Ne putem imagina cu multă uşurinţă cam care ar fi crunta soartă a beizadelelor
politicienilor români de azi dacă ţara pe care părinţii lor au exploatat-o cu
atât de mult succes ar fi târâtă într-un război: ar lua primul avion către
Madagascar sau către însoritele plaje de la Fortaleza ale Braziliei. Pe undeva
este de înţeles grija paternă pentru prezervarea genelor (măcar de ar fi de
calitate!), însă în 1916 situaţia a fost mult mai nuanţată şi, în mod
incredibil, au fost mulţi politicieni importanţi care nu şi-au sustras fiii de
la îndatorirea faţă de ţară. Unul din cele mai cunoscute cazuri, care nu au cum
sa nu te pună pe gânduri, este cel al germanofilului P. P. Carp, care a combătut
din toate puterile, chiar şi la decisivul Consiliu de Coroană de la Sinaia de
la 14 august/ 28 august 1916, intrarea României în război de partea Antantei, rămas
celebru prin discursul său mai mult decât sceptic, defetist („Mă voi ruga la
Dumnezeu ca armata română să fie bătută”), dar care şi-a trimis pe front cei
trei fii, unul şi murind. Pe de altă parte, a existat şi o facţiune a elitei
care fie a stat pitită în diverse funcţii ale comandamentelor regimentelor, diviziilor
sau corpurilor de armată, spre uimirea ofiţerilor francezi din Misiunea
Berthlot [1],
fie, mai rău, a dezertat la inamic. Trecem peste foarte cunoscutul caz al
dezertării prinţului Carol (viitorul Carol al II-lea), care măcar a făcut-o din
plictiseală şi amor, chiar dacă trecerea lui în Odesa ocupată de Puterile
Centrale nu a picat deloc bine familiei regale române, şi ajungem la cel mai grav
caz, al colonelului A. D Sturdza, fiul fostului mare lider liberal D.A. Sturdza
(de patru ori prim-ministru), care a dezertat de pe front la 6 februarie 1917
încercând apoi să atragă alţi militari români de pe front într-un iluzoriu Corp
de voluntari. După acest eşec, nici recrutarea prizonierilor români din lagărele
germane (totuşi mii, dacă nu chiar zeci de mii) nu a cunoscut mai mult succes,
aproape toţi cei care i s-au alăturat, odată trecuţi în liniile româneşti,
predându-se şi dezvăluind intenţiile fostului colonel, condamnat la moarte în
contumacie. Impresionant rămâne actul generalului Prezan, care a casat sentinţa
prin care fiul surorii sale, colonelul Crainiceanu, fusese condamnat la 15 ani
de muncă silnică pentru trădare, semnând sentinţa de execuţie a propriului
nepot.
politicienilor români de azi dacă ţara pe care părinţii lor au exploatat-o cu
atât de mult succes ar fi târâtă într-un război: ar lua primul avion către
Madagascar sau către însoritele plaje de la Fortaleza ale Braziliei. Pe undeva
este de înţeles grija paternă pentru prezervarea genelor (măcar de ar fi de
calitate!), însă în 1916 situaţia a fost mult mai nuanţată şi, în mod
incredibil, au fost mulţi politicieni importanţi care nu şi-au sustras fiii de
la îndatorirea faţă de ţară. Unul din cele mai cunoscute cazuri, care nu au cum
sa nu te pună pe gânduri, este cel al germanofilului P. P. Carp, care a combătut
din toate puterile, chiar şi la decisivul Consiliu de Coroană de la Sinaia de
la 14 august/ 28 august 1916, intrarea României în război de partea Antantei, rămas
celebru prin discursul său mai mult decât sceptic, defetist („Mă voi ruga la
Dumnezeu ca armata română să fie bătută”), dar care şi-a trimis pe front cei
trei fii, unul şi murind. Pe de altă parte, a existat şi o facţiune a elitei
care fie a stat pitită în diverse funcţii ale comandamentelor regimentelor, diviziilor
sau corpurilor de armată, spre uimirea ofiţerilor francezi din Misiunea
Berthlot [1],
fie, mai rău, a dezertat la inamic. Trecem peste foarte cunoscutul caz al
dezertării prinţului Carol (viitorul Carol al II-lea), care măcar a făcut-o din
plictiseală şi amor, chiar dacă trecerea lui în Odesa ocupată de Puterile
Centrale nu a picat deloc bine familiei regale române, şi ajungem la cel mai grav
caz, al colonelului A. D Sturdza, fiul fostului mare lider liberal D.A. Sturdza
