Editorial. ÎNJURĂTURI

Am tendința de a folosi în acest material o mulțime de cuvinte dintre acelea pe care hîrtia calculatorului le suportă greu. Dar ăștia le merită din plin, pare a fi singurul limbaj pe care-l înțeleg. Ar trebui băgați în origini și dat cîte un șpiț viguros în dos (vedeți, mă exprim elegant!). Cînd eram copii, mama ne altoia dacă ne auzea spunînd vreun cuvînt „de rușine”. Acum, vulgaritatea și violența limbajului au devenit marca prezenței publice în presă și politică, nu că fără rușine, ci cu mîndrie. În locurile cele mai înalte ale puterii. Cu cît ești mai rudimentar violent, cu atît „faci rating”. Pitecantropii politici au senzația că, avînd puterea asupra altora, au devenit importanți.

Un troglodit parlamentar pe nume Câciu (a fost și ministru important) își acuză un coleg de altă etnie că nu e român, îi atrage atenția că are păduchi în barbă și că apa caldă folosește la spălat. D-na Țoiu e supusă, sub pretextul audierii în comisia parlamentară, unui exercițiu de bulliyng în toată regula. O țață strigă la tv „marș!”, iar alta, stăpînă peste un județ, își permite să o atace pe o țărancă cu palmele bătătorite de muncă de-o viață doar pentru că este mama premierului. Cucoană, nu ești demnă nici să-i săruți tălpile cînd se întoarce seara de la muncă! Sînt posturi de televiziune care numai astfel funcționează, prin injurii și minciuni. Sigur, fenomenul e global, dacă parcurgi comentariile la anumite postări ale unor oameni excepționali, intri rapid în depresie din pricina aceluiași nivel de violență primară. Galeriile de fotbal afișează bannere cu sloganuri violent rasiste. Una dintre pricinile (mai multe) pentru care susțin (mai în glumă, mai în serios) desființarea campionatului național de fotbal pentru cel puțin un deceniu, timp în care să nu se desfășoare decît meciuri de copii, este tocmai aceasta: galeriile, mult elogiate de comentatorii de la radio și  tv, sînt adevărate „academii” (tot le place celor din fotbal la nebunie cuvîntul, și nu știu de ce) de violență socială.  A se vedea un cunoscut lider de partid, prin nimic altceva meritoriu decît prin aceea că a fost lider de galerie.

Cum spuneam și în articolul anterior, parlamentul nostru este o sinistră caricatură de parlament care induce o sinistră caricatură de democrație. Nivelul profesional și uman este de analfabetism funcțional. Să vii cu vuvuzele și alte chestii de circ la discutarea (atît de tehnică!) a bugetului e chestie de sub-inteligență, imoralitate și (tot) violență. Nu vă mai mirați de violența din școli sau din trafic, de aici provine, de la aceste ilustre exemple. Sigur, nu sîntem singuri, lumea întreagă s-a vulgarizat la nivelul cel mai stratosferic, avem la îndemînă exemple ilustre la cel mai înalt nivel politic și mediatic. Asta nu e o consolare, la noi totul are iz de maidan, fără dragoste, doar cu prostie, mîrlănie cît încape, ticăloșie, ură și incultură vehementă. Și o autosuficiență, o aroganță strivitoare. Ei sînt importanți!

Mă înăbușă revolta de cîte ori aud de „programe de măsuri” pentru combaterea violenței în școli. Cîtă vreme e suficient să te uiți la programele de știri sau să te duci la un derby fotbalistic sau să circuli o oră prin București la o oră de vîrf, pentru a vedea dezlănțuite toate instinctele primare, nicio altă metodă „pedagogică” nu poate fi mai convingătoare. Marele economist Ciolacu îl bruftuiește pe Bolojan, profitînd de ocazie că nu l-a luat nimeni de guler să-l tragă la răspundere pentru halul în care a lăsat țara. Atît îi duce mintea. Atît ne duce mintea. Am foarte slabe speranțe că Bolojan va reuși: e prea singur. Nu-l amintesc pe președinte, pentru că el nu a arătat nimic pînă acum. Dar dacă prim ministrul va reuși, pentru prima oară în epoca post-decembristă am avea ocazia să scăpăm de pegra FSN-ului. Șanse, repet, minime, dintr-o mulțime de motive interne și externe. Economice și moral-volitive. Sociale și politice. Nu știu pe ce loc ne aflăm în Europa la tot felul de chestii, aproape că ne bucurăm masochist că sîntem pe ultimele la lucrurile bune (nivel de trai, învățămînt, condiții de locuire etc) și pe primele la lucrurile rele (boli, vaccinare, lectură, spălat pe dinți etc.) Printre acestea din urmă aș număra însă unul aparte: sciziunea socială. Nu cred că există stat apropiat (adică dintre cele care au parcurs același traseu istoric în „lagărul comunist”) în care sciziunea socială să fie atît de radicală. Practic, nu mai sîntem o națiune (și de aceea suveranismul este o prostie), ci două hoarde în continuă și violentă confruntare. Dezbaterile despre buget sînt un spectacol regretabil și sinistru. Are dreptate d-na ministru Buzoianu, folosind o ironie rară în branșa de cio-măgari (sic!): dacă țipați în microfon nu vă crește bărbăția! Mă întreb doar, în final: dacă acolo sus sîntem atît de jos, cît de jos sîntem acolo jos?

Prof. dr. Christian CRĂCIUN