierd startul cursurilor doar pentru că nu aveam cum să intru în ţară. La Ambasada Danemarcei era o linişte frumoasă şi chiar dacă era vară, nu cred că acesta era singurul motiv: danezii pur si simplu nu (prea) dădeau vize. Doar în urma unei intervenţii din Danemarca procedura s-a accelerat şi am reuşit cu o zi înainte să plec, să-mi mai adaug o altă viză în paşaportul meu care, încetul cu încetul, începea să prindă consistenţă. Oricum în anul 2000 nu multă lume avea vize nordice. Nu am rămas în Danemarca şi, după patru luni, m-am întors, spre surprinderea unui prieten care mi-a dezaprobat total gestul, afirmând că daca ar fi fost după el ar fi rămas şi dacă ar fi trebuit să mănânce din gunoaie. Chestie de stil! Chiar dacă tomberoanele de plastic de gunoi daneze din 2000 nu se comparau cu cele din România (lăzi de tablă ruginită, legate cu sîrmă), mi s-a părut a fi totuşi o perspectivă puţin atractivă. Următoarea experienţă personală în domeniul larg al obţinerii de vize l-a constituit doborârea barierelor helvete. Operaţiune desfăşurată cu un alt dosar bine constituit şi, mai ales, cu atestatul acordării unei burse de către Institutul European al Universităţii din Geneva. Mică dar esenţială pentru a dovedi scopul sejurului în ţara cantoanelor şi ciocolatei. Pentru că înaintea ridicării acestui adevărat baraj instituţional, cetăţenii români erau prezumaţi din start şi în mod oficial ca având mai degrabă scopuri necurate, dubioase trebuind să dovedească exact contrariul. Dovedeşte că vrei să studiezi! La Ambasada Elveţiei însă sistemul era bine pus la punct şi nu am fost umilit suplimentar: primeai sau nu primeai viza şi cu asta basta! Însă pentru a ajunge în Elveţia mai era nevoie să trec prin Austria. Altă belea. Viza Schengen de tranzit. M-am sculat cu noaptea în cap, am luat acceleratul debranlat şi albastru de la ora 4, tren care venea tocmai din Satu Mare, plin cu traficanţi de burduf şi pălincă (miros greu si specific) care dormeau deja de şase-şapte ore şi pe care nici nu aveai cum să-i trezeşti din somnul greu, pentru a fi la timp in fata Ambasadei Austriei. (Amuzantă este noţiunea variabilă în spatiul românesc a expresie să fii la timp căci nu exista un timp anume al aşezării la coadă). În faţa clădirii am observat cea mai mare coadă de la Revoluţie până în anul de graţie 2001. Una imposibilă, enormă, încolăcită ca un şarpe bouă, ilogică. Un fluviu uman. După câteva ore, pe la 9 când se deschideau birourile, austriecii, totuşi riguroşi, au triat adunarea populară iar cei care aveau nevoie doar de vize de tranzit au fost depărţiţi de restul. Pentru a reveni în vacanţa de iarna, am vizitat consulatul Franţei de la Geneva pentru a obţine o altă viză Schengen, mai generoasă temporar.
Când mi-am schimbat paşaportul am resimţit o mare nostalgie şi nedreptate pentru că vechiul meu tovarăş de drumuri hai-hui prin occident, mi-a fost reţinut. Mă ataşasem de el, de fiecare filă acoperită de un autocolant danez, elveţian sau Schengen căci fiecare reprezenta o mare victorie, îmi stârnea amintiri şi nostalgii. Reprezentau etape din viaţa mea, dovezi ale faptului indubitabil că doream să fiu un european cu drepturi depline. Că vreau să călătoresc, să studiez, să redevin ceea ce fusesem dintotdeauna, chiar fără s-o ştiu. Un cetăţean european. Care aprecia construcţia comunitară, prosperitatea şi civilizaţia occidentală. Din fericire, aceste sentimente nu m-au părăsit nici când o anumită parte a mass-media din Franta, Marea Britanie crede că românii sunt aşa şi pe dincolo iar Olanda ne blochează accesul în spaţiul Schengen, o nuanţă atât de tehnica încât parcă nici nu merită o dezbatere atât de lungă şi crâncenă căci totul se rezumă şi la aceasta: putem călători liber în Uniunea Europeana şi, mai mult, în Spaţiul Economic European? Da. Ne împiedică cineva să ne stabilim în Uniunea Europeană dacă îndeplinim condiţiile stipulate în tratate (Tratatul de la Roma modificat ultima oara prin Tratatul de la Lisabona din 2007) şi legislaţie? Poate că acum nu ni se mai pare mare lucru să călătorim liberi prin Europa. Nu este neapărat rău, ne-am obişnuit cu această normalitate pe care nici nu o mai percepem ca atare, dar este oare frumos să o minimalizăm cu superioritate, ca şi cum am fi beneficiat de ea dintotdeauna? Să o respectăm pentru că venim de departe! Din când în cand este necesar ca unii gardieni fanatici să ne mai aducă aminte că o jumătate de secol am fost consemnaţi între aceste frontiere. Înţelepciunea populară românescă decretează că minciuna are picioare scurte. Şi are mare dreptate. Dar parcă la noi şi memoria suferă acelaşi proces!
Codruţ Constantinescu
