Amintiri din şi despre vechiul cătun Slobozia- Vrăjitoarea

Cartierul acesta elegant din sudul localităţii a fost pe vremuri separat total de oraş. Cătunul situat la confluenţa râurilor Doftana cu Prahova forma – împreună cu casele risipite pe malul Prahovei într-o aşezare numită Lunca Vrăjitoarei –  o unitate administrativă subordonată primăriei din comuna Poiana Câmpina. Există o atestare documentară a localităţii, un hrisov din timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino datat 25 iunie 1714, care spune: „Schitul Slobozia. Situat în comuna Poiana, judeţul Prahova, a fost închinat cu moşia lui, ca Metoh, la monastirea Sinaia, la 1714, de Popa Preda, feciorul lui Pătraşcu Postlenicu de la Câmpina (Postelnicu făcea parte din puternica familie a boierilor câmpineni – n.r.). Moşioara acestui schit, numită Slobozia – Vrăjitoarea, din judeţul Prahova, are un venit anual de lei 1960”. Mănăstirea Sinaia, înzestrată cu moşii numeroase de boierii Cantacuzino, mai avea asemenea metohuri, zece în total, dintre care în vecinătatea Câmpinei se mai aflau schitul de la Poiana, de la Lespezi şi de la Brebu. Datele acestea le-am extras dintr-o monumentală monografie  de peste 1000 de file – „Eforia spitalelor civile”, scrisă de Al. G. Galeşescu şi publicată în 1899. Eforia era o instituţie creată de generalul Kiseleff, când a fost guvernatorul Ţării Româneşti, cel care a unificat toate donaţiile lăsate de domnitori şi de marii boieri pentru întreţinerea a trei spitale: Colţea, Pantelimon, Filantropia. 

Locuitorii cătunului Slobozia se bucurau de anumite scutiri, deoarece îi ajutau pe călugării schitului. De aici se trage şi numele de Slobozia, aceştia nefiind iobagi, ci ţărani liberi. Aşezarea, bine gospodărită de călugări, s-a dezvoltat aşa cum reiese din datele publicate de Patriarhia Română în Anuarul său. În 1931 găsim menţiunea „Slobozia. Sate: Slobozia, Vrăjitoarea şi Păcurile (…) 160 familii, 920 suflete, paroh Pr. Nicolae Buzeţeanu, cântăreţ Ştefan Leahu”. Peste zece ani, situaţia era asemănătoare: „(…) Slobozia: 186 familii, 970 suflete; pr. Nicolae Buzeţeanu, cântăreţ Stelian Nicolescu”.

Amintirile mele încep cam din această perioadă a anilor ’40 ai secolului trecut. Familia mea avea o cârciumă aşezată în centrul satului, lângă şoseaua naţională care îl traversa. Drumul trecea prin Băneşti, traversa râul Doftana pe un pod construit pe vremea lui Cuza, urca nişte serpentine împărţind satul în două şi ajungea la Câmpina. Părinţii mei locuiau la Câmpina, dar săptămânal mergeau la Slobozia, acolo unde se strângea numerosul clan. Drumul din oraş îl făceam pe jos şi îmi amintesc că de la „Barieră” (rămăsese această denumire de pe vremea când ţăranii care veneau cu mărfuri la târgul ţinut în ziua de luni în piaţa oraşului, plăteau aici o taxă pentru intrare) mergeam prin schelă, care avea şi pe stânga şi pe dreapta un gard frumos, cu stâlpi de cărămidă şi cu zăbrele pătrate vopsite în negru. Locul era destul de pustiu; se spunea că iarna lupii veneau chiar până în marginea oraşului. Pe marginea şoselei erau două şanţuri adânci şi late care captau apa de ploaie (oraşul nu avea canalizare) şi în zona unde este acum cazarma jandarmilor, pe sub şosea, se făcuse un tunel prin care trecea pârâul Bucea, ce colecta şi apa din şanţurile care înlocuiau canalizarea. Se vărsa într-o spinteică adâncă, un mic canion plin de vegetaţie, ca o junglă, care a dispărut de mult, fiind acoperit cu molozurile de la demolarea clădirilor din centru, pe locul acesta aflându-se acum o benzinărie modernă. În partea opusă, în marginea schelei, era izlazul comunei, cam pe unde este acum supermarketul Kaufland. Vacile păşunau printre sonde şi uneori când rumegau iarba mai înghiţeau şi câte un crâmpei de sârmă – prindeau sârmă la ghem, cum spunea ţăranii -, care le era fatală. 

