Sensei Florian Postolache: „Artele marţiale clădesc, nu doboară!”

Florian Postolache este câmpinean, născut într-o zi de 13 sub zodia Scorpionului, de la care a împrumutat calităţi precum instinctul de conservare, curajul şi perseverenţa, dar şi un caracter puternic. Polisportiv, dar cu o atracţie aparte faţă de artele marţiale, a deschis primul club de karate din Câmpina înainte de 1990. Astăzi, sensei Florin Postolache se poate mândri, la cei aproape 50 de ani ai săi, cu o centură neagră 4 Dan şi cu o formă fizică de invidiat, rodul unei munci de aproape trei decenii pe acest tărâm misterios al artelor care te învaţă să trăieşti frumos.   

– Care este povestea d-voastră, sensei?

– Povestea mea este foarte simplă. Am descoperit sportul înscriindu-mă în 1977 la echipa de copii a Clubului Sportiv Poiana Câmpina. Am practicat câţiva ani fotbalul, sub îndrumarea antrenorilor de atunci, apoi, prin ‘83-’84, am descoperit şi boxul. Am făcut vreo trei ani de box, apoi am trecut şi prin sporturile cu mingea: handbal, baschet. În timpul gimnaziului, clasele  a VI-a şi a VII-a, am practicat atletismul  sub îndrumarea domnului Pavel, cu rezultate bunicele la probele de rezistenţă şi viteză. Artele marţiale le-am descoperit la începutul anilor ‘80, când au fost introduse şi la noi în ţară filmele cu karate. Timp de doi ani am fost autodidact, iar în 1982 am descoperit karate-ul pentru prima oară sub îndrumarea lui Sensei Mircea Bolintineanu din Breaza, deoarece în zona Câmpina încă nu pătrunseseră artele marţiale. De prin anii ‘84-’85 am început să practic karate împreună cu Aurel Pătru, însă cel mai mult timp m-am antrenat singur. Am întâlnit mari maeştri în cariera mea până la momentul actual şi „am furat” din tainele acestei arte de la aceştia. 

– Aţi fost influenţat de filme în tehnica dumneavoastră?

– Nu, pentru că filmele sunt artistice, iar eu ştiam că acolo sunt foarte multe trucuri. Artele marţiale nu sunt doar ceea ce vedeţi d-voastră din afară, nişte mişcări, nişte lovituri… Sunt nişte trăiri intense în interiorul tău, spirituale, mentale. Karate este de fapt o filosofie de viaţă. Evoluţia mea în karate se datorează doar faptului că am muncit, am perseverat şi am fost constant în tot ceea ce am făcut. Ajungând la vârsta aceasta, de aproape 50 de ani, practic karate la cel mai înalt nivel din ţară, spun eu, fiind destul de apreciat la nivel naţional. Mai puţin apreciat am fost aici, în zona noastră, probabil pentru că tot timpul am promovat adevărul şi  normalitatea şi după cum ştiţi, la noi în ţară, când spui adevărul eşti eşti uşor dat la o parte.

– Să înţeleg că nu sunteţi susţinut în activitatea d-voastră, atât moral cât şi financiar?

– Nici nu mă interesează să fiu susţinut financiar, cât vreau ca munca mea să fie recunoscută, pentru că sunt singurul din zona aceasta care n-a făcut niciodată o pauză în practicarea sportului, a artelor marţiale. Una dintre filosofiile artelor marţiale este aceea că ele vindecă, nu rănesc. Karate tratează, nu distruge! Artele marţiale clădesc, nu doboară! Eu am nişte proiecte în legătură cu activitatea mea, iar „Sportul pentru toţi”, unul dintre acestea, este finanţat de către Primărie.

– Să practici karate în vremea comunismului nu era uşor! Singurul sport admis şi desprins din artele marţiale era judo…

– Practicam în ilegalitate, pur şi simplu! În diferite săli, pe întuneric, chiar şi la Casa Tineretului, cu ajutorul domnului Piscan, îmi aduc aminte… Însă, o perioadă foarte bună de timp, ne antrenam în spatele Turnătoriei, pe maracană, în zona aceea spre Păcuri. Acolo era dojo-ul nostru, unde ne strângeam în fiecare zi şi practicam mai bine sau mai puţin bine, aşa cum se făcea karate în anii de dinainte de Revoluţie. A fost destul de greu… Mi-aduc aminte, într-o vară se zvonea că va veni Ceauşescu la Muzeul Doftana. Şi a venit, iar noi eram chiar pe câmpul acela şi elicopterul a trecut fix pe deasupra noastră. Ne-am speriat atunci, am crezut că vom fi săltaţi. După Revoluţie, lucrurile s-au degajat. Am început să ieşim în lume la stagii de pregătire, cantonamente. În ianuarie 1990 s-a înfiinţat şi Federaţia Română de Arte Marţiale, fiind şi eu unul dintre cei 55 sau 57 de membri fondatori. Din păcate, aceasta s-a descompus în mai multe Federaţii prin 1996-1997, actualmente fiind o confuzie totală în acest domeniu. 

– Este karate-ul mai mult decât un sport?

– Karate este o legătură extraordinar de strânsă dintre tehnică, corpul fizic şi spirit. Faci karate cu inima, cu capul şi cu hara. Hara este centrul focului, la 2 cm sub buric, pe care noi, practicanţii de karate, o activăm foarte mult. Hara, inima şi capul, partea tehnică, partea fizică şi partea mentală. Trebuie să fii tu cu tine, nu trebuie să te gândeşti în altă parte. Cum spune japonezul: „Aici şi acum!” 

– Ce ne puteţi spune despre palmaresul dvs.?

