(P) Doamna Petre Ioana, soţia pacientului Petre Basarab-Alberto, a avut bunăvoința de a ne acorda un interviu în care ne-a vorbit despre evoluția recuperării soțului ei, în cadrul Bazei de Tratament și Recuperare SanConfind. Momentan, Alberto, 56 de ani, nu poate vorbi din cauza afecţiunii sale survenite în urma unui accident vascular cerebral. Soţia îl alintă “Tino” și îi stă tot timpul alături pentru a-l ajuta în caz de nevoie. Interviul de mai jos este despre o poveste de viață greu încercată, începută şi continuată la SanConfind, o poveste de viaţă de la care am putea învăţa să privim parcursul nostru în lume într-un mod mai optimist.
– Cum aţi auzit de Sanconfind şi ce v-a determinat să veniţi aici, la tratament?
– Am auzit de Sanconfind de la firma unde munceşte soţul meu, ca inginer mecanic, şi mi s-a părut normal să facă recuperarea la SanConfind, noi fiind din Comarnic. Medicul neurolog din Piteşti, dl. dr. Stanciu Marian de la Spitalul de Urgenţe nr. 2, ne-a recomandat, de asemenea, să mergem la SanConfind, pentru că eram şi mai aproape de casă. Aceeaşi recomandare ne-a făcut-o şi dl dr. Enoiu, medic specialist neurolog, de la Spitalul Municipal Câmpina. Astfel s-au legat toate, parcă de la sine.
– Ne puteţi spune cu ce a fost diagnosticat soţul dvs?
– Pe 31 iulie 2018, soţul meu a suferit un accident vascular cerebral. Salvarea l-a dus la cel mai apropiat spital, adică Spitalul de Urgenţe nr. 2 din Piteşti, unde a fost diagnosticat de medicul neurolog despre care v-am vorbit ceva mai devreme. A făcut un CT cerebral acolo, dar şi alte investigaţii, şi a stat internat 10 zile sub supravegherea medicilor piteşteni. Recomandarea a fost ca, mai departe, să fie supravegheat de un medic apropiat localităţii noastre. Tot aici a făcut zilnic kinetoterapie, continuată şi acasă. Pe 28 august 2018, neurologul din Câmpina ne-a dat undă verde pentru recuperare şi am venit la SanConfind. În cabinetul de recuperare de la SanConfind, doamna doctor Paul Loredana l-a diagnosticat cu hemipareză dreaptă, predominant brahială, post AVC ischemic, ACM stânga, afazie mixtă predominant motorie.
Când am ajuns la SanConfind mâna dreaptă nu o putea folosi deloc, iar piciorul drept îl târa. Putea să mănânce singur, doar cu stânga, dar avea nevoie de ajutor. A primit şi tratament medicamentos, bineînţeles, încă de la neurologie, apoi în continuare.
– Cum aţi lucrat cu terapeuţii SanConfind şi la ce proceduri?
– La kinetoterapie, la SanConfind, a învăţat să numere mai bine şi a făcut exerciţii dese cu terapeuţii, tehnici de facilitare neuro-proprioceptivă (FNP), exerciţii de echilibru, stretching, mobilizări articulare, bicicleta Terra Trainer, a lucrat la aparatul wireless. Am numai cuvinte de laudă pentru terapeuţii SanConfind. Cu Tino au făcut minuni. A trecut pe rând pe la fiecare kinetoterapeut. Se uita mereu pe fişă şi se bucura când îi vedea pe fiecare în parte. Tot spera, câteodată, că poate fetele îl mai ”iartă”, să nu facă bicicleta, dar nimeni nu l-a “iertat” până acum. (În glasul doamnei Petre se simte bucuria). Sunt profesionişti şi am încredere în ei. Eu îi zic mereu: ”Te-am lasat pe mâini bune, aşa că mă duc să iau o plăcintă de la cafeterie, pentru că sunt liniştită că lucrează cu tine cum trebuie.”
– Cum s-a purtat personalul medical cu dvs?
– Am numai mulţumiri la adresa întregului personal, de la recepţia pentru halate, recepţia balneo, până la curăţenie (am văzut numai strălucind de curăţenie acest spital, de când vin, şi chiar apreciez foarte mult acest lucru), nu mai vorbesc de terapeuţi, în special doamna doctor Paul. Am reuşit să vedem oamenii din spatele halatului, pentru că se mai întâmplă la alte spitale să vezi doar halatele, şi atât. Este mare lucru să îţi faci meseria şi să laşi să se vadă şi omul din spatele halatului. Asta cred că dă încredere bolnavului. Şi asta am simţit amândoi. Contează foarte mult, pentru că trebuie să atingi nu doar trupul, ci şi sufletul bolnavului. Echipa frumoasă de terapeuţi de la SanConfind a reuşit! Poate de asta şi au rezultate atât de bune.
– Cum aţi simţit evoluţia soţului pe parcursul tratamentului la SanConfind?
