Fiind invitat, alături de Christian Crăciun, să lansez ultima mea carte în cadrul Zilelor Radu Tudoran din comuna Blejoi, unde s-a născut popularul scriitor, am demarat un rapid proces de documentare. Cine din generaţia noastră nu este familiarizat cu aventurile care l-au făcut celebru printre toţi copiii şi tinerii României comuniste, din romanul „Toate pânzele sus” (pentru care a fost condamnat, dar şi invidiat de colegii săi literaţi)? Interesant este şi că subiectul cărţii este departe de a avea aceeaşi rezonanţă la generaţiile născute şi crescute după 1989 dintr-un motiv cât se poate de evident: dacă noi, cei înlănțuiți în RSR ne defulam și primeam cu mare recunoștință acea porție de aventură (libertate) pe mările și oceanele lumii, românii postdecembriști chiar pot străbate mările și oceanele lumii. Dacă nu neapărat la bordul traulerelor sau pacheboturilor, măcar zburând deasupra lor cu multă grație și… seninătate. Noi nu visam să zburăm și țin minte cât de înspăimântat am fost când părinții mei, alegând din cele câteva trasee turistice sovietice standard (cu această ocazie, tata a achiziționat vreo 20 de perechi de adidași; auzisese el că reprezenta o marfă vandabilă la Moscova și nu voi înțelege niciodată cum acea încălțăminte românească cu care noi abia puteam merge – talpa nu se îndoia în niciun chip – putea suscita interesul rușilor), mi-au povestit, la întoarcere, cum au stat în avion chiar în dreptul aripilor care susțineau motoarele Antonovului sovietic care trepidau și duduiau asurzitor.
Cristina-Gabriela Dinu retrasează în volumul „Radu Tudoran, între biografie și destin”[1] nu numai viața îndrăgitului autor, dar și a familiei Bogza. Până la această lectură auzisem multe legende și frânturi de povești, dar niciodată nu am avut suficiente informații bine documentate.
Familia Bogza a avut un destin foarte neobișnuit, de vreme ce aproape toți copiii, nu puțini, au manifestat înclinații artistice. Alexandru Bogza, originar din Bogzeştii de Roman și Iliana Rhea Silvia, din Galați, au avut cinci copii, cei mai cunoscuți fiind, evident, Geo Bogza și Radu Tudoran (nume la naştere Nicolae Bogza).
Alexandru Bogza a fost șef de echipaj și funcționar în marina comericală, iar aventurile sale prin colțurile lumii ar fi stat la originea dezvoltării imaginației copiilor și, mai ales, la atracția pe care marea și mediul marin le-au suscitat asupra lui Tudoran. Tatăl a abandonat marea pentru a se stabili la Blejoi, devenind șeful unui alt echipaj, administrator de balastieră care opera în albia râului Teleajen. Totuși, o reorientare profesională cât se poate de radicală și ciudată. În 1921, acesta moare, lăsând familia într-o situație materială destul de delicată (de regulă, soțiile burgheziei românești interbelice nu prea munceau și nici nu aveau calificări). Cel care a preluat administrarea familie a fost Ovidiu (care avea 23 de ani în 1921) și nu fratele mai mare, Alexandru (născut în 1895) care era artist, absolvent al Conservatorului. Ovidiu avea abilități practice remarcabile, deschizând în Buștenari o sifonerie care a cunoscut un mare succes (scurtă explicație pentru tinerele generații născute după 1990 – în acele timpuri imemoriale, Petistanul românesc încă nu exista, oamenii folosind sifoane din sticlă pentru a avea mereu în casă celebrul sifon cu care era îndoit vinul vara sau preparat sucul din siropul de casă). La această afacere, Ovidiu l-a asociat și pe fratele său George (Gicu), sifoanele lor fiind gravate cu inițialele prenumelor G.O. Bogza. „George fiind cel care se ocupa cu distribuirea lor și apropiindu-și în cele din urmă numele popular de Geo. – De unde iei sifoanele? De le Geo Bogza”[2] Ulterior, Ovidiu a intrat și în afacerile cu petrol, achiziţionând o sondă (din întreagă zonă a Buştenariului s-ar fi extras, de-a lungul timpului, nu mai puțin de șapte milioane de tone de țiței).
