Să ajungi membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) nu este ca şi cum ai intra în rândurile academicienilor, dar acest moment reprezintă, din orice parte ai privi lucrurile, o realizare importantă şi un scop pentru orice om de litere. Căci nu vorbim despre orice litere, înşirate la întâmplare de autorul lor, ci de litere fericit găsite sau create pentru a naşte cuvinte meşteşugite. Nişte cuvinte care să-i facă pe cititorii cărora le sunt adresate să aibă simţiri profunde, să aibă emoţii, să se transpună într-un alt spaţiu decât acela în care se găsesc atunci cand le citesc (nu vorbim aici, desigur, despre cărţile de critică literară). Condițiile pentru a fi admis în breasla scriitorilor cu recunoaştere naţională sunt cuprinse în Statutul USR, respectiv, cel puțin trei cărți publicate și câte cel puțin două cronici pentru fiecare carte, cu menţiunea importantă că aceste cronici/ recenzii trebuie să apară „în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de USR) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional.”
Începutul anului 2018 aduce în rândurile scriitorilor consacrați numele a doi câmpineni adoptaţi de acest oraş, dar care sunt legaţi de Câmpina mai puternic decât mulţi nativi câmpineni, persoane publice notorii ce se bat mereu în piept cu cărămida virtuţilor patriotismului local şi a dragostei curate pentru Cetate. Ne referim la poeta Diana Trandafir (pseudonim al doamnei Diana Marinache, profesoară la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina) și la prozatorul Iulian Moreanu (pseudonim al domnului profesor Gheorghe Ciocodeică, profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” din Moreni, Dâmboviţa), admiși de curând în rândurile celei mai importante asociaţii profesionale a scriitorilor români din ţară şi strănătate, care numără astăzi aproximativ 3000 de membri. Având drept precursoare Societatea Literară Română, înființată în 1877 și Societatea Scriitorilor Români, fondată în 1908, Uniunea Scriitorilor din România a fost creată în forma ei actuală în 1949. Chiar dacă proza este considerată „regina literaturii” şi notorietatea lui Iulian Moreanu pare a avea cote mai înalte, îi vom prezenta pe cei doi scriitori într-o ordine ce nu ţine cont de vreo valorizare anume, ci doar de ordinea în care am primit la redacţie informaţiile solicitate, dublată de politeţea urmaşilor lui Adam datorată fiicelor Evei.
DIANA TRANDAFIR
Aşchia nu sare departe de trunchi
Diana Trandafir este o poetă remarcabilă şi deja remarcată în breasla literaţilor români. Fiica scriitorului şi criticului literar Constantin Trandafir probează cu asupra de măsură vorba populară conform căreia „aşchia nu sare departe de trunchi”. Diana Trandafir (care a publicat şi sub alte pseudonime: Thalia Mușat, Diana Vers) este născută în 1966, la Galați, dar din 1972 s-a mutat cu familia în orașul Câmpina. A absolvit în 1988 Facultatea de Litere (pe atunci numită „de Filologie”) a Universității din București. Apoi a devenit profesor de limba și literatura română la Școala „Al. I. Cuza”, Câmpina, unde a păstorit cu entuziasm, până în ziua de azi, zeci de generații de elevi. Din anul 1991 se numără printre membrii Cercului literar „Geo Bogza”, de pe lângă Casa de Cultură cu același nume, condus de scriitorul Florin Dochia. Din 2003 este membră a „Asociaţiei Scriitorilor Costache Negri”și a Societății literare „Prietenii lui Grig (Grigore Hagiu)”, din Galaţi, iar din 2015 devine membră a Societăţii Scriitorilor Prahoveni. La finele anului 2017 a fost admisă în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, secţia Poezie.
