PERSPECTIVE. Pietre pentru gară

În anii luminoși ai socialismului ceaușist după care oftează înlăcrimat tot mai mulți oameni, viața nu era chiar atât de anostă precum s-ar crede. O simplă deplasare (à pied, bineînțeles, pentru că proprietarii de mașini erau puțini în epocă) la gara urbei în care am locuit echivala cu o veritabilă expediție în necunoscut. Din gara respectivă pleca în direcția Filipeștii de Târg – I. L. Caragiale singurul tren cu care călătorul putea ajunge în Gara de Nord la o oră cât mai matinală, după schimbările de rigoare la Ploiești vest. Adică putea ajunge în capitală, parcurgând un drum de 100 km în aproximativ 4 ore.
Din centrul orașului până la gară, drumețul avea de străbătut mai puțin de un kilometru pe bulevardul cu nume somptuos: „V.I. Lenin”. Pe toată această distanță se aflau trei becuri palide spânzurate de stâlpi, unul chiar în centru, altul la mijlocul distanței (în dreptul fostei autogări) și ultimul la intrândul din fața gării orașului. În aceste condiții, se poate aprecia că bulevardul Lenin era printre cele mai luminate pasaje din urbe. În rest, strașnica beznă ceaușistă avea să ascundă capcane și primejdii nevăzute, după cum se va vedea.

Va să zică, drumețul care se încumeta să purceadă pe drumul până la gara micuțului orășel petrolifer avea nevoie de curaj și abnegație. În afara nelipsitei și necesarei lanterne (un alt far călăuzitor și izbăvitor pe vremea ceaușismului), trebuia să-ți umpli buzunare cu pietre. Care se găseau din belșug pe toate străzile, toate gropile și locurile virane din oraș. Deplasarea se făcea obligatoriu pe mijlocul străzii din două motive bine întemeiate: mai întâi că trotuarele pierdute în beznă prezentau felurite obstacole sub formă de gropi, drugi de fier care se puteau iți de pretutindeni, guri de canal neastupate, denivelări și alte primejdii neprevăzute, în al doilea rând, mersul pe mijlocul carosabilului îți dădea posibilitatea să te repliezi sau să te aperi împotriva atacurilor câinești (sic) care puteau irupe de oriunde. Nu în ultimul rând, pericolul reprezentat de circulația vehiculelor era practic inexistent, nicio mașină netulburând liniștea patriarhală a unui oraș de provincie ceaușist la ora 03.30 dimineața. Haitele de câini vagabonzi erau distribuite cu dărnicie pe traseu: prima se năpustea asupra trecătorilor din curtea spitalului de copii, care adesea lansa șarje în coordonare simetrică cu haita din incinta policlinicii. Împotriva atacului patrupedelor câinoase, trecătorul nu se putea apăra decât cu pietrele din buzunar, transformate în proiectile defensive, și cu urletele de rigoare slobozite în scop de descurajare strategică. Intrarea la autogară ascundea o altă haită de câini bine organizată și tenace. Alte pietre țintite cu grijă și alte țipete guturale rezolvau problema. Doar câțiva stânjeni mai departe, drumețul avea să se regăsească în aria de intervenție a redutabilei haite de câini din curtea spitalului orășenesc. Organizați în patrule canine, aceștia atacau din mai multe direcții, folosind cu iscusință găurile din gard, nu numai poarta spitalului. În fine, după ce trecătorul va fi gestionat și această încercare, se putea bucura de o înaintare relativ lejeră altă sută de metri până în dreptul secției de tubulatură – actuala locație a complexului Kaufland – unde noi valuri de atac pseudo-lupești avea să se abată asupra bieților amatori de călătorie matinală cu trenul. Intrarea la gară livra ultima grea încercare, care se rezolva, invariabil prin aceleași metode de intimidare: zbierătele disperate și pietrele rămase prin buzunare sau, pe vreme ploioasă, câte o umbrelă folosită pe post de halebardă și scut.
Gara nu mai există în zilele noastre, orașul nemaifiind conectat la rețeaua feroviară deoarece șinele de cale ferată au fost demult furate, tăiate și vândute la fier vechi în perioada post 1989. Acest fapt în sine justifică teoria excepționalismului românesc invocat de patrioții momentului, întrucât nu se mai cunosc cazuri din alte zări ale planetei unde calea ferată – element îndeobște asociat cu ideea de importanță strategică a oricărei țări – să fie furată sub ochii și cu încuviințarea tacită a autorităților. Chiar și în țările africane subdezvoltate, despre care mioriticul dac se exprimă cu dispreț și superioritate, căile ferate construite pe vremea colonialiștilor au rezistat și sunt în continuare păstrate, cârpite și îngrijite. Deci nimeni nu poate spune că nu suntem, într-adevăr, unici și excepționali, afară de cazul în care, nu cumva străinii doritori de dezbinare, zaveră și defăimare se vor fi înfiltrat mișelește printre noi ca să ne fure șinele.
Ceva a rămas, totuși, din epoca respectivă: câinii fără stăpân care pot ataca oricând, de pretutindeni. E drept, vremea marilor haite a apus, însă în numele nostalgiei și a minunatelor amintiri de pe vremea când eram suverani neînchinați decadentului Occident, se mai găsește câte un patruped rebel care își lansează vreo șarjă asupra trecătorilor în dreptul maternității orașului, devenit între timp municipiu, și nu numai…

Adrian Dragoș Defta