– Piciorul a fost primul care s-a recuperat. După primele 20 de şedinţe nu a mai târât piciorul. Cam după o lună şi jumătate a început să ridice şi mâna şi să strângă pumnul, deşi nu îl poate încă deschide complet. Mâna o ridică pe jumătate. Soţul meu este o persoană foarte ambiţioasă şi luptătoare, cu moralul ridicat. A continuat exerciţiile şi acasă pentru a obţine rezultate mai bune. Doamna doctor i-a spus să ţină un jurnal în care să scrie fiecare etapă din evoluţia sa. Vine la fiecare consult şi îi prezintă ce a făcut. Scrie singur, cu stânga (e stângaci), chiar dacă uneori mai încurcă ordinea literelor, dar este de durată acest exerciţiu. Terapeuţii ne spun că, până acum, nu au avut un pacient care să se recupereze aşa de bine, într-un timp relativ scurt (aproximativ 3 luni). Doamna doctor, când l-a văzut a doua oară, l-a felicitat. A colaborat foarte bine cu tot personalul din baza de recuperare. I s-au dat proceduri de kinetoterapie, electroterapie şi, ulterior, s-au adăugat şi altele, precum aplicaţiile cu parafină.
În urma AVC-ului i-a fost afectat centrul vorbirii, dar acum a învăţat să pronunţe numele terapeuţilor, chiar dacă uneori le mai încurcă. Spune “bună-dimineaţa”, “sărut-mâna”, “merci”, numele căţeilor noştri. Cu mine nu prea vorbea, dar fetele de la Electro au fost primele cu care a început comunicarea: prima dată a început cu “Bună-dimineaţa, Adela”. Apoi, doamnei doctor i-a spus ce culori avea pe pulover. Pe mine acest lucru m-a bucurat enorm şi m-a ajutat.
– Puteţi descrie starea lui de sănătate la început şi la final de tratament?
– E greu să spun eu asta, pentru că eu stau cu el 24 de ore din 24. Văd evoluţia, dar terapeuţii care îl prindeau prin rotaţie la o săptămână, vedeau diferenţele mai bine ca mine. Soacra mea (care, întâmplător, a fost şi cadru medical), îl întâlneşte la 2-3 săptămâni şi vede că merge din ce în ce mai bine, că ridică mâna la nivelul pieptului. Doarme noaptea cu o orteză la umăr, şi mai are un suport, gen eşarfă, la mână, pe care îl poartă ziua. Acum, de suportul acela nu mai are nevoie, pentru că umărul nu mai este căzut ca la început, aproape s-a îndreptat. Când am venit la SanConfind, târa piciorul, însă acum – o sa râdeţi – , ar putea sa danseze chiar rock’n roll. Expresia zilnică în tratament era mereu “ridicaţi piciorul”, aşa că i-a rămas în reflex. Tratamentul îl continuăm, pentru ca am înţeles că, în primele 6 luni, post AVC, se câştigă cel mai mult din recuperare. E foarte important să îl incepi cât mai repede. Cred că pe viitor se va recupera în totalitate, datorită unei evoluţii bune pe care am văzut-o toţi: medicii, terapeuţii, noi, ca familie. Cu rabdare şi cu muncă vom reuşi.
– Un sfat pentru pacienţii cu acelaşi diagnostic?
– Tino a avut noroc, de la bun început, să dea peste nişte oameni foarte buni. Nu m-am mai confruntat cu aşa ceva până acum. E greu să dau sfaturi, dar le spun să înceapă recuperarea cât se poate de repede. Și le mai spun că este foarte important să aibă încredere în personalul medical, aşa cum a avut Tino în oamenii care au lucrat cu el. Şi credinţă. Acum el a început să zică: “O, Doamne, Dumnezeule!” Şi eu l-am sfătuit pe Tino să scrie şi să citească zilnic, iar asta l-a ajutat foarte mult. Am auzit de oameni care au refuzat să facă asta. Eu îi luam reviste auto sau ce găseam şi citea, inclusiv Biblia.
– Cum aţi primit vestea bolii sale?
– M-a sunat soacra mea şi m-a întrebat: ”Eşti în stare să conduci? Tino este în spital, inconştient.” Nu ştiu cum am ajuns la Piteşti, a fost o noapte ploioasă, iar vestea am primit-o foarte greu. Şi acum am coşmaruri noaptea. Nu este doar boala lui, este boala familiei, aşa cum mi-au spus doctorii. Sper să treacă şi coşmarurile…
Primele 10 zile am fost foarte agitată pentru că nu mi se spunea nimic concret, era totul incertitudine. Apoi lucrurile s-au lămurit. Eu şi soacra mea am dormit la o pensiune lângă spital şi făceam cu rândul ca să stăm lângă el. La primăvară îl voi duce la Piteşti, ca să vizităm medicii şi asistenţii de acolo şi să le arătăm evoluţia noastră. Va fi o surpriză pentru toţi.
La logoped nu mai am timp să îl duc, însă face lecţii de vorbire cu nepoţelul meu de 5 ani si 10 luni, care are un dar de a inventa poveşti; este foarte creativ şi are răbdare să lucreze cu soţul meu. Ne spune Alberto: “Am venit să fac lecţii cu Tinoleto” (cum îl numeşte pe nepoţel). I-am comandat manuale de logopedie şi, pe baza planşelor, Tino învaţă să vorbească din nou. O luăm de la început, cu vocale, cuvinte scurte : “avion”, “stea”… şi tot aşa.
– Vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă dorim cele mai bune rezultate pentru soţul dvs. Multă sănătate!
