Editorial. RĂZBOIUL SFÂRȘITULUI LUMII

Așa se numește un excepțional roman al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură, Mario Vargas Llosa. Cel cu care a avut un dialog public săptămîna aceasta cu Mircea Cărtărescu în Spania. Evident că nu în România, care își ignoră cultura. Eveniment ignorat la noi sub zgomotul mediatic al bombelor.

De aproape două săptămîni lumea trăiește într-un fel de hipnoză, pur și simplu nu ne vine să credem ce se întîmplă. Atît pare de neverosimil. Parcă vrei să te trezești dimineață și să-ți spui cu bucurie că nu a fost decît un coșmar. Și totuși… este îngrozitoarea realitate. Îngrozitor este și faptul că nu înțelegem. Războiul ăsta nu are explicații și nu se poartă numai cu tancuri și lansatoare de rachete ci și – mai ales – în plan de imagine. Aici Zelenski cîștigă detașat. Nimic nu este sigur. De vreme ce fiecare imagine, fiecare știre trebuie verificată sau răsverificată pentru a fi cît de cît sigur că nu este o mistificare, înseamnă că, de fapt, nu știm mai nimic. Nici măcar pentru politologi, analiști, politicieni. Poate doar cîțiva puternici, care au acces la date primare, să poată pricepe ceva. A da vina pe nebunia lui Putin înseamnă a renunța la analiza rațională. Și asta explică de ce nu avem soluții la criză. Nu se întrezărește vreun sfîrșit plauzibil și mai ales rapid, cum sperăm irațional cu toții. Rămîne soluția rugăciunii, dar cîți mai cred cu adevărat? Și de ce ne-ar răspunde Dumnezeu, cînd noi îl batjocorim în toate felurile? La fel de lipsită de temei mi se pare și speranța în mari mișcări de stradă care să-l răstoarne pe Putin. Mi se pare o ipoteză extrem de improbabilă, o speranță luată drept realitate, care nu ține seama de circumstanțe. Putin nu este prim secretar de partid, nu mai are armătura ideologică a comunismului, el este țarul care vrea să redea măreția de odinioară a Rusiei. El apreciază comunismul doar în măsura în care îi dă modele de forță și pentru faptul că atunci Rusia a fost cea mai puternică.

O elementară intuiție de psihologie colectivă arată că un procent din populație (poate nu majoritatea, dar oricum unul semnificativ, mai ales la nivelul elitelor) aderă la acest proiect. Adăugîndu-se și mitul cetății asediate, povestea că NATO atacă Rusia și vrea să o distrugă, se formează un melanj exploziv care explică de ce pe un termen scurt este foarte probabil că nu vom avea mișcări anti Putin. Că în sine comunismul este criminal, nu doar în cutare sau cutare țară, ci prin esență acest război o dovedește din nou, și poate de data asta lumea liberă va renunța la utopii. Cu sabia bombei supreme deasupra capului. Sînt mefient față de toți cei care fac afirmații peremptorii asupra războiului, reiau ideea că știm prea puțin și că trebuie să fim conștienți de asta. Nu avem explicații pentru o mulțime de lucruri și nu ar trebui decît să încercăm să-i ajutăm cît mai mult pe cei nenorociți de război, să ne ținem cît mai aproape de aliații noștri (brusc, dintr-o țară absolut marginală și lipsită de importanță, România a ajuns în centrul atenției datorită aruncării ei în primă linie practic). Și, mai ales, să ne păstrăm mintea sănătoasă.

Ar fi mai multe de spus despre reacția populară la valul de refugiați. S-a văzut că eticheta pe care ne-o lipim singuri cu insistență în fiecare zi, că sîntem un popor de nevolnici, hoți, puturoși, egoiști, șamd. autodenigrarea (care merge mînă în mînă, la cealaltă extremă, cu emfaza ridicolă) este o eroare, nu sîntem nici mai buni nici mai răi decît alții. Se vede zilele acestea că putem fi și buni de multe ori. Sigur că au apărut și vocile de cobe, aroganții care dețin secretele zeilor și care nu dau doi bani pe ideea de patrie, sau cei cu replica „da, dar și americanii” etc. cei care susțin „neutralitatea” care nu ne-ar feri de ruși, cum afirmă ei, ci ne-ar face victime sigure. Și, apogeul abjecției idioate: da, dar ce, nu mai sînt români de ajutat? Așa se întîmplă mereu, de aceea e nevoie de luciditate și calm. Lichelele oportuniste și idioții utili ies lesne la iveală în asemenea momente de cumpănă. Perceperea războiului ca show mediatic ne transformă în handicapați. Pentru că media de azi nu mai are drept scop să informeze, ci să influențeze. Spre o parte sau alta. Esența Europei s-a concentrat acum în Ucraina. Europa și-a regăsit un ideal comun (este ceea ce nu a analizat suficient Putin oferindu-i un dușman) și poate asta o va face să-și regîndească valorile, nu să le renege. De exemplu, patriotismul.

Sîntem, evident, la un sfîrșit de ciclu istoric, mai întîi pandemia, acum războiul, ne vor schimba modul de trai și de gîndire. Pînă acum, mai bine sau mai rău, mai cu cîrîieli și mîrîieli de nemulțumire, dar ne puteam comporta ca și cum viitorul ne-ar fi un drept inalienabil. Făceam planuri cum să renovăm apartamentul, să ne schimbăm mașina prin programul Rabla sau unde găsim bilete mai ieftine pentru concediul de  la vară în Grecia. Acum, brusc, astea apar ca nefiind de la sine înțelese. Viitorul ne poate fi răpit. Poate să fie, dar poate să și dispară. Lumea se oprește o clipă în loc și cade pe gînduri. Vom înțelege ceva din toate acestea?

Prof. dr. Christian CRĂCIUN