Tituş Constantin s-a născut la Comarnic, pe 25 ianuarie 1964, însă “Câmpina este oraşul devenirii sale”. Aici a urcat prima dată pe scenă ca solist vocal. A cântat câţiva ani buni alături de Front Page, în Grecia şi SUA şi are un palmares impresionat, obţinând multe premii la festivalurile de folk. Scrie poezii, pictează şi iubeşte muntele, dar cel mai mult îi place să cânte. Folk-ul lui Tituş Constantin poate fi comparat cu zborul liber al unei păsări, care poartă înscrise pe aripi portative de sentimente absolute, care odată risipite în eter ajung în sufletul oamenilor şi rămân acolo pentru totdeauna.
– Ai respirat muzică încă din copilărie? De unde începe povestea ta?
– Aşa este. Eram un copil de-o şhioapă, cum se spune, nu aveam nici doi ani şi luam două beţe de sub vatra de foc şi imitam cântatul la vioară. Mai tarziu, tot copil, apoi adolescent fiind, cântam acapela cutreierând dealurile zonei în care am crescut şi apoi am învăţat singur să cânt la muzicuţă, după ureche. Am moştenit, probabil, asta de la tatăl meu, care a cântat puţin la acordeon şi de la mama mea, care iubea muzica instrumentală foarte mult. Dar părinţii mei, deşi au văzut că am talent, nu au ştiut că există gimnaziu de muzică la Ploieşti, să mă fi dat să învăţ direct pe note. Am fost autotdidact şi am învăţat să cânt la chitară prima dată abia la 18 ani şi cu ajutorul unor prieteni apropiaţi. Dar, ştii cum se spune, nu e niciodată prea târziu să faci un lucru bun în viaţa ta.
– Când ai avut prima tangenţă cu scena?
– Este o amintire încă foarte vie. În clasa întâi, învăţătoarea noastră m-a pus în rolul principal al poveştii cântate a ciobănaşului, pe care trebuia să o interpretăm la serbarea de sfârşit de an. Şi am deschis spectacolul tot eu, cu un cântec cântat acapela, care se chema „Ţara mea”. Eram îmbrăcat în costum naţional! Eu, o mogâldeaţă de 70 cm înălţime, în mijlocul ditamai scenei de la Casa de Cultură! Zâmbesc şi acum când mă gândesc la acea imagine…
– „Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Lacrimi târzii vor izvorî din noi/ Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Ne vom iubi, vom fi doar amândoi”. Tu şi chitara ta, o dragoste fără frontiere, unică în armonia misterelor vesperale?
– Ai simţit foarte bine spiritul mistic al acestui cântec care, de fapt, este prima mea compoziţie integrală din 1980 şi care, în versiunea aceea, era scrisă în limba engleză şi avea cam acelaşi mesaj, dar scris cu alte versuri. La câteva luni, un prieten mi-a spus că trebuie să îi fac versuri în română şi a ieşit acest cântec, care are în el un adevăr universal. Artiştii îşi purifică încercările vieţii prin arta lor, iar instrumentele artei pe care o fac îi ajută în asta şi astfel reuşesc să dea oamenilor din trăirile lor, cu care aceştia din urmă rezonează în spirit şi atunci ajung să le placă o piesă. Muzica şi artele, în general, au fost refugiul meu în meditaţie şi rezonanţa cu Dumnezeu, cu adevăruri pe care le trăieşti şi le simţi şi vrei să le împărtăşeşti şi oamenilor, în mod indirect sau metaforic, pentru ca şi ei, la rândul lor, să îşi exalteze simţul artistic pe care oricum îl au, dar pe care poate nu-l pot materializa scriind muzică.
– Cum te-ai „virusat” cu dragostea pentru folk?
– Îmi place că ai folosit un termen foarte modern… „virusat”. Din nou zâmbesc fericit pentru că este şi acesta un adevăr pe care toţi folkiştii, fie că sunt artişti sau ascultători, îl ştiu foarte bine. Muzica folk are un mesaj puternic şi pozitiv, de fiecare dată luat din realitate şi nu este o muzică „fabricată” doar de sezon, ca să scoată nişte bani. Folkiştii vor să ajute la evoluţia spirituală şi mai ales socială a omenirii, nu să o îngroape, cum fac alte genuri deocheate sau fără valoare ale aşa-zisei muzici contemporane. Pentru asta, ei îşi pun sufletul pe tavă, cum se spune. Odată ce descoperă acest gen, atât artiştii, cât şi ascultătorii nu se mai pot devirusa de folk.
– Ai câştigat multe premii şi trofee la diferite festivaluri… Care dintre acestea te-a emoţionat cel mai mult?
– În decursul a doi ani am câştigat câteva din trofeele festivalurilor folk din ţară. Nu am avut emoţii. Am scăpat de ele de când eram copil şi eram pe scenă mereu în festivalurile şcolare sau naţionale de atunci, fie ca actor, fie ca muzician. Acolo am cunoscut şi m-am împrietenit cu toţi folkiştii, mai mult sau mai puţin celebri, cu a căror muzică am copilărit. Acum am ajuns să cânt şi să colaborez cu mulţi dintre ei, ceea ce mă onorează şi îmi dă satisfacţia plăcută a împlinirii. Închipuiţi-vă cum e să fii adolescent şi să mergi să ceri un autograf lui Mircea Baniciu şi peste 20 de ani să ajungi să cânţi cu el!