– În anii trecuţi participam la competiţii, acum refuz însă să o mai fac, pentru că nu mă regăsesc. Vreau să înţelegeţi foarte bine artele marţiale. Karate Do înseamnă „arta de a învăţa să lupţi cu mâinile goale”, Do-ul din coadă reprezintă simplu „drumul”, „calea”. Artele marţiale au fost create pentru a te autoapăra. Nu înseamnă nici victorie, nici înfrângere, ci să te perfecţionezi tu, să-ţi perfecţionezi caracterul, să devii mai simplu, mai onest, mai umil, mai supus, să ai răbdare, voinţă. Problema este că, de ani de zile, au fost introduse aceste competiţii şi karate-ul a alunecat către sport. De aceea vreau să atrag atenţia că una este sportul şi alta este Karate-Do. Eu nu mai fac sport de mult, nu mai merg la competiţii, pentru că este ca şi cum ai merge cu maşina la 100 km pe oră şi nu ai vedea nimic în stânga şi în dreapta, în sensul că nu simţi esenţa. Eu fac karate pentru mine, să fiu în aceeaşi formă şi peste 20 de ani, şi peste 30 de ani şi nu urmăresc să câştig nici  competiţii, nici medalii. Am avut foarte mulţi copii care au ieşit campioni, vicecampioni şi la nivel naţional, dar toţi  au pus ghetele în cui la un an după ce au ieşit campioni. Numai aceia care au într-adevăr valoare continuă. Degeaba faci karate până la centura neagră şi după aceea te opreşti. Până la centura neagră înveţi tehnicile de bază, fundamentul exerciţiilor, apoi de la centura neagră începe adevăratul karate. Din acel moment nu mai lucrezi doar cu pumnul, cu lovitura de picior şi nu ştiu ce tehnici, atunci trebuie să începi să trăieşti karate-ul şi asta nu o faci după un an sau doi, ci după foarte mulţi ani. Karate-ul ca sport se îndepărtează tot mai mult de spiritul karate-ului tradiţional. 

– Au venit la d-voastră copii sau adulţi care să vă roage să le daţi lecţii de „cafteală”? 

– Da, au fost mulţi care spuneau „Vreau să învăţ şi eu să mă bat!”, însă au renunţat foarte repede, pentru că nu au găsit la mine ce căutau. În karate ai nişte principii, parcurgi nişte etape în urma cărora se acordă acele grade, acele centuri. Aceşti oameni dau însă dovadă de un spirit foarte slab, nu au niciun pic de răbdare… Vii să înveţi cafteală!? Ce să faci cu cafteala!? Pentru că, după cum v-am spus, karate înseamnă non-violenţă. Eu nu învăţ aceşti copii să se bată pe stradă, eu îi învăţ să aplice, eventual, în viaţa lor de zi cu zi, fiolosofia. Karate-Do promovează disciplina şi educaţia, iar toţi practicanţii sunt nişte oameni simpli, modeşti. Eu le spun mereu elevilor mei: „Atenţie copii, dincolo de uşă vă aşteaptă o adevărată junglă!”, pentru că asta este comunitatea în care trăim. Căutăm să ne dăm în cap, să ne furăm din buzunare. Prin karate noi învăţăm să nu facem aceste fapte. 

– Şi totuşi, aţi fost nevoit vreodată să vă bateţi cu cineva în afara sălii de antrenament? 

– Am fost… Şi de foarte multe ori am încercat să evit până în ultima clipă. Îmi amintesc de un episod de acum cinci ani, când fiind plecat într-o ţară străină, timp de patru luni de zile am fost agasat şi batjocorit de către un individ. Patru luni de zile am luptat cu mine însumi să-l ignor, până în ultima zi, când trebuia să vin acasă şi inevitabilul s-a produs. Nu mă laud cu asta, este o prostie ce-am făcut. Am mai fost pus în astfel de situaţii de câteva ori, dar după cum am spus, învăţăm karate să ne autoapărăm de genul acesta de indivizi, de huligani. 

– Ştiu că faceţi şi gimnastică de întreţinere. Ce v-a determinat să deveniţi instructor?

– În urmă cu vreo trei-patru ani am luat în greutate, ajunsesem la 110 kg. Mi-am dat seama, uitându-mă în oglindă, că trebuie să fac ceva cu mine. Şi am făcut, am slăbit foarte mult. Cunoştinţele, noţiunile de bază şi tot ceea ce trebuia să includă programul meu le cunoşteam de acum 25 de ani, pentru că în sala de karate aplicam exerciţii de gimnastică, de stretching, Pilates, puţină Yoga. După un an de zile mi-am revenit. Am reuşit să slăbesc 40 de kg cu un regim sever, drastic, la limita supravieţuirii, dar având corpul şi spiritul antrenate în această direcţie, mi-a fost uşor să slăbesc. Atunci mi-a venit ideea să împărtăşesc şi altora experienţa mea şi am pus bazele unui nou proiect, deschizând şi o secţie de gimnastică. Au venit bărbaţi şi femei de toate vârstele, de la 20 până la 65 de ani, care au avut rezultate extraordinare. Ideea este că slăbeşti relativ uşor, însă foarte greu este să te menţii, pentru că fără o nutriţie corectă nu ai cum să reuşeşti. Am început să citesc, am început să învăţ şi am crescut şi eu o dată cu fetele de la sală, aşa cum am crescut şi cu copiii mei de la karate. 

– Ce satisfacţii v-a oferit cariera?

– M-am antrenat cu cei mai mari maeştrii de karate din lume, în plan profesional am ajuns la un nivel respectat de marii maeştri de karate din România. Satisfacţia cea mai mare este că încă sunt în kimono la vârsta aceasta şi-mi doresc să rămân în kimono o perioadă lungă de timp. În plan personal, satisfacţia cea mare este familia mea, fiica mea.

Andreea Ştefan