(de patru ori prim-ministru), care a dezertat de pe front la 6 februarie 1917
încercând apoi să atragă alţi militari români de pe front într-un iluzoriu Corp
de voluntari. După acest eşec, nici recrutarea prizonierilor români din lagărele
germane (totuşi mii, dacă nu chiar zeci de mii) nu a cunoscut mai mult succes,
aproape toţi cei care i s-au alăturat, odată trecuţi în liniile româneşti,
predându-se şi dezvăluind intenţiile fostului colonel, condamnat la moarte în
contumacie. Impresionant rămâne actul generalului Prezan, care a casat sentinţa
prin care fiul surorii sale, colonelul Crainiceanu, fusese condamnat la 15 ani
de muncă silnică pentru trădare, semnând sentinţa de execuţie a propriului
nepot.
Gheorghe Brătianu, fiul premierului Ionel Brătianu cu
prinţesa Maria Moruzi-Cuza [2],
s-a oferit voluntar la numai 18 ani, urmând în perioada 10 octombrie 1916 – 31
martie 1917 cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie din Iaşi, luând
apoi parte la încleştările din iulie-august 1917 din zona Oituzului (de fapt
cea de a treia bătălie de la Oituz, desfăşurată între 26 iulie/ 8 august
– 9/ 22 august
1917) unde a
fost şi rănit. Notaţiile recent reeditate [3], care
constituie un fel de jurnal de front, încep în august 1916, în ajunul
declanşării războiului, prin rememorarea unei scene avându-l protagonist pe
celebrul său tată, Ionel Brătianu, muncit de uriaşa răspundere pe care o avea
şi dacă declanşa războiul şi dacă nu o făcea (România pierzând o uriaşă şansă
de întregire naţională, iar Brătianu ştia foarte bine, căci era foarte
inteligent, că astfel de ferestre de oportunitate geopolitică nu apar des) şi
se sfârşesc cândva în 1920, când şi autorul a revizitat locurile din zona pasului
Oituz unde s-au dus atâtea lupte sângeroase – un bun motiv pentru a ironiza o
ceremonie pompoasă la care luau parte oficialităţile locale şi judeţene, care
nu avuseseră nimic de a face cu luptele din zonă. În ciuda faptului că rândurile
scrise de marele istoric român nu au amploarea altor memorii de război şi,
aparent, Gheorghe Brătianu nu s-a întors la acele momente pentru a le închega
sub o formă mai solidă, chiar dacă ele au fost scrise de un tânar de 18-19 ani,
impresiile zugrăvite reprezintă o altă mărturie interesantă, mai ales că vin
din partea fiului prim-ministrului liberal din acea vreme. Repartizat la o
baterie de tunuri din zona dealurilor din vecinătatea trecătorii Oituz, care au
căpătat o importanţă uriaşă în desfăşurarea luptelor din iulie-august 1917,
căci pe acolo încercau forţele Puterilor Centrale să treacă pentru a da peste
cap frontul din sudul Moldovei ce rezistase ofensivei germane de la Mărăşeşti,
Gheorghe Brătianu oferă detalii relevante despre teribila încleştare. Ţăranii
de satele din vecinătatea frontului aduceau obuzele pe crestele dealurilor. O
scenă la care a asistat are drept personaje principale pe doi ofiţeri, unul
român, altul francez. Cel român curmă cu brutalitate un început de panică, pocnind
un soldat român rănit care începuse să urle că fusese omorât de germani, iar
cel francez, ieşit parcă din pământ care
ţipă, răstit, amestecând în româneasca lui stricată suduieli străine: „Taş din
gur, magar idiot, taş din gur! Il va tout chambrer, ce cretin!” Bine
reprezentată este şi confuzia luptelor pentru simplul militar, care nu prea are
idee despre tabloul de ansamblu, dar care simte foarte intim când ai lui se
retrag, cuprinşi de panică, sau revin în contraatac, blocând ofensiva
austro-ungaro-germană. Brătianu exprimă foarte bine rolul vital al conducătorilor,
căci confuzia se transformă în panică mai ales atunci când trupa avea lideri
slabi şi fricoşi (şi din aceştia Armata Română a avut prea mulţi). Există şi un
firav început de meditaţie asupra rupturii radicale pe care o produce războiul
în societate. „Războiul, această grozavă încercare, spulberă toate făţărniciile
şi arată firea adevărată a fiecăruia”.
