„Parafrazând, aş zice să avem mare grijă de Câmpina, căci am luat-o cu împrumut de la copiii noștri, urmaşii câmpinenilor de azi” – sculptor Alfred Dumitriu
Continuăm seria „Câmpina 100” (dedicată, în Anul Centenar, marilor personalităţi care au marcat istoria acestei aşezări), cu cel al cărui nume a devenit, de multă vreme, renume: artistul plastic Alfred Dumitriu. Fără el, zestrea edilitară a oraşului nostru ar fi astăzi mult mai săracă, iar Câmpina din zilele noastre şi din cele ce vor urma, mult mai vitregită în frumuseţe. Fără el, arta plastică modernă (românească, dar şi europeană) ar fi în prezent cu mai puţină lumină, cu atât mai mult cu cât Alfred Dumitriu este un artist european, bine cunoscut în Occident, şi în aceeaşi bună măsură pentru faptul că o caracteristică a multora dintre creaţiile sale este puterea acestora de a da noi forme luminii, una dintre temele preferate ale sculptorului fiind soarele. De altfel, mulţi critici consideră că artistul a ştiut să înalţe misterul soarelui într-o reprezentare lirică de excepţie. Privind retrospectiv, se poate spune despre lumină că este un arhetip al operelor sale, dar și al vieții sale. Totul în viața lui Alfred Dumitriu este luminos, alb, strălucitor. Este născut în comuna dâmbovițeană Râul Alb, a venit în Câmpina și din dragoste pentru soție, fiică a acestor meleaguri, dar și atras de faima celor mai multe zile senine dăruite de Dumnezeu așezării dintre Prahova și Doftana, ca să nu mai spunem că locuiește pe strada Luminii din cartierul Muscel. Nu pot fi toate acestea coincidențe. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta.
Câmpina adoptă și câștigă
Puține personalități de anvergura lui Alfred Dumitriu au ajuns fii adoptivi ai meleagurilor câmpinene. Prin el, viața artistică a Câmpinei a ajuns să strălucească în toată țara și dincolo de granițele sale. Așa că putem spune că, primindu-l la sânul ei (grație soției care l-a convins că orașul nostru este cea mai bună alegere), Câmpina a adoptat și a câștigat. Născut în 1955, în județul învecinat Prahovei, Alfred Dumitriu a absolvit Academia de Belle Arte din Bucureşti. A avut numeroase expoziţii, personale şi de grup, în ţară şi în străinătate (Franța, Germania, Italia, Elveția etc). A fost distins, printre altele, cu Marele Premiu pentru Sculptură la Bienala „Artele focului”, Bucureşti (2004). Alfred Dumitriu este autorul unor remarcabile piese monumentale – reliefuri în bronz, troiţe, busturi.
Criticii au văzut totdeauna în operele sale imnuri dedicate luminii. Multe dintre piesele expuse de sculptor reprezintă un îndemn la cunoaşterea de sine. Totuși, soarele și lumina par a fi temele sale predilecte. Expoziția personală deschisă, în 2007, la sediul BRD Groupe Société Generale din București, una dintre cele mai importante expoziții ale artistului, a fost denumită Iluminații, tocmai pentru că ea reprezintă „reflexe ale luminii fizice şi ale luminii interioare”, conform propriilor declarații. Sculptorul susţinea atunci că nu a urmat un anume model important, ori o linie programatică. „Căutând în faţa sursei prime, de pildă, un răsărit de soare sau o trăire foarte puternică, dacă încerc să le transform într-o formă, am fericirea să mă întâlnesc uneori cu lucruri, cu forme asemănătoare care pot aparţine cuiva care a trăit cu câteva mii de ani înainte sau sunt făcute de cineva recunoscut ca exponent al artei moderne contemporane. Sigur că am avut de învăţat şi de la unii şi de la alţii”.
