Astăzi vrem să-l primiți în casele voastre pe unicul Șașa – muzician iubit, poet și om de cultură. El nu a părăsit niciodată Câmpina, orașul în care s-a născut, unde a iubit și a trăit din plin, unde a cântat din inimă și a compus epigrame cu dichis.
 |
| Ștefan Al. Sașa ținând în mâină o carte cu parodii după mari poeți consacrați care i-a adus marele premiu la Festivalul de la Vaslui |
Într-o frumoasă zi de duminică, cu un soare vesel care uneori se mai pitea printre nori, Ștefan Alexandru, cunoscut mai simplu ca Sașa, a acceptat să povestim despre vremuri demult apuse și nu numai. Cu un carnețel mic și roz în mână, pe care compune atent epigrame și rondeluri, Sașa ne-a răspuns tuturor întrebărilor și curiozităților noastre.
Muzician, poet, mecanic… Cine e Sașa?
Puțin din toate. Eu m-am născut la Câmpina pe 2 iunie 1950, chiar aici pe strada Pictor Grigorescu. Sunt singur, copiii mei sunt plecați în străinătate. Am un frate care este la Moinești, a fost inginer în domeniul petrolului.
De unde pasiunea pentru cântat?
Tatălui meu îi plăcea să cânte și mamei mele la fel. Aveau calități vocale, dar nu au făcut niciodată performanță muzicală.
Eu m-am apucat să cânt în 1968 cu o formație în care am fost membru fondator, Meteor, cu care am cântat în jur de 40 de ani. Am făcut un ultim concert aniversar la Casa de Cultură din Câmpina.
De ce nu ați făcut mai departe o școală de Arte?
După ce am început să cânt și să câștig un nume nu a mai fost nevoie să fac școli superioare pentru că aici în oraș eram bine cotați, eram chemați peste tot și nu mai aveam timp de studii.
Cum erau vremurile atunci, când ați început să cântați cu formația Meteor?
Se cânta live. Erau seri de dans, cum sunt discotecile acum. Niciodată nu se cânta cu înregistrări și lumea era entuziastă. Veneau în număr foarte mare să danseze și să asculte melodii pe care noi le cântam prelucrate de la Europa Liberă. Cântam cover-uri pe care încercam să le facem cât mai bine, dar pe vremea aia era o problemă cu instrumentele muzicale pentru că nu erau performante. Cele bune erau greu de procurat. Am avut și câteva piese originale, compuse de Ciprian Bischoff, colegul meu de trupă.
Unde se organizau serile de dans?
Cea mai cunoscută sală unde am cântat a fost cea de la Schelă, unde acum e un ștrand căruia nu i s-a mai dat drumul. Acolo era o sală mică unde se cânta, joia și duminica erau seri de dans, iar sâmbăta ocazional se organizau baluri.
Pe unde ați mai cântat?
Am fost peste tot unde ne chemau, pe bulevard, la sediul bibliotecii era o sală, la cantină la IRUE, la IRA, la Poiana Câmpina. Ne duceam și în localitățile din împrejurime. Venea lume multă, aveam o reputație bună.
Nu prea stăteați pe acasă…
Da (râde). Nu prea stăteam, mai mult cântam. O făceam din pasiune, aveam rezistență fizică, nu ne păsa de oboseală.
Câștigați mulți bani?
Nu. Câștigam atât cât să ne permitem să bem o cafea și un coniac fără să ne scormonim în buzunare.
Cum era cu iubitele, pe vremea aceea, mai ales că erați mai mult timp plecat? Aveați fanele trupei, vreo fată care să vă aștepte acasă?
Nu mă aștepta nimeni acasă pentru că m-am căsătorit târziu. Aveam fanele noastre care veneau cu noi la serile de dans, ne urmau. N-am dus lipsă de fani pentru că aveam un fel de glorie locală.
Toți câmpinenii povestesc despre Meteor, chiar și acum.
Au început să mai moară dintre fanii noștri, au îmbătrânit, dar sunt mulți care își amintesc de minunatele seri de dans la care cântam.
Ați mai ținut legătura cu ceilalți membri ai trupei?
