Alegând cu grijă slovele cele mai potrivite pentru a sublinia succint împletirea celor două coordonate ce creionează și caracterizează istoria țării noastre, ne propunem în cele mai jos să evidențiem aportul Bisericii românești atât în domeniul social, din care face parte firesc, cât și în latura culturală, unde a imprimat o amprentă unică pentru istoria unei națiuni. Dacă înțelegem Biserica drept instituție divino-umană, putem să acceptăm rolul determinant al acesteia în formarea, conservarea și mai ales asimilarea și transmiterea coerentă a bogăției culturale, strâns legată de dezvoltarea țării noastre pe diferite paliere ale vieții sociale. Suntem printre puținele popoare ce au ca dată consacrată de Zi Națională nu o dată referitoare la dobândirea Independenței, ci, una legată de un eveniment evocat de principiile Bisericii în general, și anume, unirea sau unitatea. Cultul Bisericii Ortodoxe cuprinde în cadrul rânduielilor îndătinate rugăciuni speciale care, pe lângă rolul sacerdotal al acestora, străpung unele bariere crezute uneori ca fiind paralele. Rugăciunea pentru mai marii orașelor și ai satelor, pentru armata creștină, pentru eroii neamului și, în general, pentru ocârmuirea lumească, reprezintă o constantă a cultului ortodox. Originea acestui tip de rugăciune se află în principiul paulin din Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 17: Fraţilor, ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă. De aceea, Biserica are rolul, din punct de vedere social, și de a coagula și înnobila toți factorii de decizie ai comunităților.
Reușita Marii Uniri de la 1918 nu se datorează însă doar acestei dimensiuni, ci, aceasta a reprezentat împlinirea mai multor rugăciuni și acțiuni răspicate ale poporului român, rugăciuni împletite cu implicarea practică a factorilor de decizie în diferite situații, multe din ele situații-limită, convertite în sacrificiul suprem.
Dorința românilor de a se uni într-o singură țară a reprezentat un ideal pus în mișcare de unirea cnezatelor, voievodatelor (în Transilvania) și a altor unități administrative mai mici, în provincii, apoi formarea, prin unirea acestora, a primelor state medievale românești; Unirea săvârșită de domnitorul Mihai Viteazul la 1600, apoi Unirea Principatelor din vremea lui Alexandru Ioan Cuza de la 1859; toate aceste uniri pregătitoare fiind desăvârșite în Actul sublim al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Evenimentul major de acum 100 de ani a fost caracterizat de îmbinarea atât a dimensiunilor sociale oglindite prin conducerea laică, precum și dublarea și susținerea acesteia prin aportul ierarhiei clericale, unite de cheagul patriotismului sincer, fapt ce a făcut să se materializeze o sinergie netăgăduibilă a Statului cu Biserica.
De multe ori conducătorul laic (cneazul, voievodul, domnul, regele, etc) îl avea aproape pe ierarhul, episcopul, preotul, călugărul pentru a cuprinde întreaga dimensiune a comunității în fruntea căreia se afla. Pe lângă acestea, componenta culturală, identitară a Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce privește dezvoltarea limbii românești prin nașterea în tinda Bisericii a primelor școli, prin tipărirea curajoasă a cărților de cult ce se foloseau drept cărți de citire și de însușire a vorbirii corecte a limbii române, arată implicarea firească a Bisericii în viața socială. De aceea, se poate afirma fără trufie, că, la baza cristalizării Marii Unirii de la 1918 au stat în primul rând limba vorbită și ulterior citită în toate provinciile românești, și, bineînțeles, credința practicată în acestea, ca elemente constitutive ce au putut să pună în mișcare atât elita laică, cât și pe cea eclesială, pentru o neprihănită colaborare, în vederea atingerii unui ideal sublim, demn de un popor născut în cristelnița ancestrală a creștinismului.
Ne rămâne nouă, celor de astăzi, să păstrăm și să valorificăm principiile comune ale Bisericii și Statului în folosul comunităților pe care le reprezentăm, având drept modele pe înaintașii făuritori ai Marii Uniri de la 1918: intelectuali laici, ierarhi, preoți, oameni de cultură, etc. care și-au dorit să oficializeze unitatea deja existentă prin limba, cultura și credința comune, făcând parte dintr-o singură țară care să le onoreze contribuția de excepție. Marile războaie (de Independență din 1877, precum și răvășirea cu caracter mondial din perioada 1914-1918, iar pentru noi perioada 1916-1918) au reprezentat concretizarea unor jertfe supreme care au pregătit înnobilarea mulțimilor de vieți sacrificate pe altarul străbun al țării, prin lupta lor de a fi și de a rămâne unii cu alții, și, mai profund, de a oferi celor de după ei o țară neatârnată, și mai ales unită. Dacă independența unei țări îi provoacă pe locuitorii ei să își descopere vocația unei bune și coerente chivernisiri, unirea rămâne un proces mereu deschis, extrem de vulnerabil, care ne provoacă zilnic în vederea redobândirii sinergiei vindecătoare ce poate întreține și astăzi unitatea poporului nostru. Ne rămâne să brăzdăm cu sinceritate, cu deschidere unul față de altul, cu profesionalismul caracteristic al fiecărei slujiri clericale sau laice, acest pământ încredințat de Dumnezeu nouă tuturor, și, în pofida diferențelor dintre noi, să găsim liantul potrivit care să trezească fiorul românesc din fiecare dintre noi. Avem o limbă, ne regăsim într-o anumită cultură, ne stă la dispoziție o credință; toate se cer valorificate și întrupate prin ceea ce ne propunem să realizăm în fiecare zi. Închei prin cuvintele emblematice ale profesorului Adrian Cioroianu: Să nu uităm că Unirea se construiește în fiecare zi!
Să ne ajute Dumnezeu tuturor! Amin!
Preot ic. Dr. Meșteroaie Grigore-Alexandru
Parohia Sf. Nicolae-Câmpina
Protoieria Câmpina
Discurs ţinut în plenul Consiliului Local Câmpina cu prilejul Centenarului Marii Uniri.