prinţesa Maria Moruzi-Cuza [2],
s-a oferit voluntar la numai 18 ani, urmând în perioada 10 octombrie 1916 – 31
martie 1917 cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie din Iaşi, luând
apoi parte la încleştările din iulie-august 1917 din zona Oituzului (de fapt
cea de a treia bătălie de la Oituz, desfăşurată între 26 iulie/ 8 august
– 9/ 22 august
1917) unde a
fost şi rănit. Notaţiile recent reeditate [3], care
constituie un fel de jurnal de front, încep în august 1916, în ajunul
declanşării războiului, prin rememorarea unei scene avându-l protagonist pe
celebrul său tată, Ionel Brătianu, muncit de uriaşa răspundere pe care o avea
şi dacă declanşa războiul şi dacă nu o făcea (România pierzând o uriaşă şansă
de întregire naţională, iar Brătianu ştia foarte bine, căci era foarte
inteligent, că astfel de ferestre de oportunitate geopolitică nu apar des) şi
se sfârşesc cândva în 1920, când şi autorul a revizitat locurile din zona pasului
Oituz unde s-au dus atâtea lupte sângeroase – un bun motiv pentru a ironiza o
ceremonie pompoasă la care luau parte oficialităţile locale şi judeţene, care
nu avuseseră nimic de a face cu luptele din zonă. În ciuda faptului că rândurile
scrise de marele istoric român nu au amploarea altor memorii de război şi,
aparent, Gheorghe Brătianu nu s-a întors la acele momente pentru a le închega
sub o formă mai solidă, chiar dacă ele au fost scrise de un tânar de 18-19 ani,
impresiile zugrăvite reprezintă o altă mărturie interesantă, mai ales că vin
din partea fiului prim-ministrului liberal din acea vreme. Repartizat la o
baterie de tunuri din zona dealurilor din vecinătatea trecătorii Oituz, care au
căpătat o importanţă uriaşă în desfăşurarea luptelor din iulie-august 1917,
căci pe acolo încercau forţele Puterilor Centrale să treacă pentru a da peste
cap frontul din sudul Moldovei ce rezistase ofensivei germane de la Mărăşeşti,
Gheorghe Brătianu oferă detalii relevante despre teribila încleştare. Ţăranii
de satele din vecinătatea frontului aduceau obuzele pe crestele dealurilor. O
scenă la care a asistat are drept personaje principale pe doi ofiţeri, unul
român, altul francez. Cel român curmă cu brutalitate un început de panică, pocnind
un soldat român rănit care începuse să urle că fusese omorât de germani, iar
cel francez, ieşit parcă din pământ care
ţipă, răstit, amestecând în româneasca lui stricată suduieli străine: „Taş din
gur, magar idiot, taş din gur! Il va tout chambrer, ce cretin!” Bine
reprezentată este şi confuzia luptelor pentru simplul militar, care nu prea are
idee despre tabloul de ansamblu, dar care simte foarte intim când ai lui se
retrag, cuprinşi de panică, sau revin în contraatac, blocând ofensiva
austro-ungaro-germană. Brătianu exprimă foarte bine rolul vital al conducătorilor,
căci confuzia se transformă în panică mai ales atunci când trupa avea lideri
slabi şi fricoşi (şi din aceştia Armata Română a avut prea mulţi). Există şi un
firav început de meditaţie asupra rupturii radicale pe care o produce războiul
în societate. „Războiul, această grozavă încercare, spulberă toate făţărniciile
şi arată firea adevărată a fiecăruia”.
