Ziua Națională și felul cum este ea marcată oficial în Câmpina sau în România de azi ne duce invariabil cu gândul – pe noi, cei ce studiem mărturiile trecutului – la felul cum se sărbătorea pe vremea când civilizația românească se afla în plin avânt de dezvoltare identitară. Pe atunci, mai era destul până la punctul din care a început dezagregarea spirituală a României (involuție ce va dura – dată fiind viteza tot mai mare a vieții – mult mai puține secole decât a durat panta ascendentă, constructivă, a civilizației românești).
Iată cum se desfășurau lucrurile, de pildă, în dinamicul Belle Epoque câmpinean, pe la 1898: Mai întâi, se oficia Liturghia și un Tedeum la biserica principală a orașului (pe vremea aceea, acest rol simbolic îl avea biserica „din han”, a Adormirii Maicii Domnului, ce încă mai păstra porțiuni din incinta ei patrulateră seculară). La slujbă participau și toți elevii celor două școli cu învățătorii lor (veniți în coloane organizate, de la școli, cântând pe drum marșuri patriotice precum „Tricolorul” sau chiar „Deșteaptă-te române”), iar corul școlii de băieți dădea și răspunsurile la strană. Apoi fiecare mergea acasă pentru prânz, după care la ora 3 p.m. urma o serbare amplă în parcul din spatele primăriei, unde rolul principal îl aveau tot școlile: corul Școlii de Băieți cânta imnul național pe două voci, directorul școlii ținea un discurs de deschidere, după care urma o alternanță de cântece naționale și poezii, ba chiar și o piesă de teatru, interpretate de cele două coruri școlare. Orașul era decorat cu steaguri, iar după serbare publicul juca la horă; seara, străzile erau iluminate cu păcură [1] și primăria oferea cetățenilor câte un pahar cu vin.
Dar lucrurile nu erau mereu la fel, fiind, se pare, destul de flexibile. Astfel, cu doi ani înainte, discursul institutorului era ținut chiar la biserică, iar prin 1901 presa locală scria că la Tedeum-ul de la biserică erau prezente toate autoritățile locale, în frunte cu sub-prefectul de plai. Apoi asistența era primită în sala mare a primăriei, unde se țineau toasturi și cuvântări. Urma o masă câmpenească, organizată într-un umbrar din frunze înălțat în parcul primăriei, unde publicul era servit cu preparate făcute de elevii școlilor, prezenți și ei in corpore, cu învățătorii lor (care țineau cuvântări alături de consilierii locali).
Pe la 1903, strada principală (numită Municipală pe atunci), precum și cele două bulevarde de promenadă ce porneau din ea (Carol – azi b-dul Culturii, și Sănătății – azi str. Castanilor) aveau din loc în loc arcuri triumfale din verdeață, împodobite cu lampioane. Gardiștii de stradă erau în mare ținută și toate birjele aveau stegulețe. La Tedeum-ul din biserica Adormirea participau autoritățile civile [2] și militare, dar și public din toate clasele sociale, care umplea și curtea. Slujba și recepția de la primărie erau anunțate din timp prin afișe, dar se trimiteau și invitații personale. La final se făceau fotografii de grup (probabil de către primul fotograf local, Anna Schiller, sau de către celebrul Ștefan Olteanu). După-amiaza avea loc o serbare în „grădina Șteflea”, dată de școlari, ce ținea trei ceasuri, și unde era plin de public, dar nu lipseau figurile de vază. Iluminația de seară s-a făcut atunci în premieră cu sute de lampioane electrice colorate [3], iar „Steaua Română” s-a implicat în organizare, construind și un arc triumfal butaforic la intrarea în oraș. Primarul Gogu Ștefănescu, magnat al petrolului, a susținut cea mai mare parte din cheltuieli din buzunarul propriu.
Revenind la prezent, aș duce până la capăt, în mod alegoric, personificarea țării, făcută azi de oameni în context sărbătoresc: de 1 Decembrie, am văzut cu toții că lumea se întrece în a face urări de „la mulți ani” României. Ei bine, eu cred că dacă ar putea vorbi, săraca de ea, Ţara ne-ar mulţumi cu modestie, însă apoi ne-ar atrage atenţia, cu puţină jenă, că am cam uitat când e ziua ei: pe 10 Mai, aşa cum şi-a serbat-o cu „părinţii” ei în „copilărie” şi „tinereţe”, apoi în vremea când se împlinise, la „casa ei”… Că după maturitate au venit peste ea necazurile şi un vecin lacom, forţând-o să-şi ţină ziua când nu era ziua ei, asta e altă poveste… Noi, fiii ei de azi (care am eliberat-o de vecinul hapsân, chipurile), ar trebui măcar la bătrâneţe să-i recunoaştem ziua !
Aşa că eu am urat pe 1 Decembrie ceea ce se cuvenea de fapt în acea zi: „Mulţi ani în România, ARDELENI !”
Mădălin Cristian FOCŞA
Note:
1. Păcura făcea așa de mult fum, încât presa pamfletară din 1902 scria că un cârnățar din Câmpina s-ar fi gândit să-și plimbe porcii pe străzi și abia apoi să-i taie,obținând astfel șuncă gata afumată.
2. Totuși politica era așa de aprigă, încât opoziția locală absenta in corpore !
3. Curentul proveneaprobabil de la termocentrala „Doftana” (1898-1906), care alimenta sondele și rafinăria.