Schitul nu mai avea călugări, iar biserica devenise biserică de mir. Rămăseseră însă urmele hărniciei părinţilor călugări. Între biserică şi cimitir exista o vastă plantaţie de nuci puşi în linie de către călugări, cu distanţe egale între ei. Era un adevărat monument al naturii. La anumite sărbători, localnicii împodobeau nucii cu lampioane şi ghirlande şi se organizau serbări câmpeneşti, chermeze foarte apreciate de tineretul de atunci. Strămoşii mei nu erau localnici; se trăgeau din mocanii celor Şapte Sate sau Săcele, cum e cunoscută vechea lor comună de lângă Braşov şi toamna, când coborau de la munte, plecau cu oile la iernat în bălţile Dunării. Străbunicul meu, cioban înstărit, ierna în comuna Reviga, aflată pe malul Ialomiţei. A cunoscut o fată frumoasă, s-a căsătorit şi vara a plecat cu ea, cu stâna şi cu turma imensă să treacă iarăşi munţii pe unde avea locurile de păşunat vara. Tânăra trăită în Bărăgan, care nu văzuse în viaţa ei nici măcar un deal, când a văzut de la depărtare semeţii munţi Bucegi acoperiţi încă de zăpadă, a declarat cu hotărâre de neclintit că ea nu mai merge un pas mai departe. Curioasă atitudine pentru epoca în care bărbaţii aveau multă autoritate în familie, iar nevestele nu suflau în faţa lor!  Tânărul mocan, îndrăgostit de mireasa lui, i-a făcut pe plac; a cumpărat o grădină mare în locul numit „Pe mal”, şi-a făcut o casă şi s-a stabilit aici. Mai târziu, băiatul lui, Ion Stan Ciupală, s-a apucat de crâşmărit. Moştenind o situaţie bună de la fostul baci, a cumpărat două hectare în centrul satului, a ridicat o cârciumă mare cu salon pentru nunţi şi petreceri şi o casă frumoasă, cum erau cele de pe vremuri pe Valea Prahovei, cu cerdac înalt deasupra pivniţei. De la bunicul meu mi-a rămas ca amintire o carte rară – „Principele Carol Anton (…) tatăl M.S. Regelui Carol al României” de K. Th. Zingeler, apărută în 1912, pe coperta căreia s-a semnat „Ion Ciupală, comerciant” (îi suna probabil mai bine decât cârciumar) şi un clarinet din abanos cu clape din argint. 

După ce şi-a pus pe picioare afacerea, bunicul s-a dus la stareţa Mănăstirii Zamfira încărcat de daruri, cerându-i să-i dea o soţie din tinerele ucenice care nu aveau vocaţie pentru călugărie. Aşa a luat-o pe Ana, care i-a făcut zece copii: patru băieţi şi şase fete. Bunica Ana trebuia să se ocupe de copii, să facă mâncare pentru clienţi şi pentru băieţii de prăvălie pe care îi angajau, se ocupa de grădină, de animale şi de curtea imensă populată de găini şi de curcani, cărora nici nu le mai ştia numărul. Când se sătura de atâta muncă, se îmbrăca frumos, îşi încălţa nişte ghete pe care le purta la sărbători şi pe jos pleca să-şi viziteze două surori, care locuiau în Izvor – Sinaia. Una din ele era măritată cu un italian, Brielli, care a lăsat în Câmpina o frumoasă casă pe strada Simion Bărnuţiu. Venită din sânul mânăstirii, Ana şi-a botezat fetele cu nume călugăreşti: Eleonora, Lucreţia, Irina, Olimpia, Fevronia, Maria. Toate erau frumoase, însă între ele strălucea Irina, care atunci când venea la Câmpina să ia lecţii de vioară atrăgea toată admiraţia ofiţerilor ce se plimbau pe centru. Deşi îndrăgostită de un consătean, Tudorică, dragostea ei din copilărie şi adolescenţă, a fost căsătorită de asprul său tată cu un petrolist bogat, director la Astra Română, inginerul Dumitrescu, bătrân, chel şi mai scund decât ea. În noaptea nunţii, Irina a fugit la Tudorică, luând cu ea şi o căciulă cu lire englezeşti de aur.

Cârciuma a fost moştenită de Ionel, cel mai mic dintre băieţii lui Ion Stan. Bun negustor, acesta ar fi putut să facă avere dacă nu se schimbau vremurile. Localul a devenit un bufet al cooperaţiei, rebotezat nu ştiu din ce motiv „Cerbul”. 

În copilăria mea, satul îşi păstrase farmecul arhaic. În partea dinspre Băneşti funcţiona o moară de apă, cu o roată imensă pusă în mişcare de un iaz tras din apa Doftanei. Lângă moară se întindeau grădini mari ale unor zarzavagii sârbi. Tot acolo era o livadă mare unde mergeam cu tata să cumpărăm gutui de la cărăuşul Savu, pe care ani de zile, când în întâlneam, îl salutam cu respect deoarece era un om deosebit. Personajul bizar al satului era un băiat de familie bună, cu studii neterminate, un autodidact mai degrabă, cu o cultură vastă şi cu har poetic, care trăia din meditaţii. Pentru convingerile sale politice, poetul Gheorghe Văsioiu, cu pseudonimul Zăpadă, a fost arestat în anii instalării regimului comunist şi povestea că, bătut cumplit la anchetă, când a ajuns în închisoare nu mai putea merge şi era scos cu targa în curtea de plimbare. A mâncat mai târziu bătaie şi la Securitate, pentru că pusese în centrul oraşului un anunţ: „Dau meditaţii la toate obiectele, mai puţin la limba rusă”. „Mai puţin la limba rusă” a fost interpretată ca o atitudine antisovietică, aşa că a încasat-o din nou. Când a venit Ceauşescu la Câmpina, a fost săltat de Securitate de pe stradă şi internat forţat la Voila, ca nu cumva să-l deranjeze pe preşedinte cu vreun memoriu de protest, cum avea obiceiul. După revoluţia din decembrie, poetul Zăpadă, care frecventa şi cenaclul lui Adrian Păunescu (protestase în revista Flacăra împotriva demolării unor clădiri cu valoare arhitecturală aflate în centrul oraşului), a reuşit să scoată o publicaţie a lui, „Nemuritorii – Prin foc şi sabie”. Avea ca vecin pe dl. Tohăneanu, şi acesta deţinut politic, care fiind schilodit în bătăi la anchete, a mers un timp în scaun cu rotile. 

