La 14 Martie a.c. s-a stins din viață, în Spitalul Broca din Paris, de maladia ultimului an, scriitoarea Aurora Cornu, născută în Provița de Jos, la 6 Decembrie 1931. În ultimele luni s-a gândit intens la noi, neînchipuindu-și că va trece Sena așa de repede. O ascultăm din nou, publicând fragmente dintr-o convorbire avută la Câmpina, acum o duzină de ani. Să-i fie somnul lin!
Octavian Onea: Doamna Aurora Cornu, vă mulțumesc că ați acceptat să îmi dați acest interviu și vă rog să-mi răspundeți mai întâi la întrebarea: Cum se văd românii la Paris?
Aurora Cornu: Cum ne văd francejii pe noi?
O: Da.
A: Pe noi din Franța, sau pe noi din România?
O: Pe noi ca români, în primul rând; pe cei pe care îi cunosc foarte bine și, bănuesc, pe cei din cercurile lor, dacă v-au și acceptat în astfel de cercuri.
A: Eu sunt o marginală în toate literaturile, așa că nu mă pot cita pe mine, dar Ionescu, Cioran, Eliade au fost cei mai mari scriitori vreme de 30-40 de ani în Franța, în America, în Anglia, peste tot în lume. Ei ne-au ținut bărbia sus. Plus suprarealiștii de origine română: Tzara, Voronca, Isidor Izou, Gherasim Luca, foarte importanți poeți. Până când ne-a întunecat neagra laudă a lui Ceaușescu, care se chema „geniul Carpaților”, de unde dușmanii socialiștilor au zis de Mitterand că este „geniul carpetelor”, imitându-i pe români.
Restul? Au rămas câțiva scriitori mai puțin cunoscuți, dar foarte onorabili, ca Ioana Andreescu, care-i o foarte bună antropoloagă și are și două romane, pe care le-a publicat în România și în Franța; Jean Pârvulescu, pe care nimeni nu-l cunoaște, dar care are un raft întreg de romane, scrise într-un stil absolut strălucitor, și s-ar putea ca după moarte să fie valorificat. El, fiind un fel de geniu pentru cei din extrema stângă și extrema dreaptă, n-a nimerit încă pe mijloc, unde se fac gloriile prezente.
România e cam necunoscută.
Romanele lui Petru Dumitriu, mai ales Omul cu ochii gri și Incognito, au avut succes și sunt intrate în literatura universală într-un fel. Marin Preda este complet necunoscut, că n-a avut publicat decât un roman, nu cel mai bun, o carte, Imposibila întoarcere, sau poate altceva, nu știu.
Deci nu suntem cunoscuți, o treabă care trebue făcută deja. Pentru că a rămas locul după Ionescu, Cioran, Eliade.
Hai să vorbim puțin și de mânăstirea mea, te rog.
O: Mai stați puțin la Paris! V-ați dus acolo. Și când ați intrat la Europa liberă? Sau, întâi la Vocea Americii?
A: Nu. Am lucrat pentru Monica Lovinescu, la Radio Europa Liberă; am făcut 60 de poeți franceji. Cu interviuri, cu traduceri, cu punere în scenă. Aveam 10 minute ca să presint un scriitor frances, și i-am presentat pe toți câți i-am găsit, cu scopul – eu n-am avut niciodată scopuri simple – unul din motivele pentru care făceam asta e că mai întâi eu nu m-am băgat în politică nicăeri, nici aici, aș fi găsit ușor să mă bag în politică la Paris, nu m-am băgat contra aici, când tata era în pușcărie și unchiu-meu, generalul [Gheorghe] Mosiu, se ascundea la mama unșpe ani, nu m-am băgat în politică să devin disidentă acolo. Eu eram trecătoare prin lume. Deci am făcut 60 de poeți și cu scopul – în cas că m-ascultă vreun coleg – să le iau complexele de inferioritate. Că francejii nu erau mai buni ca poeții români, iar acu’ ce să mai vorbim?, că poeții români sunt foarte buni. Și nu e casul celor franceji.
O: Găsiți vreun poet frances mai bun decât poeții noștri de-acum?
A: Nu, acuma nici nu-i mai citesc pe franceji. Nu-i mai citesc decât pe români.
Pe vremea aia mai erau niște celebrități. Shéadé, René Char… erau destul de buni pe vremea aia, dar nu mai buni ca românii.
O: Ați făcut o carte cu interviurile acelea?
A: Nu, și astea s-au pierdut.
Din causă de Elvira Popescu
O: Francesii vă zic români acolo, sau nu?