Tânărul Gheorghe Brătianu remarcă dezintegrarea
Armatei Ţariste cam în nota lui I. G. Duca, cu ironie, dar şi cu o nedisimulată
satisfacţie, chiar dacă distrugerea ei însemna că românii rămâneau singuri pe
front, în faţa unor forţe mult superioare. Atât Duca, cât şi Gheorghe Brătianu,
îşi aduc aminte în rememorările lor de aroganţa cu care intraseră în Moldova ruşii,
după ce nu făcuseră mai nimic pentru a preîntâmpina dezastrul militar românesc
din toamna lui 1916, nici măcar în Dobrogea: „Fără voie, gândul se întoarce la intrarea lor în ţară, iarna trecută,
la şirurile lor masive care zguduiau străzile Iaşilor în marşul lor cadenţat,
la cântecul de înaintare al coloanelor nesfârşite care curgeau prin toate văile
Moldovei, la privirile dispreţuitoare cu care ofiţerii mândri ai ţarului îi măsurau
pe ostaşii noştri bătuţi de toate vânturile şi asprimile retragerii. Astăzi au
aruncat totul la răspântii: puşti, tunuri, mitraliere, măşti, grămezi de obuze
şi de cartuşe netrase”. Pe frontul din dreptul trecătorii Oituz, „ici colo câte un rus, fără arme, cu însemnele
rupte de pe şepci şi mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători”. Mergând
să inspecteze un batalion al morţii (soluţie disperată luată de Kerenski pentru
a preîntâmpina colapsul imensului front oriental, unităţi în care erau adunaţi
acei militari care nu-şi pierduseră complet combativitatea şi disciplina
militară), autorul observă: „Sunt încă bine îmbrăcaţi: bluzele întregi, comode,
curele noi, cizme înalte, mlădioase (…) În
acest detaşament de sacrificiu nu mai e nici o unitate, nici o urmă a
spiritului comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri”. Unităţile
de artilerie fuseseră mai puţin infestate de virusul bolşevic (maximalist, cum
era cunoscut în epocă). Brătianu încearcă să explice foarte pertinent disoluţia
uriaşului imperiu cu picioare de lut: „Cât
i-a ţinut împreună cheagul puternic al stăpânirii împărăteşti, au mers în
rânduri, orbeşte, la porunca celor de sus. Acum Imperiul s-a prăbuşit: stânca
uriaşă ce acoperea şi înăbuşea în acelaşi timp, viaţa noroadelor supuse a fost
dată la o parte”. Iar degradarea mergea şi mai departe, căci Brătianu
menţionează şi doi tineri ofiţeri ruşi care încă mai aveau însemnele pe umeri,
dar care se dedau practicilor homosexuale.
