O reverență pentru „Alecu” Banu

Alexandru „Alecu” Banu a fost un simbol al fotbalului câmpinean atât în calitate de jucător, cât și ca antrenor. S-a stins din viață la zi de mare sărbătoare religioasă, de Buna Vestire, la 92 de ani.
Pentru cei care l-au cunoscut personal, Alecu Banu a fost un domn, un lord. Comparabil, ca să vă faceți o idee, cu legendarul Emeric Ienei. Mereu binevoitor, întotdeauna gata să ajute,
În locul banalităților care se rostesc de obicei la despărțirea de un om, iată câteva repere ale unei cariere de-o viață în fotbal care ar trebui să fie cunoscută și recunoscută, măcar post-mortem, printr-un titlu de „Cetățean de Onoare” al orașului Câmpina.
Majoritatea acestor episoade se regăsesc și în lucrarea „O istorie a fotbalului câmpinean”, la documentarea căreia Alecu Banu a contribuit cu numeroase amintiri și dezvăluiri care nu fuseseră făcute publice niciodată în presa opacă din perioada comunistă.

Fotbalistul Alexandru Banu a refuzat oferta de a juca în cea mai mare generație a Petrolului!

Născut pe 28 septembrie 1933, la Breaza, Alexandru „Alecu” Banu rămâne un nume important al fotbalului câmpinean. Gicuță Ionescu – o altă figură marcantă a fotbalului local care n-are nevoie de o prezentare specială -, a fost întrebat la începutul anilor 2000, într-un interviu din publicația „Zarva”, cine a fost cel mai bun fotbalist de la Poiana Câmpina. Răspunsul lui a fost ferm: Alecu Banu!
Brezeanul Alecu Banu și-a început cariera la 13 ani, la Flacăra Roșie Azuga, a jucat pe perioada stagiului militar (1953 – 1954), la Dinamo Pitești. Acolo l-a avut antrenor pe Jean Lăpușneanu, portarul României la primul Campionat Mondial, cel din 1930, din Uruguay. În 1956, la 23 de ani, a ajuns la Poiana Câmpina, unde a jucat constant până în 1965, la 32 de ani, când s-a retras. L-a scos din echipă pe armeanul Sarvaș Ketchian și n-a mai ieșit din primul 11 până când a decis să se retragă. La un moment dat, Petrolul l-a vrut.

Alecu Banu a rememorat episodul. „Eram aici (n.a. – în sufrageria apartamentului familiei Banu). Ilie Oană stătea acolo, Truică (n.a. – secundul lui Oană), stătea dincolo. Mi-au dat și casă, și masă. Voiau să-mi facă și pașaport, pentru că echipa urma să plece în străinătate, nu mai știu unde. I-au oferit serviciu și soției mele. Am aflat că băieții din echipa Petrolului începuseră să-l înțepe pe Nicolae Topșa: «Retrage-te acum, că vine Banu și nu mai prinzi echipa!». M-au chemat și la Ploiești, la prim-secretarul de atunci, Dumitru Balalia. Am fost cu Moșuc și cu secretarul de partid de la uzină, care avea legitimația mea în buzunar, să nu cumva să refuz. Dar n-am vrut. Poiana îmi dăduse casă, aici aveam prietenii. Peste ani am regretat”.
De înțeles, fiindcă Petrolul câștigase în acea perioadă (57-66) trei titluri de campioană a țării și o Cupă a României.
Nimeni nu știe cum ar fi arătat cariera lui dacă ar fi acceptat acea ofertă. Dar refuzul lui oferă și o tușă fermă despre caracterul acestui om care n-a dorit să plece de lângă prietenii lui și să le întoarcă spatele celor care îi făcuseră un bine.

Ca antrenor, la 15 minute de o performanță uriașă cu IRA Câmpina

După ce s-a retras, Alecu Banu s-a făcut antrenor și, din nou, nu s-a despărțit ușor de locul în care a prins rădăcini. Aproape întreaga aventură a celor de la IRA Câmpina în Divizia C, această frumoasă echipă a fost antrenată de Banu, care a scos fotbaliști pe bandă rulantă, mulți dintre ei fiind „furați” mai apoi de Poiana. Cu IRA a „îndrăznit” s-o bată pe Poiana, echipa pe care o servise cu devotament atâția ani. „Galeria Poianei ne striga: «11 ciobănei, și Banu între ei!»”, și-a mai amintit Banu. După episodul „Sinaia 1977”, când a fost ala 15 minute de promovarea formației IRA în Divizia B, Banu a plecat. A mai antrenat la diverse echipe din oraș până în 1990. Nu pot încheia rândurile dedicate lui Alexandru „Alecu” Banu fără o reverență în fața dânsului și încă un sincer mulțumesc pentru tot ajutorul dat în deslușirea multor enigme și descoperirea unor povești uitate, probabil, de mulți.

Ce ochi avea la jucători!

Dincolo de faptul că la IRA a construit o echipă redutabilă, care și-a schimbat în perioada 1967 – 1977, în cei 10 ani cât timp a fost antrenată de Alecu Banu, statutul de echipă de „regiune” într-o forță a Diviziei C care a visat chiar și la un loc în eșalonul secund, Banu a mai făcut ceva. A descoperit și a lansat mulți jucători.
Iată un exemplu. Mihail Petrovici, un jucător pe care el l-a remarcat în curtea școlii, l-a adus la IRA, unde l-a promovat în prima echipă în calitate de junior. Viața l-a dus pe Mihail Petrovici în alte colțuri de țară, la Bistrița și la Oradea, unde a jucat multe meciuri inclusiv în Divizia A. Câmpinenii probabil l-au uitat, dar el n-a uitat că a fost descoperit și lansat de Alecu Banu.

Un gest de noblețe

Alecu Banu a trăit zeci de ani în blocul care mărginește stadionul „Rafinăria”. De la mai multe geamuri de la propia locuință, Alecu Banu putea privi direct spre gazonul verde al acestei arene. A văzut din propria lui casă zi de zi „biroul” unde se desăvârșise ca un foarte bun antrenor pe plan local.
Acest stadion – sau, de ce nu?, o arenă nouă construită pe același amplasament – ar trebui să poarte numele „Alecu Banu”. Nimeni n-ar fi mai indicat să beneficieze de această onoare. Ar fi altceva față acel metalic și inestetic nume de „Rafinăria”, care mai degrabă zgârie auzul. Ar fi o reverență pe care orașul ar putea s-o facă pentru a cinsti memoria unui fost fotbalist și antrenor cum puțini au fost în orașul Câmpina.

Octavian COJOCARU

Cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu sunt așteptați vineri, 27 martie, începând cu ora 13:00, la Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Slobozia, unde va avea loc ceremonia de înmormântare.