A: Dar cum să ne zică altfel? Pentru că noi suntem mândri să fim români. Asta-i chestia. Ei n-au cum să treacă peste chestia asta. Lasă că păstrăm și-un accent foarte simpatic pentru ei. Nu se știe de ce, ei iubesc accentul românesc. Din causă de Elvira Popescu, de diverși actori care i-au învățat accentul românesc.
O: Yonnel.
A: Yonnel, Cocea, Ventura, nenumărați actori au fost. Chiar și un Aureliu Cornea, care era un scriitor român și care era unchiul lui Aurel și i-a dat numele.
O: Îi scria Hasdeu, Iuliei, că el dacă ar fi nevoit să scrie în limba română, ar trebui întâi să strice limba francesă.
A: Păi Ionescu a stricat-o. A stricat-o, dar a reparat-o, ca să zic așa.
Trădare și favorisare de înaltă trădare
O: Spuneați că tatăl Dumneavoastră era în închisoare.
A: Da, tatăl meu bun, din Provița.
O: Reveniți puțin și mai în detaliu.
A: Uite, știu că dumneata vrei să scrii o monografie a generalului Mosiu, Moșu de son, de când era el mic, dar devenind Mosiu, i s-a părut lui că poate Moșu nu era destul de bun.
O: Așa se scria atunci când era el la școală, „ș”-ul era scris „s” și „i”, și-a rămas așa, conservator.
A: Da. Deci, generalul Mosiu s-a ascuns unsprezece ani în Provița, la sora lui, în casa părintească, de fapt.
O: Cum o chema pe soră?
A: Păi, Aurelia Moșu. Măritată cu Nicolae Chițu Burchiu din Cornu, care a venit acolo ca soț. După mine, eroul principal, cu tot respectul pe care-l am pentru general, care era un tip extraordinar, pe el nu l-am cunoscut, pentru că el se ascundea când eram eu copil, și, deși știam de la Cornu că se ascunde generalul acolo…
O: Păi se știa asta?!
A: O, bineînțeles. Am știut noi după o săptămână. Că servitoarea noastră surdo-mută s-a dus în visită la Provița, care-i peste o vale, peste o apă, peste-un deal, și a venit și ne-a explicat că se ascunde cineva cu epoleți, chipiu, mă rog, știam noi la Cornu. Deci, știa toată Provița. Și n-a spus nimeni. Nu numai că n-a spus nimeni, dar nu era treaba lor, nu știu ce s-a-ntâmplat. Nici pionerii, nici securiștii, nici primarul. Primăreasa, de altfel, era o tipă extraordinară, o hermafrodită. N-a spus nimeni. Ce fel de sat e ăsta?
Se zice că românii au turnat și au… Nu toată lumea a turnat. Și nu numai că eu cred că eroul era tata, care nu putea să-i spună fratelui soției: „Dumneata pleacă de-aici !”, ci eroul era satul Provița, care a tăcut. N-a spus nimeni, din diverse motive. Și eu nu cred că în Provița n-ar fi fost și tipi care puteau să spună. Nici n-a spus nimeni, nu știu cum s-a-ntâmplat.
Și peste unsprezece ani, soția generalului, care era mereu visitată de diverși băeți frumoși cu ochi albaștri, care-i promiteau că-i dă înapoi moșia [de la Vlădești, Argeș], că-i dă pensia, că-i dă tot ce vrea ea și el. Și aia până la urmă s-a ramolit și-a spus: „Nu e fugit, nu e-n munte, nu e resistent, nu e la Paris. E la soru-sa. Doar că n-are buletin”. Asta li se părea lor că e problema grea. Așa că au intrat toți în pușcărie, inclusiv tata, care a și murit acolo. Generalul a ieșit după, scoși de o lege, nu știu în ce an.
O: În ‘64, în Aprilie.
A: Până România a căpătat clausa unei țări favorisate dinspre America și au trebuit să dea drumul la toți prisonierii politici care mai existau încă. Numai că tata murise după un an.
O: Dar ce vină i s-a găsit?
A: A! trădare, favorisare de înaltă trădare.
O: Trădare de ce? Pe cine trădase?
A: Au fost 9. Au intrat și copii pe care părinții, crezându-se deștepți, au trimis un cozonac cu copilul, să-i arate generalului că empatisează cu nenorocirile lui, și-acuma copiii, care între timp erau adulți, au intrat cu toții în pușcărie, cântând 9 favorisări de trădări.