Armatei Ţariste cam în nota lui I. G. Duca, cu ironie, dar şi cu o nedisimulată
satisfacţie, chiar dacă distrugerea ei însemna că românii rămâneau singuri pe
front, în faţa unor forţe mult superioare. Atât Duca, cât şi Gheorghe Brătianu,
îşi aduc aminte în rememorările lor de aroganţa cu care intraseră în Moldova ruşii,
după ce nu făcuseră mai nimic pentru a preîntâmpina dezastrul militar românesc
din toamna lui 1916, nici măcar în Dobrogea: „Fără voie, gândul se întoarce la intrarea lor în ţară, iarna trecută,
la şirurile lor masive care zguduiau străzile Iaşilor în marşul lor cadenţat,
la cântecul de înaintare al coloanelor nesfârşite care curgeau prin toate văile
Moldovei, la privirile dispreţuitoare cu care ofiţerii mândri ai ţarului îi măsurau
pe ostaşii noştri bătuţi de toate vânturile şi asprimile retragerii. Astăzi au
aruncat totul la răspântii: puşti, tunuri, mitraliere, măşti, grămezi de obuze
şi de cartuşe netrase”. Pe frontul din dreptul trecătorii Oituz, „ici colo câte un rus, fără arme, cu însemnele
rupte de pe şepci şi mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători”. Mergând
să inspecteze un batalion al morţii (soluţie disperată luată de Kerenski pentru
a preîntâmpina colapsul imensului front oriental, unităţi în care erau adunaţi
acei militari care nu-şi pierduseră complet combativitatea şi disciplina
militară), autorul observă: „Sunt încă bine îmbrăcaţi: bluzele întregi, comode,
curele noi, cizme înalte, mlădioase (…) În
acest detaşament de sacrificiu nu mai e nici o unitate, nici o urmă a
spiritului comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri”. Unităţile
de artilerie fuseseră mai puţin infestate de virusul bolşevic (maximalist, cum
era cunoscut în epocă). Brătianu încearcă să explice foarte pertinent disoluţia
uriaşului imperiu cu picioare de lut: „Cât
i-a ţinut împreună cheagul puternic al stăpânirii împărăteşti, au mers în
rânduri, orbeşte, la porunca celor de sus. Acum Imperiul s-a prăbuşit: stânca
uriaşă ce acoperea şi înăbuşea în acelaşi timp, viaţa noroadelor supuse a fost
dată la o parte”. Iar degradarea mergea şi mai departe, căci Brătianu
menţionează şi doi tineri ofiţeri ruşi care încă mai aveau însemnele pe umeri,
dar care se dedau practicilor homosexuale.
Şi Gheorghe Brătianu menţionează ipotezele care erau
vehiculate la sfârşitul lui 1917 şi începutului anului 1918 pentru continuarea
războiului: continuarea rezistenţei într-un triunghi al morţii în Moldova sau
plecarea în exil, în sudul Rusiei, spre necunoscut (chiar spre Vladivostock sau
Crimeea). Din fercire, s-a ales soluţia raţională şi nu cea sinucigaşă, care a
permis crearea României Mari, căci ne îndoim că ea ar mai fi putut fi realizată
în cazul în care Armata Regală reconstituită în 1917 ar fi fost fie masacrată,
fie dipărută prin neantul stepelor ruseşti, cuprinse de spasmele războiului
civil în care în mod sigur ar fi fost amestecată. Rănit pe front, fără a oferi
nici un detaliu în această privinţă, Brătianu junior a revenit la unitatea sa
la începutul lui 1918, bateria sa fiind repartizată în Bucovina austriacă,
pentru a lua locul ruşilor, care plecau acasă în debandadă. Nici aici trupele
române nu au stat prea mult, căci Pacea de la Bucureşti nu avea cum să permită
păstrarea unor teritorii care aparţinuseră până în 1914 Imperiului
Austro-Ungar.
vehiculate la sfârşitul lui 1917 şi începutului anului 1918 pentru continuarea
războiului: continuarea rezistenţei într-un triunghi al morţii în Moldova sau
plecarea în exil, în sudul Rusiei, spre necunoscut (chiar spre Vladivostock sau
Crimeea). Din fercire, s-a ales soluţia raţională şi nu cea sinucigaşă, care a
permis crearea României Mari, căci ne îndoim că ea ar mai fi putut fi realizată
în cazul în care Armata Regală reconstituită în 1917 ar fi fost fie masacrată,
fie dipărută prin neantul stepelor ruseşti, cuprinse de spasmele războiului
civil în care în mod sigur ar fi fost amestecată. Rănit pe front, fără a oferi
nici un detaliu în această privinţă, Brătianu junior a revenit la unitatea sa
la începutul lui 1918, bateria sa fiind repartizată în Bucovina austriacă,
pentru a lua locul ruşilor, care plecau acasă în debandadă. Nici aici trupele
române nu au stat prea mult, căci Pacea de la Bucureşti nu avea cum să permită
păstrarea unor teritorii care aparţinuseră până în 1914 Imperiului
Austro-Ungar.
