Cea de a patra Conferinţă culturală Lemet a avut loc în după-amiza zilei de 11 iulie, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza” şi a fost un regal spiritual, căci în faţa unei audienţe de mai bine de o sută de câmpineni s-a aflat scriitoarea Ana Blandiana. Criticul literar Serenela Ghiţeanu, conferenţiar la Universitatea Petrol şi Gaze, colaborator al Revistei 22, a realizat o scurtă, dar pertinentă, introducere în vasta operă a Anei Blandiana, fapt deloc uşor având în vedere că aceasta se întinde pe o perioadă de o jumătate de secol. Serenela Ghiţeanu le-a reamintit celor prezenţi că Ana Blandaiana „a avut de trei ori interdicţie de semnătură: în 1959, din cauza faptului că tatal, preot ortodox, era deţinut politic, în 1985, când a publicat patru poezii în revista «Amfiteatru» din Cluj care erau «subversive», apoi în 1988-1989, datorită volumului de poezii pentru copii avându-l ca erou pe motanul Arpagic, care semăna cu Ceauşescu. Opera Anei Blandiana e formată din volume de poezii, proză fantastică şi eseuri”. Criticul ploieştean s-a referit şi la numeroasele premii şi traduceri în străinătate, amintind că este membru corespondent al Academiei Române din 2016. „În mai 1990 a reînfiinţat Centrul PEN România pe care l-a şi condus până în 2004. Din 1990, Ana Blandiana a fost o militantă civică activă, participând la manifestaţia din Piaţa Universităţii, apoi fondând, împreună cu Romulus Rusan, Alianţa Civică, pe care a şi condus-o în anii ‘90. Este iniţiatoare, tot alături de Romulus Rusan, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, care cuprinde Muzeul de la Sighet (în fosta puşcărie comunistă) şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului unde se află o colecţie impresionantă de documente (mărturii orale şi scrise, obiecte, cărţi etc) despre rezistenţa împotriva comunismului şi despre deţinuţii politici”.
Ana Blandiana a suţinut discursul „Centenarul, un motiv de exorcizare” în care a pus în context sărbătoarea Centenarului sau, aşa cum spunea Codruţ Constantinescu, un eşec major de dimensiuni naţionale. Suntem noi demni de jertfele înaintaşilor care au realizat România Mare? Puţin probabil, mai ales în actualul context politic, când se face totul pentru a distruge independenţa justiţiei.
„Nu cred că a existat în istoria omenirii vreo epocă în care să fie mai greu de stabilit decât azi unde e binele şi unde e răul, cum este binele şi cum este răul, ce este bine şi ce este rău. Şi asta nu pentru că alte epoci ar fi fost mai simple şi mai puţin confuze, ci pentru că niciodată confuzia nu a avut la îndemână atâtea mijloace de exprimare, atâţia subiecţi dornici să se exprime şi atâtea posibilităţi de a manipula această dorinţă de exprimare. De altfel de cele mai multe ori – şi asta este o caracteristică specifică numai epocii noastre – confuzia nu este naturală, nu este autentică, ci construită cu migală, inventată cu neruşinare în aşa fel încât problema nu mai este aceea a deosebirii binelui de rău, ci, mai radical, a travestirii binelui în rău şi a răului în bine, a schimbării numelui unei noţiuni în timp ce conţinutul ei rămâne neschimbat, sau, invers, a păstrării numelui unei noţiuni al cărei conţinut este înlocuit treptat până la a deveni opusul său. În acest sens, perioadele electorale oferă în viaţa tuturor democraţiilor largi arii de observaţie a felului în care binele poate fi transformat în rău. Niciodată, privind personajele incredibile care locuiesc majoritar peisajul politic al ţării şi al lumii, nu am ştiut dacă prostia sau reaua lor credinţă sunt prioritare, dacă felul în care distrug în loc să construiască şi degradează tot ce ating dovedeşte existenţa unui plan diabolic sau doar o jalnică incapacitate de a gândi un plan. În cazul nostru, prostia şi răutatea se confundă simplu şi pe înţeles cu egoismul şi nepăsarea, dusă până la crimă, faţă de ceilalţi. Dar cum se poate explica faptul că o bună parte a populaţiei, mai ales tinerii, nu se duc la vot, deşi, în mod evident, ei urmează să fie beneficiarii sau victimele rezultatelor lui? Pentru că, de data aceasta, este vorba de o nepăsare nu faţă de ceilalţi, ci faţă de ei înşişi, faţă de propriul lor destin căruia îi opun o violentă şi iresponsabilă formă de prostie, izvorâtă din incapacitatea de a deosebi binele de rău. Ei renunţă cu inconştiență – sau, şi mai grav, cu indiferenţă – la partea lor de putere şi de gândire, care ar putea influenţa lucrurile, rămânând spectatori ai unui război în care nu le pasă că li se hotărăşte soarta, dacă sunt în stare să înţeleagă că este vorba de un război. Dar nu cumva nepăsarea se transformă în unitate de măsură a confuziei tocmai din cauza renunţării la a mai deosebi binele de rău, după ce în atâtea rânduri au fost, cu bună credinţă şi în mod catastrofal, confundate? Poate că da, dar aceasta nu este o scuză, este cel mult o explicaţie. Democrația nu înseamnă că zece proști sunt mai importanți decât un deștept sau zece hoți mai importanți decât un om cinstit. Democrația este valoarea supremă doar în măsura în care se exercită în sprijinul statului de drept. Statul de drept este construcția, fagurele în care se toarnă mierea democrației care altfel se împrăștie și se strică. O democrație care se opune statului de drept, își pierde substanța și devine falsă, simplu rezultat al unei manipulări. Pentru că, asemenea libertăţii, democrația poate deveni toxică dacă este pusă în slujba răului. Dar tot ea este singura forţă care poate duce popoarele înainte, atunci când este lăsată să funcţioneze corect în numele adevărului, al dreptăţii si al iubirii”.
Ana Blandiana a criticat şi faptul că marcăm Centenarul României Mari doar prin festivisme ieftine, un torent de cuvinte şi cam atât. „Deocamdată, în anul Centenarului, Alba Iulia nu este legată printr-un tren direct de Bucureşti, ceea ce nu se întâmplase nici în anii 50, când nu mai era capitală de regiune pentru că fusese capitala încoronării şi se afla în subordinea Devei, oraşul primului ministru de tristă amintire. Deocamdată, în timp ce sărbătorim patetic Centenarul Unirii cu Basarabia, şoseaua spre Albiţa, principalul punct de frontieră cu Republica Moldova, este impracticabilă din cauza gropilor. O indiferenţă generată de repetatele dezamăgiri şi manipulări, de sentimentul neputinţei în faţa reţelei atotputernice – înainte comunistă, acum mafiotă – care acoperă ţara, ne face orbi şi iresponsabili, obosiţi de a ne descoperi mereu traşi pe sfoară şi lipsiţi de minima mândrie şi inteligenţă de a nu ne mai lăsa manipulaţi”.
Foarte interesante şi inedite au fost detaliile şi informaţiile pe care le-a oferit Ana Blandiana despre două personalităţi de marcă ale culturii noastre postbelice care au legături profunde cu judeţul Prahova, Geo Bogza şi Nichita Stănescu, pe care Ana Blandiana l-a numit Poet cu majusculă, evocând cu onestitate şi aspecte mai puţin plăcute despre ultima parte a vieţii marelui poet născut la Ploieşti.
La finalul întâlnirii, Codruţ Constantinescu, iniţiatorul Conferinţelor Culturale Lemet, a sublinat că ultimul volum al Anei Blandiana, „Istoria ca viitor”, se constituie într-un elogiu adus ideii de libertate, dar şi într-un avertisment, având în vedere că duşmanii libertăţii sunt din ce în ce mai puternici – „Solidaritatea este superlativul libertăţii”, apoi a citit audienţei un pasaj edificator despre raporturile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu ceilalţi, cu vecinii noştri din acest spaţiu geografic, care poate fi cu atât mai actual în contextul celebrării Centenarului României Mari, cel mai întins stat pe care l-au construit românii. „Suntem mereu inferiori sau superiori celor din jurul nostru, niciodată egali cu ei, şi suntem privaţi (sau ne privăm?) astfel de singura situaţie în care se poate construi ceva: colaborarea, onoarea, respectul faţă de ceilalţi, dreptul, fairplay-ul. De-a lungul unor nesfârşite secole care încep să se adune în milenii am fost vecinii unor popoare infinit mai puternice, mai bogate şi mai rapace decât noi, despre care putem să ne imaginam orice, doar că le suntem egali nu, şi atunci, obligaţi să ne recunoaştem precaritatea şi lipsa de mijloace de acelaşi fel, am fost puşi în situaţia de a inventa altfel de mijloace pentru a ne apăra, pentru a ne salva şi chiar pentru a putea învinge, în măsura în care supravieţuirea poate fi – şi poate fi!- considerată o victorie. (…) Din această inferioritate-superioritate-neegalitate s-a născut băşcălia” („Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini”, Humanitas, p. 106-107).
Codruţ Constantinescu a ţinut să-i confirme Anei Blandiana faptul că băşcălia este una din armele redutabile folosite de-a lungul timpului de români pentru a supravieţui, apelând la acest procedeu amintind audienţei câteva din „proiectele” aprobate recent în cadrul Comitetului Interministerial dedicat Centenarului, care vor fi derulate de diverse autorităţi publice locale sau alte instituţii din ţară şi care aduc destul de mult cu manifestările dedicate Cântării României (de fapt lui Ceauşescu) de dinainte de 1989 („Turneul Ţăndărică prin Europa”- ce legătură o fi având acesta cu Centenarul României Mari? sau „Gala 100 – oameni pentru Tulcea, oameni pentru România” „Concurs de creaţie literară Treptele devenirii noastre”, „Teregovia şi Centenarul Marii Uniri”- oare s-ar fi realizat România Mare fără aportul decisiv al Teregoviei? Nu vom şti niciodată! Sau „Sacu 100”), observând faptul că dacă nu se foloseşte cuvântul Centenar, se recurge obsesiv la cifra 100. Publicul câmpinean a aplaudat-o în picioare minute în şir, iar la finalul evenimentului, Ana Blandiana a acordat autografe tuturor celor prezenţi, chiar dacă în acest fel a pierdut trenul ce trebuia să o ducă înapoi în Bucureşti. Întâlnirea cu Ana Blandiana se va fi dovedit unul din acele evenimente memorabile, în strânsă continuitate cu cele din perioada interbelică – conferinţele lui Iorga sau Rebreanu în Câmpina.
(REDACŢIA)