În cartierul Slobozia locuia şi o fată frumoasă, înaltă, mlădioasă, cu mers de balerină, poreclită din invidie de către vecinele ei „femeia şarpe”. Lângă abator locuia o familie germană, Fredsmann; fiica lor, Herta, medic de profesie, se căsătorise cu un mare medic pediatru, Emil Căpraru, care aducea de acasă, de undeva dintr-un sat doljean, mai multe găini când venea la socrii. Reţin de la d-na Fredsmann o remarcă: „Uite, găinile astea sunt ca şi oamenii: oltencele le bat pe nemţoaice”. Lângă familia Fredsmann, despre care ar fi multe de vorbit, locuia unul din angajaţii abatorului, Stelea. Abatorul din Slobozia, o clădire modernă, avea activitate intensă. Seara, când terminau lucrul, măcelarii în frunte cu starostele lor, parlagiul Stelea, plecau peste drum, la cârciuma lui nea Ionel Ciupală, încărcaţi de cele mai alese bucăţi de carne furate din abator. Într-o cratiţă uriaşă, Ionel le pregătea o tocană din delicatesele aduse şi beau vinul cu găleata. În timpurile bune, în cârciuma noastră vinul era adus de la podgoriile din Buzău. Toamna veneau ţăranii cu butoaie uriaşe, le descărcau din carele trase de boi şi umpleau cele două pivniţe. Vara veneau să-şi ia banii şi butoaiele golite. Timpuri bune, când oamenii aveau încredere unii în alţii! 

La cârciuma noastră l-am auzit odată pe vărul lui Ionel, un împătimit vânător, dl. Tabacu, povestind o şotie vânătorească. Avea obiceiul ca, întors de la vânătoare, să jupoaie iepurii şi să-i lase la fezandat o zi, două, atârnaţi sub streaşina grajdului. Unul dintre vecini se obişnuise şi împuţina mereu vânatul, din care îşi făcea parte fără aprobarea vânătorului. Ca să-l înveţe minte, dl. Tabacu a împuşcat odată un vulpoi mai tânăr şi după ce l-a jupuit l-a atârnat în locul iepurilor. Văzându-l aşa dolofan, vecinul l-a şterpelit imediat, iar a doua zi se lăuda la prieteni, în cârciumă, cu friptura grozavă pe care o mâncase. Tabacu l-a lăsat să-şi încheie povestea şi la final a scos blana roşcată, arătându-i ce-a mâncat de fapt. De atunci l-a vindecat pe vecin de furtişag. 

Am mai cunoscut din vecinii noştri şi pe inginerul Tiseanu, cel care în perioada comunistă avusese funcţii importante, director de uzină, deputat în Marea Adunare Naţională, un om care în epoca aceea de tovarăşi avea manierele unui domn. 

În marginea dinspre râul Prahova existau nişte râpe adânci, cu un sol nisipos, plin de cochilii de scoici fosilizate. În acest mal înalt era şi o căsuţă mică, pitorească, ca de jucărie, în care locuia d-na Mladin, casieriţa cinematografului din oraş, binecunoscută de câmpineni pentru amabilitatea sa atunci când le reţinea bilete la filmele bune pentru care se bătea lumea.  Îmi mai amintesc că în copilărie mergeam des cu tatăl meu la o rudă a sa foarte în vârstă, ţaţa Floarea, ce trăia din veniturile gospodăriei; avea o turmă de capre păstorită de Vasilică, care deşi era în vârstă, avea statura unui copil. Ţaţa Floarea şi fiul ei, Titu, erau nişte oameni de o bunătate deosebită. 

Cătunul Slobozia, cu aleea sa de nuci, cu livezile sârbilor, cu căsuţele cu prispă încadrate de grădini cu flori (localnicii puneau flori şi marginea trotoarelor), cu troiţe monumentale aflate pe la răscruci, cu o şcoală veche de o sută de ani (v. foto), cu oameni pitoreşti care formau un fel de familie mare şi certăreaţă, a dispărut de mult. Acum este înlocuit de un cartier cu case elegante şi se poate mândri cu monumentala biserică nouă a Parohiei Sfântul Nicolae, ctitorită de energicul parog Petre Moga.  

Alin CIUPALĂ