Anul acesta mi-am propus să taxez faptele bune. Da, să scot în față adevărul, dreptatea, modestia, istețimea și materia cenușie care produce adevărate opere. Asta înseamnă, evident, că prostia, micimea și ipocrizia se vor răzvrăti, vor zbiera și vor scoate capul din conducta găurită de pe Schela Bucea – colț cu Griviței.
Citind recenziile celor mai recente spectacole de teatru, am dat peste Nelson, o piesă scrisă de Jean Robert-Charrier, jucată la Teatrul Național din București și pe afișul căreia tronează chipul stilizat al actriței Maia Morgenstern.
Un mare defect pe care îl posed este acela de a citi chiar și textul acela mic pe care oamenii, de obicei, îl ignoră, dar care este cel mai important. După ce am văzut distribuția, regia, scenografia, producția, ajung la traducere și văd un nume pe care îl știu – Lidia Molla.
Bun, zic eu, poate este o coincidență, pentru că dacă era doamna Molla, câmpineanca noastră, trebuia să scrie ceva, undeva, cineva, oriunde. Dar totuși, câte Lidii Molla să existe în România? Și câte să cunoască la perfecție limba franceză? Și câte să fie scriitoare?
Evident că am pus mâna pe telefon și am sunat-o pentru a-mi confirma că domnia sa este, într-adevăr, traducătorul acestei piese. Și nu s-a lăudat niciun moment cu această mare realizare, suferind, deloc surprinzător, de ceva extrem de rar, numit MODESTIE..
Știu că a compara oameni nu este întotdeauna plăcut, însă doamna Molla are ceva care mă trimite cu gândul la marele pedagog Sanda Manu. Aceeași prezență care îți taie răsuflarea, aceeași modestie pe care doar la oamenii valoroși o întâlnești, aceeași eleganță în gesturi, cuvinte și privire.
Doamna cuvintelor, doamna Lidia Molla.
Mai jos aveți interviul pe care doamna Molla mi l-a acordat cu toată încrederea.
- Care a fost cea mai mare provocare în traducerea piesei Nelson din franceză în română – limbajul, ritmul replicilor sau substratul cultural?
– Traducerea unei piese teatru, mai ales a unei comedii, diferă de cea a oricărui gen literar. Pentru mine traducerea piesei NELSON scrisă de Jean Robert Charrier a fost o provocare sub toate aspectele. Este o comedie bulevardieră scrisă într-un stil colocvial, fluid și dinamic, care te scoate că traducător din limitele și rigorile limbii literare. Replicile trebuie să curgă firesc și să ajungă la publicul țintă cu același efect ca și textul original. Trebuie să ții în permanență cont de diferențele culturale, de mentalitate și de percepție ale publicului tău fără să te îndepărtezi de esența textului sursă și de intenția autorului. - Cum ați lucrat cu nuanțele de umor și ironie din textul original, astfel încât ele să funcționeze firesc pentru publicul român?
– Umorul, sau mai corect spus, simțul umorului, diferă de la un public la altul și traducerea nu trebuie să lase să se piardă nimic pe drum. Cum reușești acest lucru? Nu cred că putem vorbi despre o tehnică specială, cu umor te naști sau nu, lucru valabil și pentru traducător. Pentru mine totul a venit firesc. Textul original este dinamic și generos, iar replicile mi se părea că se chemau firesc între ele și se pliau perfect pe caracterul personajelor accentuat de propriul limbaj. - A existat vreo replică sau un moment din piesă care v-a dat bătăi de cap și care a necesitat mai multe variante până să ajungeți la forma finală?
– Am întâmpinat, recunosc, și dificultăți. Bucătăria franțuzească, considerată chiar o formă de artă, este nelipsită din piesele teatru, iar Nelson nu face excepție. Sunt prezente o sumedenie de feluri de mâncare specific franțuzești care în limba română nu au echivalent. Având un anumit rol în dinamica piesei nu se putea renunța la ele. Ce am făcut? Am căutat rețetele după care se pregătesc respectivele feluri de mâncare și am creat niște ,,sintagme culinare” apropiate de original. O altă provocare a fost adaptarea numelui de familie al unuia dintre personaje, nume care în franceză are o conotație puțin obscenă și provoacă un anumit comentariu plin de umor în piesă. Ca atare, nu se putea renunța la el. Am reușit până la urmă să găsesc o modalitate de a-i reda esența fără să mă îndepărtez de original nici că formă, nici ca sens. - În ce măsură considerați că traducătorul de teatru este și un „co-creator” al spectacolului și cum v-ați raportat la această responsabilitate în cazul piesei Nelson?
– Într-adevăr, traducătorul devine într-o oarecare măsură co-autor al textului. El trebuie nu numai să stăpânească limba respectivă, dar și să simtă și să redea nuanțele, intențiile autorului, subtilitățile strecurate printre replici. De abilitatea lui depinde succesul spectacolului. O traducere reușită este simțită mai întâi de actori și apoi de spectatori. Eu am trecut prin textul la Nelson de patru ori. Întâi l-am citit în întregime în franceză că să am o privire de ansamblu – firul acțiunii, limbajul, modul în care avansează intriga, crește umorul și evoluează personajele. Apoi traduc respectând textul original din punct de vedere lexical. După aceea intervine partea cea mai delicată – prelucrarea textului urmărind cursivitatea, coerența, nuanțele, subtilitatea umorului și punctuația care influențează sensul și expresivitatea replicilor. Însă partea cea mai importantă și care îmi place cel mai mult este lectură finală în care „văd” actorii rostindu-și replicile pe scenă. Atunci fac ultimele retușări și îmi dau seama dacă munca mea și-a atins scopul – un text savuros și un umor de calitate.
Până aici este munca traducătorului. Dar adevărata valoare a spectacolului o dau, fără îndoială, actorii și regizorul, iar confirmarea vine de la spectatori. Or, aplauzele din seara premierei spun totul.
Cătălina PARASCHIV
Complimenti!