Nu putem decât să regretăm că marele istoric nu s-a întors
la acele momente şi nu şi-a dezvoltat însemnările iniţiale, privind de la
vârsta maturităţii evenimentele istorice la care a luat parte şi el, fiu de
prim-ministru. Puţin ştiut este faptul că Gheorghe Bratianu nu s-a dat înapoi
nici în cel de al Doilea Război Mondial, fiind mobilizat în iunie 1941, când deja
avea 43 de ani, primind gradul de căpitan de rezervă în cadrul Diviziei 7
infanterie, fiind afectat ca translator de germană în cadrul Corpului de Cavalerie
până la prima demobilizare, cea din 30 noiembrie 1941. În 1942 a fost mobilizat
din nou, luând parte la luptele din Crimeea, probabil tot în calitate de
translator pe lângă Corpul de Cavalerie care a fost implicat în cucerirea
peninsulei. Moartea lui violentă în închisoarea de la Sighet (sinucidere sau
asasinat, nici până azi nu se ştie) nici nu mai miră, având în vedere că
pilonul principal al regimului comunist se baza pe o represiune feroce, îndreptată
mai ales asupra tuturor reprezentaţilor legimitimi ai vechii Românii care
trebuiau eliminaţi pentru ca masa amorfă să poată fi controlată.
la acele momente şi nu şi-a dezvoltat însemnările iniţiale, privind de la
vârsta maturităţii evenimentele istorice la care a luat parte şi el, fiu de
prim-ministru. Puţin ştiut este faptul că Gheorghe Bratianu nu s-a dat înapoi
nici în cel de al Doilea Război Mondial, fiind mobilizat în iunie 1941, când deja
avea 43 de ani, primind gradul de căpitan de rezervă în cadrul Diviziei 7
infanterie, fiind afectat ca translator de germană în cadrul Corpului de Cavalerie
până la prima demobilizare, cea din 30 noiembrie 1941. În 1942 a fost mobilizat
din nou, luând parte la luptele din Crimeea, probabil tot în calitate de
translator pe lângă Corpul de Cavalerie care a fost implicat în cucerirea
peninsulei. Moartea lui violentă în închisoarea de la Sighet (sinucidere sau
asasinat, nici până azi nu se ştie) nici nu mai miră, având în vedere că
pilonul principal al regimului comunist se baza pe o represiune feroce, îndreptată
mai ales asupra tuturor reprezentaţilor legimitimi ai vechii Românii care
trebuiau eliminaţi pentru ca masa amorfă să poată fi controlată.
Codruţ CONSTANTINESCU
[1] Vezi
mărturia lui Marcel Fontaine.
mărturia lui Marcel Fontaine.
[2]
Căsătoria celor doi nu a durat, ei despărţindu-se la scurt timp după căsătorie
dar Ionel Brătianu l-a recunoscut pe Gheorghe drept fiul său.
Căsătoria celor doi nu a durat, ei despărţindu-se la scurt timp după căsătorie
dar Ionel Brătianu l-a recunoscut pe Gheorghe drept fiul său.
[3] File rupte in cartea razboiului, Paul
Editions, Bucureşti, 2018. O prima ediţie ar fi apărut la scurt timp de la
sfârşitul războiului, nu este clar dacă în 1919 sau 1920 iar editorul de acum
nu reuşeste să ofere mai multe informaţii în această privinţă.
Editions, Bucureşti, 2018. O prima ediţie ar fi apărut la scurt timp de la
sfârşitul războiului, nu este clar dacă în 1919 sau 1920 iar editorul de acum
nu reuşeste să ofere mai multe informaţii în această privinţă.