«Semne şi noduri» – o expoziţie marca Gabriel Sitaru la Casa de Cultură „Geo Bogza”

De la începutul lunii aprilie, Casa de Cultură „Geo Bogza” găzduieşte expoziţia „Semne şi noduri” a sculptorului câmpinean Gabriel Sitaru, ale cărui opere sunt lucrate din materiale precum metalul, marmura ori granitul. 

O analiză utilă asupra expunerilor pe care le puteţi vedea în foaierul Casei de Cultură face în cele ce urmează prof. dr. Christian Crăciun.  (Redacţia)

Sunt două feluri de a depăşi lumea vizibilă spre transcendent: prin  cuvânt şi prin materie. Al doilea pare paradoxal, căci înseamnă a trimite, a expedia, vizibilul spre etern. Primul pare mai firesc, însă doar atâta vreme cât considerăm cuvântul ca o simplă emisie sonoră cu sens, de  îndată ce ne aducem amintecă Însuşi Cuvântul  s-a făcut trup, înţelegem că cele două căi sunt, de fapt, una singură. Despre o astfel de convergenţă este vorba despre expunerile sculptorului Gabriel Sitaru. Despre o improbabilă, dificilă, paradoxală – întâlnire între două limbaje: limbajul articulat al poeziei nichitiene şi cel material al sculpturii. Ceea ce le uneşte este voinţa de „abstracţie şi intropatie”, ca să citez titlul unei cărţi clasice. Altfel spus, o abstracţie a imaginii poetice s-a cerut tradusă în abstracţia construcţiei din metal şi marmură. Pentru aceeaşi emoţie. 

Cum se petrece această alchimie? Simbolul însuşi este un loc privilegiat, este engrama lumii noastre scindate. Sensul originar al lui symbolon este punerea împreună – spre recunoaştere – a două jumătăţi  tăiate dintr-o monedă, amuletă etc. Această recunoaştere între versul lui Nichita şi formele sculpturale, vocile materiei, dialogul permanent dintre ele constituie iteresul acestei expoziţii.

Gabriel Sitaru nu ilustrează pleonastic poezia lui Nichita, ci încearcă să îi vizualizeze rădăcina arhetipală. Sunt câteva forme predilecte la care apelează: sfera, cubul, elogaţia hiperbolei  (în sens geometric) care se combină între ele. Acum poezia lui Nichita însăşi are, de foarte timpuriu şi tot mai accentuat, până la a deveni centrală în ultimele volume, ca înterogaţie centrală, chestiunea limbajului. Pe de altă parte, puţini poeţi sunt mai concreţi  în verbul lor decât Nichita: obsesia osului, a anatomiei umane, a trupului, a pământului, a materiei dure pe care numai ochiul lui Homer (adică văzătorul de invizibil) eminescianul ochi „care-nchis afară înăuntru se deşteaptă” o poate şlefui, trimite aproape cititorul acestei poezii să se gândească la sculptură.

 Dar cum se gândeşte sculptura la poezie?

 „Ghemul” acela atotprezent în aceste opere, de cele mai multe ori suspendat întru ascensiune, în altă parte odihnit pe cubul-pământ (făcut din granit), este sfera-cerc, este cerul conţinut în chiar mişcarea ascensională spre el. Acele arcuri, tensiuni plastice (precum în îndoirea lumii, Subţirea pasăre… şi multe altele) dau întregii expoziţii un fior dinamic excepţional. Nu sunt sculpturi cinetice (deşi conţin elemente ce se pot mişca) dar sugerează o mişcare continuă. Este foarte mult aer în expoziţia lui Gabriel Sitaru; structurile filiforme numeroase par  a se sprijini pe văz-duh (femininul este sugerat, mai ales, printr-o astfel de curgere a părului-fluviu-timp-aer), elanul ascensional, reducerea formelor plastice la două, trei semne fundamentale, mi-au dat, nu ştiu bine de ce, o senzaşie de bucurie. Poate tocmai prin această simplitate, capacitatea ascezei formale întru esenţial, care eliberează materia şi o lasă să fie văzută (a fi privit este o altă obsesie nichitiană: „dar mai înainte de toate noi suntem seminţele, noi suntem cei văzuţi din toate părţile deodată, caşi cum am locui de-a dreptul într-un ochi”). 

Cosmologia simbolică ne spune că, deasupra chiar a îngerilor şi a cerurilor, stă planul Înţelesurilor. Orice artist încearcă să ajungă „acolo”. Dialogul dintre limbajul abstract (id est epurat de discontinuităţile zilei, vezi a zecea Elegie) al poeziei şi limbajul sculpturii abstracte (nu este acesta, oare, un neinconcent oximoron?) impune traseul acestui minunat expozeu plastic. Descriind, în lecţia despre cub actul paradigmatic al unei „sculpturi absolute” (nu am cum s-o numesc altfel), poetul încheia, senzaţional, prin a o reduce în lumea imperfecţiunii „reale”, dar şi a sta tot printr-un act al voinţei demiurgice a artistului. Pentru că, nu-i aşa?, trebuie cerută iertare cercului, adică perfecţiunii. Gabriel Sitaru are această umilinţă a iertării faţă de Frumuseţea perfecţiunii geometrice. În artefactul care răspunde plastic distihului celebru : „plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte” artistul aşează pe un postament paralelipipedic masiv de piatră albă un „cap” („prins” de postament printr-o tijă lungă), închipuit printr-un cerc metalic, având abia sugerat „părul”, în interiorul căruia chiar „pluteşte” o floare de tei. Senzaţia de imponderabilitate, în ciuda materiilor grele, este remarcabilă. De altfel, încadrarea pe care o are globul/pământul mai mereu în ceste constructe, este una profund semnificativă, el apare fie ca sprijin,  fie ca elan spre cer. Săgeată, precum în acea siglă a sacrului, monograma de la numele poetului, care conţine, poartă cu sine Ţinta absolută, imaginea pământului. Superb elogiu adus puterii poeziei, artei în genere, ca vizând pururea Cerul.

Expoziţia lui Gabriel Sitaru este o sintaxă elaborată, aduce înţelegerea la temeiul simbolului, în aceeaşi măsură poetic şi plastic, propunându-ne un splendid dialog al imaginilor comune celor două limbaje.

Prof. dr. Christian Crăciun