– Pe Emeric Imre cum l-ai cunoscut?
– Emeric Imre este născut în zodia Vărsătorului, ca şi mine. Ne-am cunoscut la celebrul Festival „Om Bun”, organizat de Victor Socaciu în Bucureşti. El avea recitalul lui, iar eu cântam acolo împreună cu Dinu Olăraşu, un alt Vărsător cu care rezonez foarte mult spiritual şi muzical. Cu amândoi sunt foarte bun prieten şi cântăm împreună de multe ori.
– Folk, rock, jazz, country… Care este punctul lor de întâlnire?
– Toate genurile de muzică bună şi cu adevărată valoare artistică au fuzionat, pentru că informaţia şi influenţa se răspândesc foarte repede datorită tehnologiei. Este normal să te influenţeze foarte mult, în ceea ce scrii, genurile cu care ai crescut. Eu am crescut cu folk, rock, country datorită fratelui meu mai mare, care asculta ilegal pe atunci postul de radio Europa Liberă. Jazz-ul şi muzica medievală le-am descoperit şi am ajuns să le cânt mai târziu, odată cu evoluţia percepţiei şi interpretării muzicale. Jazz-ul este un gen muzical greu, pe care nu oricine îl poate înţelege sau cânta. Acum, alături de iubita şi colega mea, alături de care cânt, Rodica Boldorea, violonistă la Opera din Braşov, descopăr un alt gen foarte greu, muzica clasică, opera, care sigur mă va influenţa în viitor.
– Muzica folk este considerată ca fiind singurul gen al cărui caracter muzical nu a fost niciodată definit. Care crezi că este explicaţia?
– Orice cântec se naşte cu un pian sau cu o chitară. Louis Armstrong, celebrul jazzman, compozitor şi interpret, spunea „All music is folk”. Pentru că prima dată cânţi pentru „folks” (oameni buni), pentru cei ce te ascultă cu sufletul. Cam asta ar fi explicaţia simplă, pentru că atunci când apari doar cu o chitară acustică şi o voce, toată lumea tinde să te ia drept folkist. Dar aşa cum spuneam, fiecare folkist cântă în funcţie de genul care l-a influenţat şi de aceea folkul este un gen ce nu se poate defini exact.
– Crezi că muzica folk alimentează trăirile mai intens decât alte genuri muzicale?
– Sigur! Este forma cea mai simplă, directă şi uşor de perceput pentru urechea umană, cea mai uşoară cale prin care sufletul omului poate prinde mesajul poetic şi muzical al unui cântec. Bineînţeles că o anumită orchestraţie îi poate amplifica energia şi atunci percepţia emoţională este mai intensă. Este ca şi muzica de cinematografie, fără de care filmul nu te-ar face să ai trăirile puternic amplificate. Ar fi chiar de nevăzut! Anumite cântece, însă, se cer neorchestrate, lăsate aşa simple, doar cu vocea şi chitara sau cu pian.
– Mai este receptat acest gen în peisajul muzical românesc?
– Întotdeauna va fi. Aşa cum am spus, este aproape de sufletul celor ce simt valoarea poetică şi muzicală şi, apoi, prin latura lui protestatară, întotdeauna va exprima critica şi revolta oamenilor la adresa lucrurilor ce nu convin în societate.
– Ştiu că mai ai şi alte pasiuni prin care exprimi dragostea ta pentru viaţă. Care sunt acestea?
– Sunt recunoscător faţă de Dumnezeu că m-a înzestrat cu talent nu numai pentru muzică. Am mai multe pasiuni care chiar îmi fac viaţa frumoasă. Nu sunt profesionist în niciuna, deşi am câştigat bani şi din pictură. Îmi place foarte mult acuarela şi îmi place foarte mult natura, să merg pe munte. Ca un sport extrem, şi chiar ca o asceză spirituală, fac escaladă pe stâncă, alpinism şi îmi plac enorm plimbările în natură. Pentru că am cântece scrise pe versurile mele, vă închipuiţi că am şi câteva poezii, de care nu sunt foarte mândru, pentru că nu mă consider un poet de excepţie, dar ele pot fi adunate oricând într-o carte pe care merită să o citeşti pentru sufletul tău.
– Ce înseamnă Câmpina pentru tine, te regăseşti în peisajul ei artistic?
– M-am născut în Comarnic şi am stat acolo cu părinţii numai până la 4 ani. Dar cel mai mult am copilărit şi crescut la Câmpina. Aici am evoluat artistic şi sunt cât de cât recunoscut ca artist, chiar dacă îmi petreceam vacanţele şi pe dealurile şi prin pădurile frumoase ale Comarnicului. Câmpina este oraşul devenirii mele. Astăzi locuiesc însă mai mult prin Braşov, unde şi lucrez în studio la cel de-al doilea album, care va fi în totalitate cu cântece în limba engleză, pentru că am simţit să scriu în engleză de la primele mele compoziţii. Chiar am adunate cântece foarte vechi, scrise demult şi cântece foarte noi scrise în ultimii doi ani. Va fi un album foarte frumos şi bogat orchestrat, cu valenţe puternice de muzică rock creştină, piese despre întâmplări ale vieţii mele şi despre iubire. Are valenţe creştine pentru că sunt piese în care cânt despre Dumnezeu şi legătura mea cu divinitatea, iar Dumnezeu este Iubire şi când cânţi despre Iubire, cânţi şi despre Dumnezeu.
Andreea Ştefan