Debutul şi consacrarea
A debutat cu poezie, în 1989, în „Evenimentul social și artistic” din Câmpina, iar editorial s-a exprimat pentru prima dată în anul 1991, când a semnat sub pseudonimul Thalia Mușat (în colaborare) două romane despre dictatură și adolescenţă, ambele apărute la Editura Porto Franco, Galați: „Jurnalul unei adolescente”-1991 și „Jurnalul unei fete naive”-1992. În 1996 a îngrijit edițiile „Scrieri. Dimitrie Cantemir” (Antologie, prefață, note biografice, repere critice)”, apărută la editura Porto Franco, Galați, precum și „Mihail Sadoveanu”, la aceeași editură gălățeană. Ca poetă îi apar volumele: „Translucide” (editura Vinea, București, 2011), „Poeme cu ceasuri și flori” (editura Premier, Ploiești, 2012), „Discurs în roșu și alb” (editura Tracus Arte, București, 2013), „Orașul suspendat” (Editura Fundațiilor Culturale Libra, București), „Fiica lui Abel” ( editura „Pleiade”, Satu-Mare), toate bine primite de critica literară. În 2014 publică volumul de proză scurtă „Anonima”, apărut la editura Fundația Culturală Libra, București. De asemenea, i-au apărut texte poetice în câteva volume colective, printre care: „Primăvara poeților”, „Maratonul poeziei”, „Antologia poeților de pretutindeni”. Pe site-urile de literatură, printre care și eCreator, Diana Trandafir trimite constant cronici şi studii critice. Are colaborări la mai multe reviste literare și de cultură, cum sunt: „Porto Franco”, „Evenimentul social și artistic”, „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Ateneu”, „ProSaeculum”„Revista Nouă”, „Viața Românească”, „Oglinda literară”, „Contact internațional”, „Spații culturale”, „Urmuz”, „Poem caffe” (colaborări însumând texte poetice, proză scurtă, eseuri și cronici literare). A obținut premii atât pentru poezie, cât și pentru proză: Premiul pentru proză „Marin Preda”, premiu oferit de Consiliul Județean Teleorman (proza scurtă „Nastasia”), în anul 1991; Premiul „Cartea anului”, editura Porto Franco, Galați, pentru proză (pentru cele două romane mai sus menționate), 1992; Premiul „Cartea anului”, pentru volumul „Translucide”, oferit de Biblioteca Municipală „C-tin I. Istrati”, prin sprijinul Consiliul Municipal Câmpina (poezie), 2012; Premiul pentru proză al revistei „Cafeneaua literară”, Pitești, (proza scurtă „Arahnida”), 2013; Premiul „Cartea anului” al revistei literare „Porto Franco”, Galați, pentru volumul de poeme „Discurs în roșu și alb” (poezie), 2014; Premierea la „Concursul de manuscrise” (secția poezie) organizat de Consiliul Local Câmpina, pentru volumul „Orașul suspendat”, 2015.
Talent înnăscut şi moştenit
În devenirea ei de creatoare a versurilor cu simţiri adânci, poeta recunoaşte că pasiunea pentru literatură a moştenit-o din familie: „M-am născut și am crescut printre cărți. Nu cred că se poate scrie literatură fără vocație și asimilare bogată de cultură. Și talentul are, evident, rolul său, însă acesta trebuie cultivat, dublat de lecturi serioase și de studiu. Nu este niciun secret că pasiunea lecturii vine din familie. Tatăl meu, criticul și istoricul literar Constantin Trandafir, mi-a fost și profesor la clasă, în cei doi ani cât am urmat cursurile prestigiosului Liceu „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, mai apoi fiind elevă a Liceului „Nichita Stănescu”, Ploiești (pe atunci numit „C.D. Gherea”), la clasa de Filologie. De la vârsta cea mai fragedă, am îndrăgit literatura, din biblioteca valoroasă a liceului câmpinean eram practic nelipsită. Din păcate, la Ploiești nu am mai regăsit aceeași atmosferă caldă, care să îmbie la reverie sau la studiu, după caz. Tot la Câmpina am debutat ca poetă-elevă (prin clasa a VIII-a), la revista editată de profesorii liceului nostru, intitulată „Ani de ucenicie”. Era o adevărată emulație culturală pe vremea aceea, în ciuda restricțiilor și cenzurii comuniste. Mai apoi, în facultate, am participat la Cenaclul Literar „Universitas” din București, condus de Mircea Martin, un critic de prim rang și un adevărat formator de tinere talente, de la care am avut enorm de învățat. Am avut noroc de profesori foarte buni la Universitate (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir, Dan Grigorescu, Boris Cazacu, Ion Rotaru etc). Scrisul a venit de la sine, mai întâi cu poezii ascunse în sertar, apoi cu proza publicată imediat după studenție”, ne mărturiseşte Diana Trandafir.
