Editorial. ȘI DACĂ…

Și dacă ne punem în paranteze pentru ceva vreme vocația cîrtitoare, gena criticii cu orice preț, căutarea de noduri în papură (de parcă ar fi greu de găsit erori ale guvernării și lucruri remediabile în absolut toate sectoarele societății românești), comentariile acide la o țuică la crâșmă? Și dacă îl sprijinim pe dl. Luca Niculescu? Dacă ne uităm puțin în urmă la istoria noastră post-ceaușistă vedem că, ori de câte ori a venit la putere cineva „de-ai noștri”, imediat a fost abandonat „sistemului”. S-a râs mult de cei 10000 de specialiști cu care se lăuda Emil Constantinescu și care au fost… dar n-au fost. De fapt, el se baza pe sprijinul simbolic masiv pe care-l avea din partea elitei intelectuale. După ce a ajuns președinte însă, a fost lăsat (nu discut aici cauze și vinovății) singur cu politrucii, oamenii „nu s-au mai băgat”, pînă a recunoscut că a fost învins de sistem. Am mai povestit cred aici o întîmplare absolut pilduitoare, relatată de profesorul Dumitru Borțun. Avîndu-l în centru tot pe președintele Constantinescu care, întrebat la o reuniune academică despre ce proiect de țară imaginează, ar fi răspuns: dar acesta este treaba dvs., voi – elita intelectuală, de specialiști în toate domeniile – trebuie să construiți acest proiect de țară, noi politicienii trebuie doar să-l aplicăm. Și, povestea profesorul Borțun: am avut revelația că avea foarte mare dreptate, am încercat să-mi mobilizez cît mai mulți colegii pentru a urni o asemenea înfăptuire vastă și grea. Mai toți s-au recuzat, aveau proiecte personale, și pînă la urmă s-a ales praful. Și așa s-a ajuns ca viitorul să ne fie decis de inșii ignari și insuficienți mental și cultural care compun în marea majoritate clasa noastră de decidenți.
Elitele intelectuale stau pe margine și strîmbă din nas, nu au putere nici măcar în domeniile lor de activitate. Să ne uităm ce dezastre sînt la ICR, la Ministerul Culturii, la majoritatea instituțiilor culturale din teritoriu unde numirile se fac politic, la programa de liceu la istorie și la literatura română, la lovitura prin care AUR și PSD au pus mîna pe radioul și televiziunea naționale, elitele din domeniile respective au mîrîit ceva pe FB și cam atît. Nici măcar Academia nu a putut, de pildă, opri dezastrul din învățămînt, domeniu lăsat pe mîna (mintea) unor ideologi de duzină. Sau, acum, în pregătirea participării României ca invitat de onoare la Tîrgul internațional de Carte de la Frankfurt din 2028 (ca să păstrez comparația și să se înțeleagă importanța pentru cultura noastră a acestui eveniment, spun că e ca și cum ni s-ar încredința găzduirea unei grupe din Campionatul mondial de fotbal) s-a aflat cu stupoare că organizarea a fost încredințată de către Ministerul Culturii unui oficiu de finanțări în cinematografie. Ce-are baba cu mitraliera, ar zice folcloristul. Numai ministrul culturii știe…
Am făcut această introducere lungă cît un întreg articol pentru a argumenta de ce trebuie să folosim șansa pe care o avem cu dl. Luca Niculescu. Mai ales că are o sarcină mai grea poate decît au avut-o partidele istorice și societatea civilă, imediat după 1990. Este condamnat să reușească. Țara trebuie reconstruită, reparată locomotiva în timp ce aleargă pe șine. Iar locomotiva înseamnă aici și economia și politica externă și serviciile secrete și sistemul medical și justiția și învățămîntul și…și… Și toate aleargă. De aceea spun că problema deja nu mai este doar a guvernului, indiferent care guvern. Marasmul în care ne-au scufundat aproape patru decenii de guvernare post-culturală și neo-ideologică este atît de adînc, a îmbolnăvit atît de tare țesutul social, încît numai un general efort național (oricît le-ar suna de scrîșnit acest cuvînt unor urechi prea sensibile și ultra-vigilente) mai poate justifica vreo speranță. Dl. Luca Niculescu este cu siguranță un profesionist cum nu avem prea mulți în rarefiata noastră lume politică. De aceea nu trebuie lăsat singur. Există un om pentru care mi-am cam epuizat epitetele negative: dl. Grindeanu. Reprezintă cu brio tot ce este mai respingător în clasa noastră politică. Ai săi au cheltuit nesăbuit, împrumutîndu-se enorm și urinînd pe deficit, apoi au dat vina pe liberali pentru așa-zisa recesiune. Au răsturnat guvernul și s-au trezit că nu au ce pune în loc , pentru că nu au nici oameni, nici idei. Au urlat că Bolojan e vinovat de toate și că se cramponează de scaun. Acum urlă că de ce vrea să plece. Le impun (i-auzi!) liberalilor să intre la guvernare. Nu au propus nici măcar o singură soluție practică pentru ieșirea din recesiune, mulțumindu-se cu lozincile goale, gen n-ar fi rău să fie bine. Sînt șanse ca guvernul Niculescu să treacă. Și mai departe? Situația României nu ține doar de jocurile interne, e război de jur împrejur în lume. Inconștiența decidenților nu este depășită decît de incompetența și de lăcomia lor, se comportă ca și cum am trăi într-o eternă primăvară. Asta o spun în fiecare editorial, și o voi spune pînă ce situația se va redresa vizibil. Domnul viitor prim ministru are nevoie de un sprijin popular, exact pentru măsurile antipatice pe care le va lua. Bolojan încruntatul ar fi putut reuși, dacă ar fi avut un asemenea sprijin, și am fi cîștigat aproape un an. La cît de repede aleargă istoria astăzi, un timp esențial. Sîntem atît de bogați, încît ne-am permis luxul să-l pierdem. Adică să-l aruncăm la groapa de gunoi a istoriei. Cum zicea Petre Carp într-o apoftegmă celebră: România are atîta noroc, că nu mai are nevoie de politicieni. Dar ne putem baza pe asta? Ar trebui interzise păcănelele și în istorie…

Prof. dr. Christian CRĂCIUN