Expoziții și premii
Alfred Dumitriu a avut prima expoziție personală la București, în anul 1988, dar creația sa a explodat, devenind cu adevărat fecundă după anul 1990. A avut peste 22 de expoziții personale, multe dintre ele în străinătate (Paris, Franța, Galeria Mona Lisa; Milano, Italia, Muzeul de Artă Modernă Pagani; Saarbrucken, Germania; Saarlouis, Germania, „Ludwig” Museum; Lugano, Elveţia, Salonul „Mercedes”, Galeria „Christ”, „Arte Casa”). Expozițiile de grup la care a participat sunt mult mai numeroase decât cele personale. Dintre expozițiile de grup le putem aminti pe cele din perioada 1980-2014, reprezentând participări la expoziții locale și naționale organizate de Uniunea Artistilor Plastici din România la Ploiesti, Bucuresti, Iași, Galați ș.a., precum și pe cele găzduite de târguri internaţionale de artă și galerii de artă din străinătate (Germania, Olanda, Italia, Franța, Bulgaria, Ungaria etc.)
Artistul câmpinean a realizat multe lucrări considerate monumentale: 2010 – „Carol Nicolae Debie”, bronz, Ploiești; 2008 – „Monumentul Unirii”, fier, Ploieşti, Parcul „Constantin Stere”; 2003 – „Octavian Goga”, bronz, Ploieşti, Parcul „Constantin Stere”; 2003 – „B.P. Hasdeu” , bronz , Câmpina; 1998 – Monumentul Eroilor, Poiana Câmpina, Prahova; 1997 – Reliefuri „Carol I – Ferdinand I” şi „Carol II – Mihai I”, Muzeul Naţional Peleş, Sinaia; 1996 – Relief „Martha Bibescu”, bronz, Palatul Regal de la Posada, Prahova; 1988 -1993 – Restaurare vitraliu ferestre, Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu”, Câmpina, Prahova; 1994 – Relief „Grigore Ionescu”, bronz, Casa Memoriala „Gr. Ionescu”, Floreşti, Prahova; 1994 – Crucifix, lemn, Câmpina; 1993 – Relief pentru aniversarea Castelului Peles, bronz, Muzeul Naţional, Peleş, Sinaia, Prahova; 1992 – „Anghel Saligny”, bronz, Universitatea de Construcţii din Bucureşti; 1990 – „Poarta”, lemn, Biserica Ortodoxă Mehala, Timişoara; 1990 – Troiţa în memoria lui N. Iorga, lemn, Strejnic, Prahova; 1990 – Relief „Nicolae Iorga”, bronz, Universitatea de Vara, Valenii de Munte, Prahova; 1987 – Reliefuri „Matei Basarab” si „Constantin Brâncoveanu”, bronz, Brebu, Prahova; 1979 – Altar, Biserica Catolică din Bacău. Nu putem reda aici toate participările lui Alfred Dumitriu la taberele de artă și târgurile naționale de artă. Activitatea foarte bogată a sculptorului care a făcut cunoscută Câmpina în toată Europa, dar și în America de Nord, America de Sud, Australia, nu poate fi descrisă în două pagini de ziar. Dintre premiile câștigate de Alfred Dumitriu amintim două: 2004 – București, România, Bienala Artele Focului, Marele Premiu pentru sculptură; 1990 – Ravenna, Italia, Medalia de Aur pentru participanții din România. Lucrări în muzee și colecții private: România – Ploiești, Muzeul de Artă, Ministerul Culturii din București -, Elveția, Marea Britanie, Grecia, Statele Unite ale Americii, Peru, Franța, Italia, Germania, Belgia, Australia, Canada, Japonia.
Limbajul accesibil orbilor
Interlocutorul nostru își aduce aminte că încă de când era la şcoală, săpa în cretă tot felul de portrete istorice, cioplea bolovanii pe care îi considera potriviți sau alegea crengi cu forme ciudate, cărora le delimita expresia în funcţie de ce i se părea lui că există acolo. La școală, le făcea colegilor portrete. În ultimul an de liceu s-a îndreptat spre sculptură, înscriindu-se la Liceul de Artă din Brașov, primii trei ani învățând la un liceu de matematică-fizică, la Moinești, în Moldova. În armată făcea studii după soldaţi, câştigându-și ulterior un statut special, atunci când i s-a dat un fel de atelier, un spaţiu în care a lucrat. A avut ocazia să stea pe lângă mari artişti plastici din Bucureşti, de la care a învățat multe. Alfred Dumitriu consideră că pentru un sculptor, simţul tactil este cel mai important simţ. Din stadiul de embrion, omul relaţionează cu mediul numai prin simţul tactil. Pentru un sculptor, a cărui menire este să dea formă concretă stărilor, emoţiilor, ideilor, folosirea simţului tactil este cea mai importantă. Sculptura este limbajul artistic accesibil orbilor, susține artistul.