Procedura admiterii în USR
În legătură cu procedura admiterii în USR, poeta ne explică următoarele: „S-a încetățenit în lumea literelor românești ca, la fiecare început de an, USR să primească noi membri. Această recunoaștere a meritelor unor scriitori are loc pe baza unor acțiuni mai ample, ce se desfășoară pe parcursul perioadei de întocmire și îmbogățire a dosarului de participare, moment ce culminează cu întrunirea, în luna decembrie a anului precedent, a unei Comisii de Validare, la București (la sediul USR). Primind girul unui juriu acreditat, bine informat, dosarele sunt selectate atent, ținându-se cont de câteva criterii destul de stricte. La întrebarea dvs legată de criteriile selecţiei mele în USR, pot răspunde că numeroasele recunoașteri critice (ale unor critici literari cu reputaţie care mi-au apreciat cărţile) au contat la întocmirea dosarului meu pentru admitere, atât prin greutatea celor care și-au expus opiniile, cât și prin notorietatea publicațiilor literare în care au apărut articolele menţionate. Am fost primită în Uniunea Scriitorilor (Filiala Poezie, Bucureşti) pentru cărţile publicate. Un membru este primit în USR dacă scrierile lui sunt apreciate de critica literară de prim rang. Abaterile de la acest principiu, dacă sunt, sunt aşa de rare, încât nici nu se poate crede că ar exista aşa ceva.“
Creaţia e cea mai impunătoare selecţie
Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră de ce românii citesc tot mai puţin şi, de asemenea, ce crede despre faptul că, înainte de 1989, scriitorul român nu putea să scrie orice, trăind mereu sub presiunea cenzurii comuniste, iar astăzi, când e liber să scrie ce vrea, apar tot mai puține cărţi valoroase. Răspunsul ei nu s-a lăsat aşteptat: „Dacă cenzura se exercită din alte motive decât valoarea estetică, consider că este o mare calamitate. Dar niciodată nu-i corect să scrii „orice”, creaţia e cea mai impunătoare selecţie. Dacă astăzi poţi să scrii „orice”, nu-i un avantaj. Acest libertinaj lasă mână liberă mai ales celor fără aptitudini literare să scrie şi, din păcate, să tipărească. Efectul este o producţie submediocră ce face rău cititului, până la a se renunţa la această nobilă îndeletnicire. Lumea citeşte tot mai puţin şi din alte pricini, independente de literatură, le știm cu toții. Condiţia scriitorului adevărat depinde de mai mulţi factori, căci în primul rând nu sunt favorabile circumstanţele. De ce astăzi românii citesc tot mai puţin? Nu doar românii citesc din ce în ce mai puţin. Intră în această categorie mediile subculturale. Cu cât o lume se află mai puţin în relaţie cu cartea, revista, jurnalul (poezia, proza, eseul etc.), cu atât mai mult devine pasibilă de obscurantism şi necivilizaţie. Dar explicaţia ar necesita expunerea unor elemente de sociologie, psihologie, culturologie, care nu își au locul aici. Mie îmi face plăcere să cred că mergem pe drumuri care se luminează. De aceea şi scriu și voi scrie cu plăcere şi încredere în literatură.” Despre proiectele sale de viitor, poeta ne spune că „ele există, dar nu se divulgă… Am și eu o astfel de superstiție, întâlnită des în rândul scriitorilor. Cred că dacă sunt expuse public, proiectele poate că nu se vor mai împlini. Vă asigur însă că voi scrie în continuare.”
IULIAN MOREANU
Câmpina adoptă şi câştigă
Prozator profund şi deosebit de talentat, Iulian Moreanu este una dintre cele mai fericite „adopţii” de care Câmpina a avut parte în ultima vreme. Originar din Moreni, scriitorul s-a aşezat temeinic în oraşul nostru nu cu mult timp în urmă, devenindu-i locuitor permanent doar din anul 2012. Maternitatea locativă a urbei de la poalele Muscelului a fost de bun augur, de vreme ce, după stabilirea domiciliului la Câmpina, romancierul a început să scrie mult mai intens decât o făcea înainte. Dintre cele nouă cărţi care i-au văzut lumina tiparului, numai pe prima a scris-o înainte de a deveni concetăţeanul nostru. De unde se vede treaba că aşezarea dintre Prahova şi Doftana poate fi considerată un magnet pentru oamenii de litere, un teren fertil în care rodesc adesea seminţele culturii.
