Editorial

Editorial. DE LA CANCEL CULTURE LA CANCEL HUMAN

Îmi cer iertare pentru titlul acesta rebarbativ, în noul slang anglizant care se poartă acum, la fel ca blugii gata sfâșiați. Dar este vorba de un fenomen negativ, de import american evident, care se manifestă puternic și la noi. Simplu spus, cancel culture înseamnă „cultura anulării, anihilării”. Ea se bazează în special pe forța rețelelor sociale. Cel luat în colimator pentru exprimarea unor opinii neconvenabile corectitudinii politice este imediat supus unui tzunami de critici și injurii pe Rețele, fiind practic eliminat din viața socială, strivit social și moral printr-un discurs al urii niciodată sancționat. Devine un lepros, un damnat, un paria, un marginal. Bun de bătut cu pietre. Importantă este cantitatea, nu calitatea argumentelor (nu se face apel la argumente, ci la etichete: rasist, iliberal, conservator, de dreapta, sexist, homofob, machist, intolerant șamd). Nu sînt puține cazurile în care oamenii (profesori, actori, jurnaliști șamd) și-au pierdut slujbele. Fenomenul se petrece așa: cuiva i se pare că ai enunțat o frază, un cuvînt, neconvenabile, te denunță pe Rețea (este și o cultură a denunțului, noi cei mai bătrâni din Est am văzut și am trăit toate astea, de aceea sîntem vaccinați) și imediat ești „radiat” din circulația intelectuală printr-o cascadă de „comentarii”. Ești anulat ca persoană. Devii un nimeni. De altfel, acestui fenomen i se mai spune și call-out culture, o cultură a denunțului. După părerea mea, în spațiul românesc acest fenomen a început să se manifeste cu putere odată cu Referendumul pentru familie. Violența polemicilor care au izbucnit atunci nu a avut nimic rațional, ci a constat exact în aplicarea de etichete și exacerbarea unor dogme, de ambele tabere. Pozițiile echilibrate au fost repede excluse, nu s-au mai auzit în scandalul general. De atunci, au fost multe teme care au adîncit această prăpastie socială.
Sînt două probleme filozofice generale pe care le implică acest fenomen intelectual, moral și antropologic: adevărul și libertatea („adevărul vă va face liberi”, s-a spus odată pentru totdeauna). Cei care cultivă corectitudinea politică, folosind din plin puterea absolută a Rețelelor, își închipuie că dețin Adevărul și orice dezbatere încetează din acest moment. Și, încetînd dezbaterea, încetează libertatea. Căci, dacă nu vrei să fii spurcat, ba chiar sancționat penal, trebuie să fii deplin conformist. Nu ești de acord ca, sub numele de educație sanitară (absolut necesară!) copilul tău să fie îndoctrinat cu teoria genurilor? Ești blamat pe toate căile. Este un delict de opinie, chestie care, iarăși, noi ăștia, retardații Estului, știm foarte bine ce urmări are. Cei care au prins ședințele de „înfierare” ale partidului comunist au un fior de déjà vu. De altfel, în anii 50 această marginalizare socială era doar primul pas, oamenii știau că, din momentul acela, arestarea nu este departe.
Și aici ajung la a doua parte a titlului meu, de data asta o invenție personală. Prin care vreau să atrag atenția că, de la simpla cenzurare a unor păreri până la cenzurarea, anihilarea fizică a omului însuși nu este decît un pas foarte mic. Cele două flageluri gemene ale veacului XX așa au lucrat. Și ele nu aveau la dispoziție forța cosmică a internetului. Faci mărturie creștină? Ești eliminat din viața publică (cazul vechi al unui politician italian care nu a putut fi ales comisar european pentru că era creștin declarat, este un caz școală). Se citează adesea o vorbă atribuită cărturarului Umberto Eco, cum că internetul ar fi dat putere idiotului satului. O observație pe care am cam făcut-o toți. Dar puțini au curajul să o afirme public, teama de linșajul mediatic e puternică. Frica și comoditatea sînt enorme. Un recent exemplu clarificant: o tînără militantă afro-americană (iată că și eu sînt silit a mă supune imperativelor), Amanda Gorman, a citit la învestirea președintelui Biden un poem. Imediat a devenit, firește, o notorietate mondială și „opera” ei a început să fie tradusă. În neerlandeză traducerea a fost încredințată scriitoarei Marieke Rijneveld. Imediat s-a declanșat o campanie de desființare a acesteia, pe motiv că o scriitoare albă nu poate înțelege sufletul unei negrese (dacă nici asta nu este o afirmație rasistă, atunci ce este?). Înspăimîntată, traducătoarea s-a retras. Am dat acest exemplu, pentru că este foarte puternic și foarte limpede în ceea ce privește teroarea instaurată de call-out culture. Se întîlnesc doi vectori teribili: a. violența, suficiența, puterea nelimitată a idiotului lipitor de etichete în „comentariile” internautice; b. lașitatea elitelor intelectuale, paralizate ca de o cobră de o spaimă inexplicabilă. Ce riscă azi un intelectual care spune adevărul, se întrebau recent într-un dialog Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu. Nimic grav, comparativ cu vremea Siberiilor și Gulagurilor de pretutindeni. Este vinovăția victimei care devine complice cu agresorul, cancel culture nu ar fi posibilă fără această complice lașitate specifică epocii noastre. Singura libertate admisă azi este libertatea de a fi conformist.
De ce scriu toate aceste lucruri care acelora preocupați doar de Șoșoacă li se par departe de România? Pentru că, nenorocita de istorie ne învață totuși că ștergerea, interzicerea cuvintelor duce inevitabil la „ștergerea” oamenilor ca ființe libere și chiar fizice. Trecerea trebuie preîntîmpinată. În al doilea rînd, fenomene multiple de această natură se petrec și la noi: continua hăituire a lui Patapievici sau Cărtărescu, recentul scandal între Liiceanu – Dinescu și Blandiana, cu tot concertul de postări ale chibiților de-o parte și de alta și penibila daciadă: cine a fost mai dizident dintre ei? Toate astea sînt expresii ale anulării culturale. Ale idioțeniei care cere permanent eliminarea celuilalt, căci disciplina ascetică a dialogului a fost părăsită. Un film de duzină cu Schwartzeneger se încheia cu celebra replică „You’ve just been erased”. Da, suntem pe cale de a fi șterși!

Prof. dr. Christian CRĂCIUN

Un comentariu

  1. Aveți dreptate în ce privește libertatea fără de risc de a spune adevărul sau neadevărul, cel puțin în cazul României. Unde până și la tribuna Parlamentului, impostor cum scrieți, se pot profera crezuri fasciste fără teama de a fi în veci sancționat de vreo lege sau de societatea civilă. Nu există nici măcar pericolul ca vreun intelectual de dreapta, creștin de bună seamă, să ia poziție împotriva abjecției, fiindcă și printre legionari vor fi fost fasciști buni, nu-i așa? Iar dl. Liiceanu, farul călăuzitor al bunei cuviințe, nu a riscat niciodată să spună adevărul, cu atât mai puțin pe vremea comunismului, ai cărui disidenți îl preocupă acum cu tardivă acribie. Cuminte cum îl știm, s-a ținut departe de Gulag și Siberia….

    Dr.Phil. Andreas Berger

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare