Un câmpinean la Centenar: MARTOR ÎN CAPITALELE UNIRII

Fac săptămâna aceasta o pauză la serialul meu „Câmpina centenară” pentru că nu puteam ignora momentele de sărbătoare ale săptămânii trecute. Vreau să vă împărtășesc impresiile și gândurile mele ca martor al centenarului Marii Uniri – fiind singurul câmpinean care s-a aflat pe rând în cele trei capitale ale Unirii, în chiar zilele aniversare respective.

Înainte de a scrie la cald despre ultima săptămână, trebuie să evoc puțin cum am serbat astă-primăvară la fața locului prima treime din Întregirea Națională: cea a Basarabiei. După mai bine de un secol de rupere din trupul românității și deznaționalizare, moldovenii de răsărit reveneau pe 27 Martie 1918 la matca lor. Peste încă un veac (deloc fericit pentru acest teritoriu), acel pământ e azi invadat de coloniștii sovietici și urmașii lor, bine înstăpâniți economic și stipendiați masiv de Moscova, ce susțin o întreagă rețea mafiotă care se cramponează de putere. Împărțită între Republica Moldova și Ucraina, vechea Basarabie are un viitor incert; dar lumea se schimbă cu viteză, oamenii se trezesc tot mai mult din criza lor identitară, datorită circulației informației, și în ultimii ani curentul apropierii de România crește. La Chișinău centenarul unirii Basarabiei cu Țara a fost serbat cu sinceră bucurie printr-o mare adunare în centrul orașului, ce a stat sub semnul dorinței de reunire cu România.

Mișcarea națională s-a trezit din amorțire după evenimentele din urmă cu 9 ani, la care eroi au fost tinerii. Am avut însă plăcuta surpriză să constat că marea majoritate a participanților la această manifestare (cea mai mare după legendara Mare Adunare Națională din vara lui 1989) erau mai degrabă oameni de vârsta a doua și a treia – adică exact cei îndoctrinați de școala sovietică, pe care iată-i acum treziți, în ciuda manipulării încă puternice din presa de la Chișinău. Am rămas cu sentimentul plăcut că basarabenii se luminează și văd realitățile tot mai obiectiv. Autoritățile de stat s-au ferit să serbeze oficial Unirea, acolo fiind la ordinea zilei fantoma „statalismului” – relicvă ideologică sovietică cu care-i măgulit patriotismul local primitiv. Singura instituție ce a organizat un eveniment festiv a fost cel mai înalt for al cunoașterii, Academia de Științe (care a găzduit o vibrantă ședință comună publică, împreună cu Academia Română – o premieră, la care am asistat); clivajul ideologic pro / anti românesc din societate este dat așadar de nivelul de educație și instruire. Am mai simțit și impactul pozitiv concret al sprijinului pe care îl acordă România statului vecin: grădinițe și școli, monumente restaurate, lucruri pe care oamenii le văd și le cântăresc. Mai sunt încă multe de făcut, dar este speranță; în ultimii ani, cunoscând bine zona, am ajuns la concluzia că centrul patriotismului românesc este la Chișinău, de acolo vine infuzia de speranță națională pentru viitorul poporului român. 

Mult mai tristă este situația cu cea de-a doua provincie care a revenit acum un veac la sânul Țării: Bucovina. Jumătatea ei nordică a avut o soartă mult mai vitregă decât a Basarabiei; celor peste 140 ani de rutenizare a celui mai frumos și sfânt pământ al Moldovei, li s-au adăugat după 1940 multe decenii de dictatură sovietică, și apoi încă trei de restrângere treptată a drepturilor minorității românești, sub administrația celui mai șovin și totalitar vecin al României: Ucraina. Această țară profită nepermis de toleranța părții române, sub masca luptei cu Rusia agresoare lovind iremediabil interesele românești. Era deci de așteptat ca la Cernăuți (poate cel mai frumos mare oraș din spațiul românesc, dar și cel mai trist, prin gloria decăzută, vizibilă la tot pasul) să fie cea mai săracă aniversare centenară, dintre cele trei capitale ale Unirii. În urbea cu atâtea urme ale culturii românești, azi românii se luptă să supraviețuiască, uitați cu totul de Țara lor mamă, care închide ochii la politica antiromânească a statului vecin, ce urmărește perseverent dispariția ultimei populații băștinașe. Frica permanentă în care-și duc viața românii din Cernăuți, care aproape se feresc să-și afirme public identitatea, fiind intimidați în demersurile lor naționale chiar de autorități, a făcut să nu aibă loc nicio manifestare culturală aniversară, decât mici și triste adunări în cadru restrâns. Nici măcar la recepția anuală dată de Consulatul României în cinstea zilei naționale, nu s-a pomenit nimic de semnificația lui 28 noiembrie. Am reușit totuși să intru în acea zi aniversară în superba Sală Sinodală din reședința mitropolitană (monument UNESCO) – chiar la ora la care în urmă cu un veac se proclamase unirea Bucovinei cu Regatul României (foto). Aceasta însă doar ca simplu turist, datorită unuia dintre angajații universității ce funcționează acum în palat, român localnic ce face ghidaje cu discreție și mult simț al umorului – pe care cei doritori îl pot găsi la capela facultății de teologie din incintă. În rest, am regăsit Cernăuții în peisaj hibernal, geros, și m-am bucurat de ospitalitate în rândul comunității românești, tot mai sărăcită prin moartea marilor români precum a fost scriitorul Dumitru Covalciuc (1946-2017, un titan al luptei naționale locale).

În fine, după câteva zile a urmat și cea de-a treia și ultima parte a centenarului Marii Uniri – sărbătoarea de la Alba Iulia. Cu totul altfel am perceput lucrurile, din cauza mulțimilor mari de oameni veniți din tot spațiul românesc; o atmosferă de adevărată sărbătoare, cu un program bogat de evenimente, din care am distins Te-Deumul din curtea Catedralei Încoronării și reconstituirea adunării de-acum un veac, cu costumele și personajele epocii. Era și o forfotă continuă în toată cetatea, pas cu pas restaurată și pusă în valoare cu vestigiile și monumentele sale. În imagine, placa cu rezoluția Adunării, din Sala Unirii.

Bucuros că am putut onora simbolic cele trei capitale ale Marii Uniri, pe 27 Martie, 28 Noiembrie și 1 Decembrie, am să revin în final la o altă zi legată de Centenar, care cred că va rămâne în istorie, pentru faptul că a consfințit cel mai concret și durabil omagiu pe care l-a putut face societatea românească, cu gândul la înaintași dar pentru generațiile de mâine. În duminica de 25 Noiembrie, un proiect major din vremea regelui Carol I a ajuns în fine vis împlinit: Catedrala Națională a început să găzduiască primele sfinte Liturghii. E fără doar și poate o piatră de hotar, o adevărată exorcizare a spațiului mortificat și cenușiu al imensei răni făcută capitalei prin odiosul proiect al centrului civic comunist. Lăcașul ce va înnobila treptat cartierul acela anost, va fi un loc sacru cu efecte care au bătaie dincolo de moarte, în veșnicie, și – faptul cel mai important – un nou spațiu de mărturisire a realității absolute în jurul căreia toate se învârt: întruparea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

Mădălin-Cristian FOCŞA