Un debut ca un duş rece
„Până acum am publicat nouă cărți, după un târziu debut în volum, cu Ruleta mincinoasă, în anul 2007. Cartea aceasta a fost un veritabil duș rece care m-a trezit la realitate, după o nepermis de lungă perioadă de «tăcere», mai ales după ce primisem premiul revistei Luceafărul, împreună cu Rodian Drăgoi, Adrian Dinu Rachieru și Carmen Francesca Banciu. Inexplicabil, „tânăra speranță” care eram atunci, cum mă considerau unii critici, s-a „oprit” brusc, probabil şi din cauza unor evenimente neplăcute din biografie. O oprire inexplicabilă pentru mulți (inclusiv pentru critici literari care aveau să mă re-descopere în anii din urmă), în timp ce „colegii” mei de generație (optzeciștii), precum și alți tineri ce încă băteau la poarta afirmării literare și-au văzut cu tenacitate de drum și și-au câștigat locul în literatura română de valoare, zonă în care eu nu am mai apucat să mă așez”, ne spune cel mai prolific romancier câmpinean al ultimilor ani.
Debutul său literar, în sens publicistic, s-a petrecut în 1981, cu proza „Focul”, în revista „Luceafărul” din 1 august 1981. Iulian Moreanu a publicat proză scurtă în multe reviste, mai importante fiind: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului”, „Viaţa Românească”, „Argeș”, „Antares”, „Literatorul”, „Litere”, „Revista Nouă”, „Axioma”. Înainte de a ajunge câmpinean cu acte în regulă, el era deja un scriitor cunoscut, fiind inclus în „Paginiliterare.ro” – Antologia Forumului European al Revistelor Literare, ediţia a II-a, 2008, Balcic, Bulgaria (cu proza „Instant portrait” – în dublă versiune: română şi engleză). A cochetat puţin şi cu genul eseistic în „Coexistenţa – Ecouri ale volumului lui Stephen Gill” (coordonator Olimpia Iacob), Editura „Timpul”, Iaşi, 2013.
Opera şi premiile
Cărţi publicate: „Ruleta mincinoasă” (proză scurtă) – Editura „Refacos”, Moreni, 2007; „Cerbul însetat” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2012; „Febra” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2013; „Năvala norilor” (roman), Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014; „Neguţătorul de vise” (proză scurtă), Editura „Fundaţiei Culturale Libra”, Bucureşti, 2014; „Povestiri cu un copil” (proză scurtă), Editura Fundației Culturale Antares, Galați, 2015; „Iarna perfectă” (proză scurtă), Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015; „EXIT” (roman), Editura „Fundației Culturale Libra”, București, 2016; „Năvala norilor” (vol. II), Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2017. Valoarea operei sale este oglindită şi în premiile câştigate: Premiul de debut, pe anul 1982, al revistei „Luceafărul”; Premiul „Cartea Anului”, pentru volumul „Cerbul însetat”, 2012, acordat de Consiliul Local Câmpina, Primăria Câmpina şi Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati”; Premiul „Cartea Anului” 2014, pentru proză – volumul „Năvala norilor” -, acordat de Consiliul Local Câmpina şi Primăria Câmpina; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2012, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Cerbul însetat”, apărut la Editura „Premier”, 2012; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2013, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Febra”, apărut la Editura „Premier”, 2013; Premiul „Mircea Horia Simionescu” pentru roman, pe anul 2014, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovișteni”, pentru romanul „Năvala norilor”, apărut la Editura „Bibliotheca”, 2014; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2015, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Iarna perfectă”, apărut în anul 2015, la Editura „RAFET”; Premiul „Florica Cristoforeanu” pentru volumul „Iarna perfectă” – la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional de creație literară „Titel Constantinescu”, organizat de Editura RAFET și Asociația Culturală „Renașterea Râmniceană”, 2015.
