…„Vino să te mai văd o dată, Serghie, poate pentru ultima oară… Sunt sub cerul Urletei, într-un cămin de singuratici… Când vii, anunță-mă dinainte, să-ți prepar răspunsurile… Ai telefonul meu!”. Era o după-amiază de august 2021, aveam de aflat multe de la jurnalistul și muzeograful care fusese. Îl găsisem acolo printr-o cunoștință, în colțul de lume cu denumire onomatopeică, așezarea dincolo de dâmbul de pământ, odinioară cu pădurea (5000) de vișini – comuniști!, retezați de libertoizii de după 89, cu o înverșunată sete de agonisire a trunchiurilor ce, rodind ciucure 25 de ani la rând, în luna mai, fuseseră un veritabil rai pentru călătorii pe Șoseaua Națională, dar și pentru locuitorii din satele dintre Bănești și Băicoi. Căutarea mă mâna spre el să reconstitui momente din viața publică a Casei în care a trăit și scris Cezar Petrescu, la Bușteni… L-am privit prin ecranul WhatsApp cam o jumătate de oră, ascultându-i aducerile-aminte din anii când fusese ghid acolo, împletindu-le cu secvențe din anii petrecuți împreună la Jurnalul de Prahova…
Spirit dinamic, adesea coleric, dacă îl contraziceam (și nu se putea altcum, ziaristica e o viață a celor mai tari contraste), finalmente domolindu-și pâraiele sonore prin care își apăra punctele de vedere, profesia și ideile. Având pasiunea scrisului la gazetă și uneori literar, între 1992 și 1999 s-a alăturat grupului care scria în paginile săptămânalului Jurnalul de Prahova, publicație condusă de Florin Frățilă, al cărei redactor șef am fost până în 1999. Reportaje, interviuri, știri și portrete – în fiecare ediție, scrise atent, gramatical, bătute de el la mașina de scris și tot de el aduse la redacție, cu promptitudine. Vorbea clar, cu accent, să i se ia în seamă observațiile și dorințele privind articolele pe care, primindu-i-le, știa că, uneori foarte lungi, eram nevoit să le „pieptăn” în așa fel încât cam o treime să dispară din text; economia spațiului tipografic – favorabil celorlalți redactori, să apară și ei – mă obliga de fiecare dată. Sufeream, de fapt, pentru că eram nevoit să elimin din substanță, dar care nu afecta conținutul și intențiile autorului – situație inerentă în jurnalismul de-atunci, chiar dacă părea că „ar mai spune ceva”. Traian se supăra, eu îi justificam gestul, o săptămână, două, nu ne mai auzeam, apoi ne strângeam mâinile, nu fără umbra tristeții datorate „încăierărilor” precedente și inevitabile.
O vreme muzeograf la Casa Memorială „Cezar Petrescu”, împreună cu profesoara Eugenia Teleanu (căsătoriți un deceniu), au întemeiat Festivalul de Umor (epigramă și caricatură), girat cu profesionalism mulți ani, eveniment anual care a reunit personalități ale genurilor acestea: Ștefan Cazimir, George Zarafu, Elis Râpeanu, Sașa, Mircea Ionescu-Quintus, Nicomah etc., și Costel Pătrășcan. Sponsor, împătimit de suculența humorului și inteligența – la întrecere, „cu scântei”! – a epigramelor scrise loco și, la finalul reuniunii, concurente, Emanoil Savin, primarul de atunci al orașului Bușteni, susținătorul Festivalului, premia câștigătorii concursului jurizați de regulă de Mircea Ionescu Quintus și un grup independent!!! Reușită ani la rând a tandemului Trufin Traian – Teleanu Eugenia, Festivalul a reunit epigramiști din toată România și din Basarabia, pe faimoșii Efim Tarlapan și Gheorghe Bâlici!
Retras din contextul muzeal, Traian Trufin a scris mai departe, publicistică și literatură, visând – mi-a spus odată, întâlnindu-ne în Câmpina, unde se mutase de mai mulți ani – să scoată un volum de versuri. Nu știu să fi reușit. Aflu însă, din pagina 635 a DICȚIONARULUI PERSONALITĂȚILOR PRAHOVENE, ediția a III-a, editat de Biblioteca Nicolae Iorga în 2021, sub îngrijirea triumviratului Marian Chirulescu – Paul D. Popescu (post-mortem) – Mihaela Radu, că Traian Trufin, „Ca literat, scrie proză (nuvele) și este membru al Cenaclului „Lucian Blaga” Sinaia. O parte din creațiile sale apar în antologia „Timp îndrăgostit de cuvinte” (Ploiești 2005, cu portret), antologie din care sunt extrase datele prezentate (M.C.)”. Fișa confratelui întru jurnalistică Traian Trufin – decedat (Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!) pe 1 noiembrie 2021 – certifică, la aceeași pagină a DICȚIONARULUI amintit: „TRUFIN Traian (n. 04.03.1944, com. Vlăsinești, jud. Botoșani), profesor. Studii: Facultatea de Geografie Iași. Activitate: Muzeograf la Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova. Publicist”.
Un om, o epocă, o amintire!
Serghie Bucur
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Am aflat cu tristețe, din articolul Dlui Serghie Bucur, publicat ieri, 18 Ianuarie, în ”Oglinda de azi”, că Traian Trufin nu mai este. De la 1 Noembrie anul trecut ! Când tocmai ieșisem din carantina postcovidă. Care ne-a schimbat cu totul viața, că n-am mai terminat cu analizele medicale nici acum. Mă gândisem să-l las în locul meu la aniversarea din 8 Ianuarie a orașului Câmpina, dar am zis că, dacă eu mă feresc cu ipohondrie, cu atât mai mult să-l protejez pe el, care știam că avea o suferință reală. Și nu i-am mai dat telefon. Și nici pe-acasă nu l-am căutat, fiind mereu în criză de timp când vin la Câmpina.
Acum, voind să văd cum arată ”Oglinda” în formatul redus, am dat de articolul Dlui Serghie. Și am rămas pironit asupra lui, cu toate neputințele timpului din urmă și frumoasele și clocotitoarele amintiri din anii studenției. Când eram colegi la Corul Universității din București, dirijat de maestrul Nicolae Ciobanu, care – mi-a spus odată neîntrecutul perfecționist al Madrigalului, vizitându-l acasă în vila din strada Rosetti – locuise în gazdă la el, Marin Constantin, ajutat de corepetitorii (ajunși apoi și ei dirijori de marcă) Voicu Enăchescu, Octav Calleya și Alexandru Racu. Și eram și vecini la Universitate, el învățând Geologia, la Facultatea de Geografie, iar eu Istoria veche și Arheologia, la Facultatea de Istorie. Ca să nu mai spun că locuiam în același cămin Carpați, despărțit de clădirea Universității de străduța Academiei, și ne mai întâlneam și la cantina studențească din Pasajul Victoriei.
Iar mai târziu ne-am întâlnit și la Muzeul Județean de Istorie, în aceeași Secție de memoriale, eu fiind la Muzeul memorial B.P. Hasdeu din Câmpina, el la Casa memorială Cezar Petrescu din Bușteni. Am avut surpriza să ne vedem apoi și la Câmpina, locuind în aceeași zonă, de o parte și de alta a străzii Alexandru Ioan Cuza. A trăit, pentru mine, până acum câteva ceasuri.
Dumnezeu să te ierte, dragă Traiane !