Între timp, Securitatea nu mai avea pe nimeni să-și pună mintea cu politica, au fost fericiți când au mai descoperit-o pe asta…
Culmea e că generalul a mai trăit după ce a ieșit din pușcărie, vreo 10 ani, ajungând la 90 de ani sau la 84. O foarte interesantă viață.
O: Dar soția lui a murit înainte?
A: A murit înainte, da.
O: A fost închisă și ea?
A: A fost închisă?! A fost închisă când a fost închis el.
Dan Horja: Dar numai că ea a venit cu un an înainte, pentru că la femei le-a dat cu un an înainte drumul, în ‘63.
O: Dumneavoastră știați atunci că e închis tata, da?
A: Da.
O: Și ați fost chemați la proces?
A: Nu. Familia mea pe mine m-a păzit. Eu fiind adoptată de fratele tatei, din comuna Cornu, în comuna paternală, ca să zic așa, unde erau toți frații tatălui meu, familia mea m-a păzit de necazurile astea. Adică nici n-au menționat că eu exist.
O: Și n-au fost chemați și ei atunci?
A: Ei au fost, sigur, familia. Dar eu nu mai eram familie. Eu eram adoptată în Cornu, unde aveam necazurile mele.
O: Nu, vorbesc de familia din Cornu.
A: Nu, nu.
O: Ei, ca frați ai Domnului Nicolae Chițu Burchiu, n-au fost cercetați?
A: Nu, nu, pentru că, de fapt, generalul era fratele mamei, nu al tatălui. Deci au fost, eventual, numai că, cred că nu mai erau membri de familie.
D: Nici pe bunica n-au luat-o, deși erau rude de gradul zero.
A: Adică pe mama, n-au luat-o. Pentru că probabil n-aveau loc. Totuși au luat 9 persoane, copiii care între timp erau studenți.
D: Pe copii, da, i-au luat un nepot. Pentru că împlinise 18 ani. Cine a avut sub 18 ani, nu l-a luat. Ghinionul lui a fost că el împlinise 18 ani, că era student.
A: Dar nici n-avea 18 ani.
D: Nu, nu.
A: Nimeni din frații tăi n-avea 18 ani. Și de altfel ei fugiseră din Provița, că asta a fost singura mișcare pe care a făcut-o familia, s-au răspândit ca potârnichile, fugind din Provița, venind la Câmpina.
D: Nu, au plecat numai Nina și Preduș. Tata și mama au rămas. Noi am mai rămas acolo până după proces, până după ‘64. După aia am venit încoace. Dar după ce l-au arestat, noi ne-am făcut bagajele și-am făcut casa aicea, [pe Heliade Rădulescu], care a durat 3-4 ani, pentru că nu se mai putea sta acolo, pentru că toată lumea era împotriva noastră.
A: De ce?
D: Păi, ăștia care erau pe la primărie, poliție, primar.
A: Pentru că li s-a reproșat că n-au spus. Da, probabil că n-au spus, i-au luat la socoteală și pe autorități că n-au raportat, că n-au spus, mă rog. A fost o teribilă epocă, totuși.
O: Da, dar Provița a dat un ministru de interne, nu?
A: Cine?
O: Tudor Postelnicu.
A: Postelnicu era din Provița?
O: Da, din Provița de Sus.
A: Mai era unul Georgescu, parcă politician.
D: A fost și un mitropolit din Provița, Mitropolitul Pimen [Georgescu].
A: Păi a fost rudă cu noi. Pimen al Moldovei.
O: În ce fel era rudă?
A: Păi, era probabil văr al unui bunic, străbunic, știu eu? Doar că nu știu când s-a situat Pimen. Habar n-am la ce vârstă, la ce an era. Știu că trecea drept o rudă de-a noastră. Ca și Stelian Popescu.
O: Stelian Popescu în ce fel?
A: Păi, tot rude. Ca s-avem 300 de rude, nu știi cum e?
Era lucrul cel mai frumos de făcut
O: Ajungem la mănăstire. Haideți la mănăstire!
A: În sfîrșit! Fac și eu ceva, și tot asta rămâne: cât eram de frumoasă când mă iubea Marin Preda. O.K.!
Am recuperat o parte din averea părinților de la Cornu, adică de la partea Chițu Burchiu și, ce mi-am zis eu?: „Nu pot să iau banii!” M-am gândit că nu pot să iau banii ăștia, pentru că rânduri de țărani s-au luptat pentru fiecare bucățică de pământ. Și eu să-i iau și să-i cheltuesc la Paris? Mi s-a părut neonorabil.
