Vers de rugăciune *)

(Meister Eckhart, teolog german)

Convins că „poezia este legea vieţii”, Constantin Rusu, scriitor matur, plin de sensibilitate şi rafinament, a realizat un nou volum în care poezia şi rugăciunea sunt rostiri mirifice.

Născut pe malul Dunării, la Brăila, într-o zi sfântă de Constantin şi Elena, pe 21 mai 1945, Constantin Rusu a absolvit Liceul „George Bariţiu” în 1963 şi Facultatea de Electromecanică din cadrul Institutului Politehnic în 1968. A predat discipline de specialitate la Liceul Energetic şi la Facultatea de Electrotehnică din Cluj-Napoca. A cochetat cu teatrul, a făcut studii de canto clasic şi a practicat numeroase sporturi. Atras încă din tinereţe de litere, a publicat: „Poesii” (2003), „Atât aş zice” (2004), „La marginea vârtejului” (2005) şi „Ecouri în cascadă” (2005). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).

Cartea „Drumul către rugăciune”, semnată de C. Rusu, abordează o structură clasică: Prefaţa – „Despre perfectul infinit al sferei”, de pr. Ioan Chirilă; 50 de poezii; 15 rugăciuni; postfaţă – „O rază doar aştept, pe care să mă sprijin…” de C. Rusu.

În prefaţă, prof. pr. Ioan Chirilă consideră că registrul stilistic folosit de autor are un înalt grad de echilibru, iar lexicul liricii sale conjugă terminologia tehnică modernă cu dulcele grai stihiradic.

Extrem de interesantă este alternanţa dintre suav (poemul biblic) şi duritatea (poemul critic) pe care o foloseşte autorul: „(…) Şi azi când totul e luminat/ de pletele apuse spre albire,/ un vers de rugăciune am cântat:/ pedepseşte-ne, Doamne, prin iubire” (Un vers de rugăciune am cântat) şi respectiv: „(…) Seara în ochi se picură telenovele,/ timpanele sunt perforate cu manele,/ furtuna trânteşte o neînchisă poartă/ a palatului care-şi doreşte altă soartă” (Alternative).

În partea finală a volumului, C. Rusu oferă cititorului admirabile rugăciuni: „Întoarce Doamne lumea rătăcită,/ ajută-ne să-ţi înţelegem iertarea,/ ca să lăsăm apoi averea adormită/ şi să ascultăm doar muntele şi marea – Să alungăm şi întunericul şi jalea” sau „Aşterne, Doamne, paşii mei mereu/ pe pajiştea iubirii pentru oameni,/ recunoştinţa să-mi fie crezul meu/ şi gânduri rele să nu ne-aducă nimeni – Cărări de lumină să avem pretutindeni”.

„Am certitudinea – spune scriitorul – că poezia îi poate face pe oameni mai buni şi, aşa cum rugăciunea este calea spre Dumnezeu, tot aşa poezia este drumul spre rugăciune”.