Țin legătura în special cu cel care a fost conducătorul trupei, Ciprian Bischoff. Unii dintre ei au mai murit, Mircea Luncașu, George Stoicescu, Paul Dumitriu. Am cântat și cu doctorul Mihai Constantin, mult rock tradițional. El a fost mai întâi fanul nostru, apoi l-am cooptat în trupă.
Care au fost momentele cele mai frumoase, ca muzician, de care vă aduceți aminte cu drag?
Am făcut un schimb cultural cu o formație din Belgia care a venit aici în 1992, apoi ne-a chemat acolo și am participat la Festivalul Internațional din Gent. Am fost prima formație românească de atunci. Trupa Meteor a cântat de toate, începând de la folclor, beat, pop și rock. Belgienii se mirau că noi puteam cânta o varietate de genuri. Nu e ușor să cânți un rock după o horă.
Eu am mai cântat și în 1986, vreo 9 luni, cu altă formație care se numea Trio Berma, în Germania Democrată, cu un mare chitarist din Câmpina, George Berciu, care cântă și acum. Cântam la niște baruri de noapte și aveam succes.
Și nu ați fost tentat să vă stabiliți acolo?
Da, am fost tentat, dar m-am întors pentru că aveam copiii în țară și nu puteam să-i las. Nu știam dacă va veni această mult discutată revoluție care să deschidă granițele. Eram înfricoșat de faptul că nu o să mai pot să vin acasă, să-mi văd copiii.
Cum de ați avut șansa să plecați peste hotare în comunism?
Am făcut o audiție, am dat niște probe și am fost acceptați de impresarii de acolo.
Când ați cunoscut-o pe soția dvs.?
Soția mea a făcut liceul în Câmpina, la Petrol, avea niște rude pe strada unde m-am născut eu și venea să ne asculte. În ’79 ne-am căsătorit, am avut doi copii.
Băieții au vrut să vă urmeze?
Nu au vrut să facă studii muzicale, unul este alpinist utilitar și celălalt lucrează în IT.
Seara urcați pe scenă ca artist, dar ce făceați în viața de zi cu zi?
Eu, personal, am lucrat 30 de ani la Neptun și 10 ani la Casa de Cultură, unde am fost metodist – mă ocupam de organizarea de spectacole.
Și ce responsabilități aveați la fabrică?
Am fost tehnician de protecția civilă, am fost și în divizia de investiții. Am avut o bibliotecă în primire acolo pentru că mie mi-au plăcut mult cărțile. Am investit foarte mult în cărți și acum nu știu cui să le dau pentru că nu mai citește nimeni. Pe vremea aceea românul citea, nu avea altă îndeletnicire decât cititul și cele două ore de televizor. Acum e foarte greu, calculatorul le-a răpit copiilor și plăcerea, și dorința de a citi.
Când a început pasiunea dvs. pentru epigrame și pentru poezii?
Pasiunea pentru lectură mi-a insuflat-o mama mea care, deși nu avea școală multă – doar patru clase, îi plăcea să citească și mi-a dat și mie această dragoste pentru literatură. Îmi citea mult, apoi am învățat abecedarul și citeam singur. Îmi procura cărți, am avut multe lucrări capitale ale copilăriei: Băieții din strada Pal a lui Molnard Ferenc, Buratino a lui Tolstoi, Pinocchio a lui Carlo Collodi, Marea bătălie de la iazul mic, Fram, ursul polar ș.a.
Dar cum ați început și să scrieți?
Epigramele mi-au venit spontan. Prima dată când am scris a fost la sfârșitul liceului, făceam catrene axiologice la activitatea profesorilor. La sfârșitul orelor, ridicam cele două degete școlărești și le citeam, iar majoritatea erau încântați. Am avut însă și o problemă cu profesorul de matematică care preda și astronomie. El a înțeles că vreau să fac ca trenul, zgomotul în sine. Nu știam lecția pe ziua respectivă, m-a scos la tablă și m-a cadorisit cu un 3. Bineînțeles că toată școala a aflat întâmplarea și au râs toți. La întâlnirea de 30 de ani i-am spus că îi mulțumesc pentru treiul pe care mi l-a dat la astronomie și datorită căruia am reușit să fiu acum membru al Uniunii Epigramiștilor din România.