Și Radu Tudoran a cunoscut zona Buştenariului. Atmosfera încinsă a fost descrisă în romanul „Flăcările” apărut în 1945: „Se făcuse ziuă când am ajuns, în capul dealului m-am oprit, ţignalele atelierelor sunau de șapte și atunci mi-a fost dat să văd ceea ce nu mai văzusem și n-am să mai văd în altă parte, războiul peisajului cu el însuși. Iar peste el, în zvârcolirea lui dezlănțuită cu furie, apăreau semnele făcute de oameni, o puzderie de țepușe negre înfipte în pământ, că o pădure de copaci arși, în locul pădurilor de altă dată, acum nimicite. Erau sondele de petrol între care mi-am trăit vacanțele în peste șapte ani de viață. În acest timp, unele au ars, le-am văzut în flăcări; altele au fost părăsite… La capătul drumului am găsit și dragostea; a fost trecătoare şi a rămas neuitată”.
Lansarea volumului meu „Pe urmele celților. Întâmplări și istorii scoțiene și irlandeze” (Ed. Vremea, București, 2017) în cadrul acestor evenimente ar putea părea puţin ciudată. Ce treabă avea Tudoran cu celţii? Realitatea este că Radu Tudoran a fost un mare călător, a iubit să observe meleagurile străine și chiar dacă nu a ajuns în Irlanda sau Scoția, sunt sigur că ar fi iubit ambele țări care, până la urmă, sunt insule (Scoția făcând parte dintr-una mai mare), iar vremea lor capricioasă este dominată de briza marină a Atlanticului sau Mării Nordului. De altfel, primul mare succes la public l-a cunoscut Tudoran cu romanul „Un port la Răsărit”, apărut în 1941, când Armata Română eliberase teritoriile cedate în iunie 1940, inclusiv Basarabia de sud, unde se regăsea avanpostul la care face referire în această carte, Cetatea-Albă. Ironiile din carte la adresa rușilor („Noi avem aici obiceiuri rusești, spunea Ronsky, mestecând plin de fericire, ca și când sediul fericirii lui ar fi fost în fălci și stomac; obiceiuri rusești, sănătoase. Rușii, dragul meu inginer, află de la mine, nu beau mult, ci des”) i-au făcut viață grea după ocuparea României de către Armata Roșie, însă în mod ciudat nu a fost arestat și întemnițat în Gulagul R.P.R; tind să cred că şi ascensiunea și aderența fratelui său, Geo Bogza, la comunism au reușit să-l ferească de răzbunarea fratelui mare de la Răsărit.
Radu Tudoran a scris și volume de călătorie care chiar dacă nu puteau spune totul, nici nu sunt maculatură ideologică. În orice caz, Tudoran a beneficiat de o liberarte de mișcare apreciabilă față de alți scriitori români și față de marea majoritate a cetățenilor RSR. La capitolul impresii de călătorie, opera lui Radu Tudoran înregistrează următoarele titluri: „Al optezeci și doilea” (în care Tudoran relatează călătoria întreprinsă de-a lungul a șase luni, în anul 1966, la bordul navei de pescuit Constanța pe Oceanul Atlantic); „Oglinda retrovizoare” (în care se povestește călătoria în Italia întreprinsă de autor în 1970); „Acea fată frumoasă” (1975 – în care Tudoran povestește, în 600 de pagini, o călătorie urmând traseul care l-a dus cu mașina personală până în Spania, trecând prin Ungaria, Austria, Elveția și Franța); „La nord de noi înșine” (1979 – această aventură îl duce pe scriitorul născut la Blejoi prin URSS, pentru a ajunge în Finlanda, de unde trece în Suedia, coboară spre Danemarca, trecând prin Helsingor, vizitând castelul lui Hamlet, ajunge în Olanda și întorcându-se acasă, trecând de Predeal și Câmpina, poposeşte în hanul Paralela 45, de lângă Baicoi). În „Frumoasa adormită” (1981) Tudoran își rezumă aventura sa americană.
Cum spuneam, Tudoran a fost un privilegiat, fiind lăsat să plece poate și pentru că se știa că se va întoarce, el fiind mult prea legat de literatura română pentru a încerca o reconversie culturalo-lingvistică pe alte meleaguri. Cine dorește să-l deslușească pe omul Tudoran, dar și să îi cunoască vasta și remarcabila operă, scrisă în vârtejul secolului al XX-lea, poate apela cu încredere la cartea Cristinei-Gabriela Dinu.
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1) Ed. Premier, Ploiești, 2012
2) Pag.9