Atracția lui Hasdeu
Alfred Dumitriu, după cum declară el însuși, s-a simțit întotdeauna atras de Castelul „Iulia Hasdeu”, de spațiile marcate pe veșnicie de roadele harului și de amprentele creative moștenite de la marele savant și geniala sa fiică. O bună bucată de vreme, aproape în fiecare an, artistul avea expuneri interesante, cu lucrări valoroase, în grădina din spatele Castelului. Acolo a stat mulți ani celebrul bust al lui B.P. Hasdeu, realizat de Dumitriu într-un stil foarte personal, bogat în metafore ascunse și în sensuri ce se lasă greu dezlegate de către privitori. Lucrarea a fost donată ulterior municipalității, pentru a înfrumuseța Centrul Civic, și așa, destul de sărac în lucrări monumentale.
În 2003, la sărbătorirea a 500 de ani de la prima atestare documentară a Câmpinei, atunci când prim-ministrul din acea perioadă, Adrian Năstase, a dezvelit bustul așezat în parcul Milia, pe locul unde, de câțiva ani, edilii orașului au amenajat o fântână arteziană, premierul României, cunoscut drept un împătimit colecționar de artă (mai mult, de picturi), a schițat un zâmbet enigmatic, din care toată lumea a înțeles că pentru primul colecționar al guvernului român sensurile lucrării erau mai pline de enigme decât zâmbetul său ușor forțat. Multă vreme, după inaugurare, privitorii nu înțelegeau de ce Hasdeu a trebuit să arate așa: cu barba ca un evantai uriaș, cu chipul transfigurat și ochii goi. Chiar dacă lucrările sale sunt mai greu de înțeles, Alfred Dumitriu este, fără îndoială, un sculptor valoros, care creează într-un stil modern, lucrările sale reprezentând formele unor idei, nu forma unor lucruri și persoane, redate într-un stil clasic. Până la urmă, privitorii iubitori de artă trebuie să se ridice la înălțimea sensurilor creației unui artist valoros, iar nu viceversa. Nici pe Brâncuși nu l-au înțeles mulți, creațiile sale avangardiste fiind cu mult deasupra vremurilor începutului de secol XX. Ba chiar vameșii americani i-au confiscat mai multe sculpturi destinate unei expoziții din New York (printre care și „Pasărea măiastră”), pe care le-au considerat a nu fi opere de artă. Brâncuși s-a judecat un an cu guvernul SUA (1927 – 1928), iar la final a avut câștig de cauză. Citindu-mi nedumerirea din voce și ochi, autorul încearcă să-mi îmi explice cum a gândit bustul lui Hasdeu. „Când am sculptat bustul, am dat formă ideilor mele despre Hasdeu, trăirilor mele. Eu m-am simțit mereu atras de Castel, de acest spațiu al lui Hasdeu, care reprezintă legătura dintre imanent și transcendent, dintre prezent și eternitate. Și cum sfinții sunt cei care au reușit să facă această legătură dintre pământesc și divin, l-am văzut pe Hasdeu ca pe un sfânt. Așa mi l-am închipuit eu. Așa l-am înțeles eu, lumea poate să îl înțeleagă cum vrea și cum simte. Nu mă consider un artist avangardist, sunt chiar cuminte. Pe la târgurile internaţionale pe unde am fost, se experimentează foarte mult, mult mai mult decât încerc eu. Mi se pare că sensurile lucrărilor mele nu sunt greu de descifrat”. Artistul este convins că bustul ar putea să stea foarte bine tot în Parcul Milia (viitorul Parc Regele Mihai), în zona verde din apropierea intersecției Bulevardul Carol I – Bulevardul Culturii.
Modelator al bronzului, dar și al talentelor
Lui Alfred Dumitriu cel mai mult îi place să lucreze în bronz. Este un foarte apreciat modelator în bronz, dar și un bun modelator de talente, după cum veți vedea în continuare. În anul 1980, Alfred Dumitriu se stabilește la Câmpina, unde predă la două școli din oraș. După o vreme, i s-a permis să-și amenajeze la subsolul Casei Tineretului un atelier în care a pregătit 24 de tineri, care au intrat toți la Facultatea de Arte Plastice. „Printre tinerii pe care i-am pregătit se numără și fiul meu, dar și fratele meu, care amândoi au devenit sculptori, fiecare cu destinul său, cu cariera sa”, ne mărturisește artistul.