V-a ambiționat acel 3?
Da, am început să scriu mai intens, să demonstrez că și epigrama este o specie literară plăcută și destul de greu de făcut.
Și iată ați ajuns să câștigați multe premii cu epigramele compuse.
Am participat la concursuri, cele mai dragi au fost titlurile de Doctor Humoris Causa, am trei, de la Festivalul Internațional de Umor de la Vaslui care se desfășoară din doi în doi ani – este cel mai important concurs de gen din țară. Ultima dată am participat în 2016, anul trecut am fost la Festivalul de Timișoara unde am luat un premiu, la Rm. Vâlcea. Nu mai știu câte premii am, destul de multe.
Ce s-a întâmplat cu formația Meteor? Cum s-a destrămat?
Nu s-a destrămat, am îmbătrânit. Nu a mai mers. Fiecare și-a construit și o carieră solo, eu și acum cânt cu negative, cât oi mai putea, că am 70 de ani.
Cum v-ați simțit la ultimul concert, când ați urcat, din nou, pe scenă?
A fost extraordinar. Am făcut repetiții la sânge. Concertul a durat 2 ore. Sala a fost plină și entuziastă pentru că au venit vechii noștri fani. S-a lăsat și cu lacrimi. Am dat autografe.
De când aveți trupa nu ați lansat niciodată un CD?
Nu. Nu ne-a preocupat această latură pentru că aveam multe angajamente. Iar ca să compui îți trebuie mai mult timp.
Cântați singur, în casă?
Da, nu chiar în fiecare zi, dar repet cu negativele. Mai cânt și la tobe, la Casa de Cultură, într-o cămăruță. Am probleme cu o mână, dar încă mai pot.
Dar știți că există obiceiul acela al oamenilor care cântă la duș. Faceți și dvs. asta?
Nu, la duș nu. Acolo mi se pare că interpretează numai diletanții.
Ați cântat împreună cu copiii dvs.?
La spectacolul de 40 de ani, la ultimul concert, am cântat două melodii în față, ca solist vocal, iar la baterie a fost băiatul meu. Apoi, ultima melodie am cântat-o împreună la două seturi de tobe. E plecat la Londra, profesează ca alpinist utilitar și exersează în timpul liber la tobe electronice.
Dvs. ce tobe aveți?
Am tobe clasice. Nu am cântat niciodată la tobe electronice pentru că au cu totul alte reacții fizice, au mai multe posibilități de reglaj, dar nu poți face niște intervenții de virtuozitate.
Ați ținut și cursuri de tobe?
Am inițiat câțiva copii care cântă și acum în trupe bune. I-am luat de la zero și am căutat să-i ridic la un anumit nivel, după care s-au autoperfecționat. A fost greu pentru că trebuie să ai răbdare cu ei, să nu te enervezi. La baterie cel mai important capitol este independența mâinilor și picioarelor. Un baterist face ceva cu stânga, altceva cu dreapta și cu totul altceva cu picioarele. Trebuie să ai o coordonare deosebită. Nu e o joacă. Dacă vrei să înveți un instrument necesită muncă, pasiune și un îndrumător care să te tragă spre performanță.
Pe dvs. cine v-a învățat?
Din păcate nu m-a învățat nimeni. Am furat meserie, uitându-mă. Eram fascinat de tobe. Erau niște formații în oraș, niște bateriști mai bătrâni, stăteam lângă ei, le mai ceream câte un sfat, dar nu mi-au pus bețele în mâini. Am avut bateriști buni în Câmpina – George Penciu, Adrian Orășanu, Neagu Marin.
Cine v-a pus primele bețe în mâini?
Mi le-am pus singur, am avut tobe de la sindicat și de la UTC, cum era pe vremea aia. Am strâns bani și ulterior mi-am cumpărat de la cineva care cânta în străinătate, am făcut mari sacrificii.
Dacă ar fi să alegeți între muzică și poezie, ce răspuns dați cu mâna pe inimă?