Înainte de a fi primit în USR, Iulian Moreanu fusese cooptat în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi în Societatea Scriitorilor Târgovişteni.
La noi n-a existat „literatură de sertar”
„Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, deși până la terminarea liceului nu am avut propriu-zis o bibliotecă; citeam cărți în majoritatea lor împrumutate. În timpul liceului am înregistrat două creații la radio pentru o emisiune culturală pe care o realiza Dan Deșliu. Imediat după facultate am scris un roman şi l-am trimis la un concurs, dar nu putea apărea în epocă, din cauza tematicii. Din el am folosit o parte la începutul primului volum din Năvala norilor, iar un întreg capitol din acel roman respins a apărut acum doi ani ca proză de sine stătătoare în revista USR”, ne mărturiseşte romancierul. Legat de condiţia scriitorului de azi în comparaţie cu cea a scriitorului din comunism, Iulian Moreanu are păreri originale şi tranşante: „În comunism, scriitorul român putea să scrie ce voia, inclusiv „contra”, însă doar pentru el; eventual, să nu arate la nimeni. Ceea ce eu nu prea cred că au făcut mulți. Mai direct, eu nu cred că la noi a existat ceea ce se numește „literatură de sertar.” Bănuiesc că marea majoritate a cărților „curajoase”, tipărite după 1989 și scrise chipurile „înainte”, sunt antedatate. Dacă n-a fost așa, să fie păcatul meu!”
Libera exprimare a dus la non-valoare
„Din păcate, după 1989 oricine poate să scrie orice, fără nici o „presiune” legată de calitate, măcar una minimă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mai trimis nimic spre publicare, decât o proză la Literatorul. Valoarea cărților a scăzut la cote alarmante, frizând penibilul, au apărut dispute mai mult sau mai puțin serioase și nesusținute de idei, a început plata unor polițe… Și, pe acest fond de „liberă exprimare”, non-valoarea s-a extins, și s-a tot extins… și s-au înmulțit editurile care au publicat de-a valma, orice, fără nici o selecție (volume nici măcar corectate, fiind pline de tot felul de greșeli elementare), atâta timp cât „autorii” își plăteau cărțile și nu aveau nevoie de drepturi de autor (care au devenit o rara avis în cazul majorității editurilor). Legat de libertatea autorului, bine spunea Ana Blandiana în Istoria ca viitor: «A fi liber este, evident, și mai dificil decât a nu fi liber. Și, paradoxal, libertatea cuvântului diminuează importanța cuvântului; textele unui scriitor interzis sunt în mod fatal mai importante (pentru că sunt scump plătite) decât textele unui scriitor liber să spună orice îi trece prin cap». Acest citat spune multe. De ce citesc românii tot mai puțin? Să știți că și prin alte părți lucrurile stau tot cam așa, dacă nu cumva chiar mai rău. Tehnologia asta de „socializare” are, paradoxal, un efect invers, de izolare a individului, de înstrăinare, de respingere a dialogului viu, de culegere a informației de la sursă. Nu știu, parcă cineva dorește ca oamenii să citească din ce în ce mai puțin (mă refer la cărți în general, nu doar la cărți-reper). Şi prin nu știu ce mijloace oculte realizează asta. Când aud pe cineva spunând că nu citește sau că nu-i place să citească, și o mai și spune cu gura până la urechi, mă apucă așa, o tristețe cumplită, mi-e mie o jenă teribilă, de-mi vine nu știu ce să fac, să mă refugiez în păduri. Apoi, din moment ce numărul „analfabeților structural” crește alarmant, e greu de crezut că aceștia vor mai avea „mijloacele” prin care să se apropie de o carte. Aș lăsa pe seama specialiștilor să dezbată și să explice fenomenul. Rezolvarea problemei ține de niște decizii radicale, pe care parcă nimeni nu are curaj să le ia, ca să nu „deranjeze” pe nu știu cine de pe nu știu unde. Închei totuși amintind de un „desuet” concept: puterea exemplului. Şi mă întreb: ce referențial cultural au tinerii noștri, începând chiar de la nivel de grădiniță și terminând cu restul structurilor școlare superioare? Nu se înțelege? Dau un indiciu: pamblică.”
Adrian BRAD