Atunci m-am gândit cu familia mea să facem o mânăstire la Cornu, mai ales că, voiajând eu în Israel, pe la Cana Galileii ne-a dat afară din autobus, să ne uităm la panoramă – panoramăta, pe bulgărește – și panoramă-ta era plină de dealuri care seamănă cu cele de la Cornu, din copilăria mea. Și, ce mi-am zis eu?: „Ia uite, domnule, aicea toată lumea s-a ridicat, trei religii, una mai puternică decât alta, și la mine-n sat nu-i nimic!”
Deci, când am avut această avere, niște sume din vînzările de la Cornu și, mă rog, am zis: „Hai să facem o mânăstire !” Și am căutat locul, până am găsit un splendid deal, care-i ca un vapor. Care a luat o formă de vag corn, cu o biserică în mijloc, care inițial a fost în capul meu.
Desenul a fost al unui pictor român de la Paris [Horia Damian], dar biserica n-a mai ieșit cum era în desenul lui, pentru că între vise și realitate e totdeauna un decalaj. Dar a ieșit o splendoare de lucru.
Deci, am făcut mânăstirea, au intrat și banii de asigurare – un fel de asigurare pe care a avut-o Televisiunea Francesă pentru cei care au stat în Liban ostateci –, până la urmă au plecat și banii lui bărbatu-meu și banii familiei și, foarte fericiți, am terminat-o frumos.
Îl avem pe Părintele Arsenie, care este un foarte charismatic tînăr călugăr duhovnic, care a făcut întâi Fizica nucleară la Măgurele, și-acuma se află duhovnic de mânăstire.
Iar e ceva curios cu călugărițele, că toate au studii universitare. S-ar putea ca viața de mânăstire să fie prea dură pentru ele, mai ales că pe deal bate un vânt ca-n La răscruce de vânturi – cum se chema romanul lui Emily Brontë – bate-un vânt de toată frumusețea și s-ar putea să fie foarte dur pentru ele. Care sunt toate titrate de Universitate, toate au sub 35 de ani și cred că în toată viața lor n-au văzut o gospodărie. Așa că, pân-or să-nvețe să se gospodărească, o să treacă probabil un timp.
Când era orașul Domniii mele, împodobit cu oamenii Domniii mele
(Hrisov muntenesc)
A: Am de gând să scriu o carte despre asta, pentru că, într-adevăr, ele s-au plasat pe o vocație foarte dură. Dar stareța, când am chestionat toată lumea, mi-a zis că ea, când a cetit Viețile martirilor și sfinților, n-a avut decât o dorință: să fie și ea ca ei. Și-acuma e servită. După cum vezi, vocațiile se fac la 10 ani. Dacă nu citea Viața martirilor și sfinților, Maica Paraschiva poate își vedea de Facultatea ei, care era Patrimoniul. Dar, vezi cum merge viața?
Asta-i tot despre mânăstire. Hramul este Sfântul Ioan Evanghelistul și Cuvioasa Eufrosina, care-i și numele mamii mele de la Cornu, a cărei avere e la baza mânăstirii. Întâmplător, Cuvioasa Eufrosina e o fată care a fugit de-acasă. Am găsit foarte interesant ce coincidențe sunt pe lume.
Și cam asta-i mânăstirea mea, Dumnezeu să-i ajute, că sunt niște copii splendizi! Asta mi-e și mie grija, că am aruncat pe-un deal zece copii. Cum or să se descurce ei? Or să se descurce cu ajutorul Statului, mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu.
O: Dumnezeu să vă ajute și Dumneavoastră, fiindcă sunteți ctitora mănăstirii!
A: Da.
O: Acolo veți avea și mormintele.
A: A, nu, nu! Sper că nu, nu, nu! Contez pe un avion.
O: Cum adică pe un avion?
A: Da, pe un avion care cade. O să fiu o friptură bună pentru peștii din ocean.
O: A!, un avion care cade numai în ocean. Dar dacă, Doamne ferește?!
A: Nu, fiindcă eu am fost și astroloagă la un moment dat și, după mine sunt, dar, posibilități de acestea.
O: Dar dacă ați fi recuperată?
A: N-aș crede. Nu, nu, n-am făcut-o pentru recuperarea mea! Pur și simplu eu am făcut-o pentru că era lucrul cel mai frumos de făcut cu acei bani.
O: Și Aurel nu va fi adus acolo?
A: Aurel e-n Sena. Așa a vrut, să fie-n Sena. Acuma e-n drum către un ghețar, cu un curent care merge spre Scandinavia și pe urmă ajunge prin America. M-așteaptă acolo la somnul ăla, eventual.