Nu pot decât să fac o alegere dublă. N-aș putea să las una în defavoarea celeilalte.
Cum arată o zi obișnuită din viața lui Sașa?
Mai citim câte ceva, dacă avem concursuri cu tematică ne apucăm și lucrăm ca să facem o epigramă nouă, un rondel, un sonet. Prima dată când am publicat aveam 17 ani – o antologie a poeților prahoveni care se numea „Torțe, torțe, torțe“. Profesoara mea de română nu mă agrea pentru că eram o fire boemă, puțin rebelă. Apoi și-a mai schimbat optica. În 1991 am publicat un volum de poezii cu care am luat marele premiu la un festival republican. Am în total 13 cărți publicate. Acum o pregătesc pe cea de-a paisprezecea care va fi numai de epigrame. Am vreo 250 de compoziții cu care am luat premii, dar voi insera și creații noi.
Când va fi gata noua carte?
E mai dificil de spus pentru că trebuie să lucrezi la fiecare catren în parte, să-i controlezi prozodia, să nu aibă șchiopătări de ritm.
Cu cine lucrați?
Le tehnoredactează poetul Florin Dochia, e cel mai potrivit. Este, după părerea mea, cel mai bun poet pe care-l are Câmpina. Și nu numai după părerea mea.
Pe lângă carte, pregătiți și un CD semnat de Ștefan Al. Sașa. Ce detalii ne puteți spune?
Anul viitor, pe 8 ianuarie, de ziua Câmpinei vom lansa acest CD care se numește Eterogen. Are 12 piese din muzica universală și va fi distribuit gratuit. Sunt coveruri înregistrate la studioul Anormal de la Casa Tineretului.
Ce aveți scris în acest carnețel?
Niște poezii pe care le-am scris de curând. Este o perioadă mai tristă a vieții mele.
Ați împlinit luna trecută 70 de ani, nu vă gândiți să trăiți mai mult, să aveți 80, 90 de ani?
Cinstit, nu. S-ar putea să nu mai am aceeași acuitate intelectuală și o să scad în proprii ochi și în ai altora.
Ce ați făcut de ziua dvs. anul acesta, la 70 de ani?
Am petrecut cu foștii colegi de la Casa de Cultură. Am băut un suc și am depănat amintiri. Copiii mi-au dat mesaje. Am avut și tort cu ciocolată.
Când ați suflat în lumânări, ce dorință v-ați pus?
Să fiu sănătos și să pot să mai scriu. Am acum o temă care se numește reclama, sufletul comerțului (Produsul ce-i făceau reclamă/ Te întărește efectiv/ Iar soacra l-a băgat în seamă/ Și-a-nțepenit definitiv). Acesta este unul dintre ultimele mele catrene.
Când scrieți – dimineața, pe răcoare sau noaptea?
De obicei, ele vin noaptea și trebuie să mă ridic, să mă duc la birou și să le notez pentru că dacă le-am pierdut, a doua zi se șterge tot.
Ce carte citiți acum?
O carte despre Maria Tănase. Pe mine m-a fascinat această cântăreață extraordinară, simbol al muzicii și al românismului.
Ce spuneau părinții despre muzica dvs.?
Mama nu m-a văzut niciodată cântând. Așa a fost să fie. Nu făceam repetiții acasă. Tata m-a văzut la restaurant și i-a plăcut foarte mult. Mi-a spus: „Tu m-ai urmat“. El era șofer, dar cânta foarte bine.
Care este esența vieții, după Ștefan Alexandru Sașa?
Esența vieții mele: muzica și poezia care s-au combinat foarte bine. Acum, la 70 de ani, nu regret nimic și dacă ar fi s-o iau de la început, aș lua-o pe același drum.
În final, ce vă doriți pentru Câmpina, orașul pe care nu l-ați părăsit niciodată?
Mi-aș dori să revină la gloria de altădată, la gradul de curățenie și de civilizație.
Rondel la doi pași
Aproape sunt de împământare
La colț deja scânteie o coasă
Ținută-n mâini de grațioasă
Actriță ca o mamă mare
R.A.I.