Restaurarea Castelului
„Tot în această perioadă am făcut restaurarea Muzeul Hasdeu. Eu mă simt foarte legat de acest spațiu. După proiectul arhitectului Hoinărescu, am făcut stucatura, am restaurat statuia lui Hristos din domul central, precum și toate vitraliile. Am lucrat în colaborare cu un sculptor autodidact foarte bun, pe numele său Tache. Pe perioada restaurării, am beneficiat de primul meu atelier, situat într-unul dintre beciurile Castelului. Cumva, atunci am intrat mult în atmosfera locului. Port o mare recunoștință acestui spațiu, precum și aurei care se află acolo”, ne mai dezvăluie artistul.
Colaborarea cu municipalitatea
De-a lungul timpului, colaborarea lui Alfred Dumitriu cu reprezentanţii administraţiei locale nu a fost chiar rea, dar putea fi mult mai bună. Generos ca orice artist, Dumitriu nu este supărat pe edilii vinovaţi de neîmplinirile unor proiecte personale dragi, el nu arată cu degetul spre nimeni, dar vocea sa fermă precum bronzul pe care îl modelează la temperaturi înalte (nu ale metalului, ci ale ungherelor sale sufletești) arată o suferinţă interioară, pricinuită de eşecul unui proiect la care a ţinut şi ţine foarte mult: Monumentul Eroilor din Parcul de la Soldat. De la începutul anilor 2000, în presa câmpineană s-a tot scris, conform informaţiilor primite de la conducerea Primăriei, că în parcul cu pricina, lângă monumentul ridicat în cinstea eroilor din Primul Război Mondial, trebuia să se ridice un obelisc înalt de peste 20 de metri. De fapt, nu era vorba despre un obelisc în accepţiunea clasică a cuvântului (aceea de monument comemorativ de origine egipteană, de forma unui trunchi de piramidă sau a unei piramide ascuţite la vârf, alcătuit dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții), ci despre o lucrare mult mai complexă şi mai bogată în metafore și în înțelesuri ascunse, închinată eroilor neamului, un proiect la care Alfred Dumitriu ține foarte mult și pe care speră să îl vadă împlinit într-o bună zi.
Replica reușită a coroanei regilor României
Prin anii 1996-1997, conducerea Muzeului Peleș i-a cerut lui Alfred Dumitriu (un artist plastic cunoscut încă din acei ani) să realizeze o replică a coroanei regilor României. Era vorba, practic, de realizarea unei piese metalice, cu pietre prețioase montate, care să respecte în cel mai mic detaliu coroana de oțel purtată de regii României, coroană care a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Grivița, din 30 august 1877. Carol I a ales oțel, și nu aur, pentru a simboliza vitejia ostașilor români. Această coroană a fost purtată în ocazii solemne de către toți regii României, începând cu încoronarea lui Carol I din 1881 (până la acel moment, domnitor și ulterior alteță regală). Coroana a fost sfințită la Mitropolia din București, în ziua de 10 mai 1881, și se compune dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane și tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre prețioase.
„A fost o mare provocare realizarea acelei replici a Coroanei de Oțel. Am realizat cu multă trudă și migală șabloanele necesare, toate lipiturile, și am înțeles atunci cât de valoroși erau meseriașii Arsenalului Armatei, care au realizat coroana cu mijloace mult mai puțin evaluate decât cele de azi. Pentru că am un respect deosebit pentru instituția monarhică, poate și fiindcă tatăl meu, militar de carieră, a fost un monarhist convins, v-aș reaminti finalul discursului regelui Mihai, pe care acesta l-a ținut în Parlamentul României, pe 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani. «Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri». După ce am realizat replica, i-am pus-o fiului meu pe cap. Nu era o impietate, mai ales judecând vorbele regelui Mihai rostite 15 ani mai târziu. Feciorul meu reprezenta România de mâine, iar țara, reprezentată de Coroana de Oțel, trebuia păstrată cu grijă pentru copiii nostri, precum și pentru toate generațiile viitoare de români. Parafrazându-l pe ultimul nostru rege, cel mai iubit, aș zice că trebuie să avem mare grijă de Câmpina noastră, căci doar am luat-o cu împrumut de la copiii noștri, urmaşii câmpinenilor de azi”.
Adrian BRAD