D: Eventual, în America tu poți să-i ieși înainte.
A: Tocmai, pân-ajunge el în America, eu o s-ajung mai repede!
Asta-i cu noi, românii, că le-ntoarcem toate pe rîs. E superbă, totuși, capacitatea noastră de a ne abstrage de la necazuri.
O: Măcar ați reușit să faceți o mănăstire. Câți se pot mândri cu o astfel de ctitorie? Asta ține de istoria neamului deja.
A: O, dar este foarte mică! Adică are aerul așa, foarte impresionant, o mânăstire, o biserică. Toate astea-s mici, frumoase, superbe, din causa dealului, că se vede până la Băicoi.
E o splendoare de loc. Și o splendoare de oameni acolo, dacă reușesc să se agațe și să rămână acolo în putere. Însă, nu, e o modestă operație, după puterile mele, și de altfel dealul nu ia mai mult: cum acuma se surpă dealurile în toată lumea, o să-nceapă să curgă. Deja pe-o parte curge dealul, trebue să-l fixeze Primăria.
E foarte modestă contribuția mea. Dar chiar și așa, ar trebui totuși să-mi fie menționată în biografie, pentru că numai să fi fost o fată frumoasă, pe care a iubit-o Marin Preda, de…
E superbă, toată povestea asta, și vor avea greutăți, până-nvață ei cum să se gospodărească. Am ajuns să mă rog eu pentru ei, cum să zic?
O: Păi o să-i învețe Prea Fericitul Patriarh, care a fost întotdeauna un foarte bun gospodar.
A: Cine, Daniel ?
O: Da.
A: Da. Păi sunt gospodari în Biserică. Dar nu ăștia micii, care-s toți titrați. Sunt două doctorițe, e-o avocată, sunt două cu patrimoniu, o chimistă – care-i bucătăreasa acolo. Acolo ar trebui atenție, la bucătăria făcută de chimistă: nu mănâncă carne, mănâncă tot felul de ierburi, Dumnezeule mare!, sper s-ajungă cu bine…
O: Ce-ați vrea să ne spuneți D-voastră, ca și când v-ați pune D-voastră întrebarea?
A: Întrebarea mea? Am văzut lumea, am văzut oamenii – pe cei mai interesanți –, situații dintre cele mai interesante; am cunoscut Franța, Anglia, America, România – mai puțin acuma, că, mă rog.
Ce-aș mai vrea? Că acum, c-am isbutit să dau la chee mânăstirea – stai !, că e ca și cu copiii: nu scapi de ei până mori tu sau mor ei – cred că va trebui să mă ocup și de mine și de literatura mea.
O: Veți scrie, deci, un roman.
A: Nu, am încă două. C-acuma am editor și n-am romanele. Mai am încă două de scris, dar mici. Unul despre aventurile soțului al doilea, altul despre Mânăstirea Sfânta Eufrosina. De asemeni, aș vrea să scriu ceva ce datorez părinților mei, Nicolae și Aurelia, de la Provița, și Proviței; mi-am propus, dac-aș putea să scriu ceva care să intereseze lumea.
Și-n plus, scopul meu când scriu acuma, este să povestesc România mea la străini. Până una-alta, ei n-au fost receptivi despre România mea, dar o să mă străduesc să fiu mai convingătoare. Cam asta e viața mea, dac-o mai fi.
O: A fost o viață frumoasă.
A: Interesantă. Știi, din aceeași viață poți să faci o poveste mizerabilă, chiar Mizerabilii de Victor Hugo, sau s-o numești interesantă. Și într-adevăr, viața românilor a fost interesantă. Și s-ar putea să mai continue să fie interesantă.
O: Astăzi este 24 Septembrie 2008. Vă mulțumesc foarte mult.
A: Mersi de răbdare.
O: Vă doresc să vă mai împliniți ceea ce doriți încă.
A: Tu mai scrie, dacă poți, și o monografie a orașului Câmpina, în afară de monografia orașului Ploești, Caragiale și alte minuni [Au fost Ploeștii urbea Scrisorii pierdute?, Editura Premier, Ploești, 2008], că totuși ai stat foarte mult și în Câmpina și la Castelul Iuliei Hasdeu.Tu ai făcut spiritism?
O[acum: Interviul a avut loc în curtea din strada Heliade Rădulescu a surorii sale de la Câmpina, Nina Preduș. A fost publicat în întregime în „Poarta Sărutului. Revistă lunară de literatură și artă”, Anul I, Nr.1, Ploești, Octombrie 2008. Intervențiile din parantesele drepte îmi aparțin.]
